Băscuța

Nu știu câți ani aveam, dar nu eram la școală. Era toamna și treburile erau numeroase. Părinții nu aveau posibilitatea să plătească mâna de lucru, așa că le făceau ei pe toate. Cineva trebuia să meargă cu vitele. Acel ,,cineva” eram eu. Și asta zi de zi, de prânz și de amiază.

Într-o zi a fost mămica la oraș. Când a venit, mi-a adus o băscuță. Eram în culmea fericirii. Era albastră, cam mare, ce-i drept, turtită la margini și bine apretată. Costase cincisprezece lei, o avere, nu alta. Mi-a pus-o  pe cap și m-au admirat, că-mi venea bine. Am crezut și am fost țanțoș, nevoie-mare. Nimeni nu era ca mine. Am plecat de îndată cu vitele, atât pentru că venise vremea de amiază, cât și pentru ca să mă vadă lumea cu bască nouă. Din cauza secetei și a mulțimii vitelor din sat, iarba era puțină, locurile de pășunat din apropierea satului parcă era pârjolite. Trebuia să mergi cu vitele cât mai departe, ca să poți să le saturi. Părinții m-au îndemnat să mă duc cu ele pe Dealul Mare, la mai bine de doi kilometri de sat. Puțini de-ai noștri din Bârda se duceau pe acolo.

Am ajuns cu vitele în Dealul Mare, de acolo la Hoit. Am stat cât am stat de unul singur, până am văzut vitele malovicenilor undeva către Greaca, pe la Greieruș. Le-am mânat și pe-ale mele într-acolo, ca să ajung și eu la copii. Am ajuns. Erau toți mai mari decât mine, băieți și fete. M-au primit în ceata lor, mai ales că unul, nea Fane, cel mai în vârstă dintre ei mi-a ținut parte, m-a luat de după cap și a zis că sunt prietenul lui. Ne-am jucat câte toate. Îmi plăcea. Când era pe la chindie, au inventat un joc nou: zburăturitul cu basca. Aproape toți băieții aveau bască pe cap. Ce-i drept, ale lor erau vechi și mototolite, numai a mea era nouă. Regula jocului era simplă: trebuia să aruncăm basca în sus, toți în același timp și astfel vedeam care dintre ele se ridică cel mai mult. Nu aveam eu mare putere, așa că nea Fane mi-a venit în ajutor. Dădea el cu basca mea și de fiecare dată a mea urca mult mai sus decât ale celorlalți. Eram tare bucuros și mulțumit de așa performanță. Ne-am jucat până a asfințit soarele. Atunci nea Fane mi-a pus basca pe cap și mi-a spus: ,, – Du-te repede caută-ți vitele și pleacă acasă, că te prinde noaptea!” Avea dreptate. Din Greaca până acasă erau în jur de trei kilometri. Am căutat vitele, dar nu le-am mai găsit. M-am împăcat cu gândul că au plecat acasă. Întunericul se lăsase repede, așa că am renunțat să le mai caut. Am luat-o spre casă, atent în dreapta și în stânga, poate – poate le-oi vedea. Treceam pe lângă lanurile de porumbi, pe lângă bucățile de lucernă și speram că doar-doar oi găsi și eu cele două vaci  și cele trei sau patru oi ale mele. Până am ajuns în sat se întunecase bine. Nu era lună de cu seara, așa că doar stelele erau luminătorii. Am ieșit pe Drumul Mare. Pe la Lena Badii m-am întâlnit cu mămica. Plecase după mine, îngrijorată pentru așa întârziere: ,, – Gelule, mamă, unde sunt vitele?” ,, – Nu veniră acasă?” am întrebat eu bâiguit. ,, – Nu veniră, mamă! Tu le pierduși! Spune-mi cum făcuși, ca să știm pe unde o luăm după ele!” I-am povestit până am ajuns acasă. Mi-a dat repede ceva să mănânc și m-a pus să mă culc. Tăticu era leu-paraleu de supărare. Puțin a lipsit să nu mă bată. Cred că doar intervenția mamei m-a salvat. M-am culcat imediat, atât ca să-i ascult, cât și pentru că eram rupt de oboseală. Părinții au plecat să caute vitele. Toată noaptea au rătăcit pe Dealul Mare, pe Greaca și pe Negară. Nu le-au găsit. Dimineața, în revărsatul zorilor, mămica a venit acasă, iar tăticu s-a dus în Malovăț. Întreba în dreapta și în stânga pe fiecare cu care se întâlnea, dacă nu cumva a văzut sau a auzit de vitele noastre.

Într-un târziu, a dat de urma vitelor. Le închisese Gică Pleșan. Le găsise în via lui din Dealul Mare. Avea acolo plai de vie altoită. Culesese toată ziua cu oameni la vie. Umpluse carul și-l adusese acasă, dar îi rămăseseră în vie câteva panere cu struguri, urmând să plece peste noapte cu ele la oraș, la piață. Vacile  noastre găsiseră panerele, mâncaseră din ele cât mâncaseră, iar restul de struguri îi stricaseră, așa că numai la vin îi mai putea pune. Îl cunoștea pe tăticu. Gică Pleșan fusese om de frunte al Malovățului. Fost căpitan în armata regală, avea pământ mult și era bun gospodar. Îl duseseră însă la Bărăgan cu soția și fiica, iar gospodăria i se irosise. În casa lui se instalase primăria, miliția și nu mai știu ce altă instituție a comunei. El locuia cu familia în fostul grajd. ,, – Mă nea Gică, auzii că ai găsit vacile mele în vie. Ți-au făcut pagubă, eu îți plătesc cât face. A fost copilul cu ele ieri pe Dealul Mare, că am avut noi de muncă și s-a dat la joacă cu copiii până le-a pierdut!” Gică Pleșan era om dintr-o bucată, trecut prin multe. A dat din cap și a zis: ,, – Mă, Nicolae, pagubă mi-au făcut destul de mare. Mi-au stricat două panere de struguri aleși pentru piață. S-a întâmplat. Mă, îți dau vitele, dar să nu bați copilul! Dacă bătea piatra, mai luam ceva? Mi-au luat ăștia tot, mă, stau în grajdul vitelor cu familia, ce mai contează două panere de struguri!? Acum după cules îmi iau și via din Dealul Mare…!”  I-a dat vitele lui tăticu, nu i-a luat nimic despăgubire, dar n-a uitat să-i mai spună de vreo două ori: ,,Mă, să nu bați copilul!”

Dimineața, când să-mi iau basca pe cap, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Nu mai era basca mea. Era una veche, plină de unsoare de tractor, cu o gaură mare în locul sfârcului. Nea Fane, prietenul meu care-mi ținuse parte, mi-o înlocuise. O reținuse pe-a mea și mi-o pusese pe-a lui pe cap, când mă trimisese după vite… Azi e un moșulică cu părul nins și râde ori de câte ori îi aduc aminte de ziua aceea și de băscuța mea năzdrăvană!