Fără-ndoială că în lista cu cele 100 de cărţi esenţiale, listă întocmită de un adevărat cunoscător al literaturii universale, nu poate să nu fie inclusă Istoria lui Gil Blas de Santillana, sau mai pe scurt Gil Blas, faimosul roman picaresc al francezului Alain-René Lesage. Precis că asemenea încercări lăudabile de alcătuire a unui astfel de nucleu au mai avut loc în decursul timpului, nu doar intens promovata Bibliotecă Adevărul, destul de pretenţios subintitulată 100 de opere esenţiale. De ce spun că pretenţios subintitulată? Pentru că e discutabil din ce perspectivă sunt văzute şi analizate multe din cărţile incluse în această bibliotecă (poate dintr-o perspectivă mai degrabă comercială decât una de promovare a marii culturi universale), atâta timp cât ea cuprinde cărţi precum Gestapo, Dracula şi Papillon, cărţi poliţiste (Agatha Christie, Georges Simenon, Raymond Chandler, Rodica Ojog-Braşoveanu), alături de cărţi ştiinţifico-fantastice şi de aventuri (Winnetou, Shōgun), dar uită de cărţi cu adevărat esenţiale, precum Iliada, Odiseea, Don Quijote, Tom Jones, Gil Blas, Fraţii Karamazov, Mizerabilii, Familia Thibault, Forsyte Saga, Doctor Faustus, Doctor Jivago, Un veac de singurătate, ca să amintesc doar câteva dintre acele incontestabile capodopere, fără de care literatura universală ar fi cu mult mai săracă. Aceasta fiind carenţa majoră a sus-amintitei colecţii, fireşte că atât ea cât şi carenţele de rangul doi (lipsa unor minime informaţii despre autor şi operă, erori sâcâitoare de tipărire) sunt ţinute în umbră până la deplina lor ignorare de către forţa irezistibilă a doi factori de natură comercială: preţul cărţilor şi aspectul lor grafic…
Pentru a vedea care sunt însuşirile ce fac din romanul Gil Blas o carte de referinţă în literatura universală, ceea ce de îndată duce la o mai bună încadrare a temei de faţă, trebuie din capul locului să răspundem la două întrebări: 1) Ce este un picaro? Şi 2) Cine a fost Alain-René Lesage?
1) Picaro este omul fără meserie şi mereu în căutarea unei modalităţi lesnicioase de a-şi câştiga pâinea, poate tocmai de aceea mincinos cel mai adesea, simpatic uneori, dar tot timpul viclean şi ingenios, într-un cuvânt adevăratul model de pungaş şi pierde-vară. De altminteri, chiar acesta-i sensul pe care ducele de Lerma, prim-ministrul Spaniei, îl desprinde de îndată din istoria păţaniilor deloc onorabile ale lui Gil Blas, atunci când – la prima lor întâlnire – înaltul demnitar îi cere viitorului său secretar să-i povestească tot „şi cu sinceritate”. „Greu lucru îmi cerea!”, ni se destăinuie prea hârşâitul nostru erou, motiv pentru care pe loc el se hotărăşte să acopere adevărul, „acolo unde gol-goluţ, ar fi fost prea urât”. Dar cu toată străduinţa povestitorului de a-şi tăinui întâmplările din cale-afară de nedemne, ducele de Lerma nu se lasă păcălit, dovadă clară că nu avea de-a face cu un caz izolat, aşa că la urmă i-o tufleşte în faţă lui Gil Blas: „Domnule de Santillana, îmi spuse el zâmbind, când am isprăvit, după cum văd, ai fost puţintel picaro”.
Ei bine, acest picaro trece oceanul şi se avântă în lupta politică a Americii Latine, sau – cum îl vede Alejo Carpentier în Problematica romanului latino-american contemporan – „el se afirmă drept un uriaş într-un continent uriaş: devine preşedinte ales prin alegeri frauduloase, apoi generalul loviturilor militare de stat şi, în sfârşit, civil sau militar, devine dictator”. Acelaşi Carpentier avansează opinia că romanul picaresc se află la originea romanului modern!
Iar N.N. Condeescu semnatarul Prefeţei la ediţia din 1963 a romanului Gil Blas, este de părere că romanul picaresc – apărut în Spania la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea, „constituie reflectarea în literatură a modului de viaţă şi a mentalităţii acestor declasaţi”.
Cum se scriu aceste producţii literare, a căror trăsătură comună este realismul, cu evidente intenţii critice? „În toate romanele de acest soi”, ne informează în continuare N.N.Condeescu, „un picaro ajuns la bătrâneţe îşi povesteşte aventurile, zugrăvind totodată şi mediile sociale pe care le-a traversat, de la banda de tâlhari până la casa unui grande în care s-a aciuat la bătrâneţe. Povestind, el filozofează asupra întâmplărilor al căror erou a fost, atât pentru a trage învăţăminte morale, cât şi pentru a arunca vina decăderii lui asupra societăţii vremii, în care, sărac fiind, nu poţi trăi decât dacă linguşeşti şi înşeli pe puternicii zilei sau le slujeşti patimile cele mai josnice”.
Aceasta fiind „reţeta” romanului picaresc, iar Spania continuând să fie patria acestui tip de producţie literară, în pofida faptului că din a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-au depus mari eforturi pentru împământenirea sa în Franţa, Lesage îşi plimbă eroul prin diverse localităţi şi-l introduce în diverse medii iberice, de la banda de hoţi în ghearele căreia cade îndată după plecarea din localitatea natală Oviedo şi până la opulenta şi atât de corupta curte a Spaniei (cadrul iberic era stric necesar pentru ca romanul să poată fi publicat!), realizând prin formidabila sa înzestrare artistică ultimul mare roman picaresc, altfel spus – aşa cum just punctează N.N.Condeescu – realizând „un roman francez după reţetele picareşti şi, totuşi, atât de clasic ca stil şi compoziţie şi atât de parizian prin moravurile puse pe socoteala Madridului”.
Romanul Gil Blas a fost elaborat între 1715-1735 şi, fireşte, s-a bucurat de aprecierea numeroşilor săi cititori, care vedeau în el ceea ce de fapt era – un strălucit roman picaresc, localizat în patria genului, fără ca vreunul dintre ei să-şi pună întrebarea în ce măsură era dependent de abundenta literatură picarescă provenită din Spania.
Dar iată că la câţiva ani după moartea lui Lesage (moartea a survenit în anul 1742), spaniolii – neconsolaţi că o atare capodoperă n-a fost scrisă în limba spaniolă de un conaţional de-al lor – scot securea războiului şi-l acuză pe autor de plagiat. La început, Lesage a fost învinuit că n-a făcut altceva decât să publice, după traducerea lui în franţuzeşte, un roman spaniol inedit, al cărui manuscris, trecut în Franţa peste Pirinei, ar fi ajuns într-o bună zi în mâinile sale. Dar din lipsă de dovezi documentare, spaniolii detractori au fost nevoiţi să renunţe la această acuzaţie. Un nou şi violent atac le-a fost sugerat spaniolilor de afirmaţia veninoasă a lui Voltaire din cartea sa Veacul lui Ludovic al XIV-lea (1751), afirmaţie generată de anumite resentimente voltairiene împotriva lui Lesage, cum că într-adevăr romanul Gil Blas a fost scris de Alain-René, atâta doar că o bună parte din el este un un plagiat după romanul Marcos de Obregón al lui Vicente Espinel.
Discuţiilor interminabile dintre spanioli şi francezi le-au pus punct criticii literari germani şi americani, cărora – prin compararea atentă a textelor – nu le-a fost greu să demonstreze că Lesage a creat o operă originală. Adică, a rămas stabilit că, într-adevăr, scriitorul francez şi-a însuşit câteva episoade din Marcos de Obregón, deci că se poate vorbi de împrumut de materie, dar nici vorbă de plagiat!
În anul 1872, în lucrarea de bătrâneţe intitulată Memorii biografice asupra romancierilor celebri, Walter Scott elimină orice dubiu – dacă mai persista vreunul! – în legătură cu originalitatea lui Lesage, afirmând cu autoritatea lui de mare romancier: „În Gil Blas, originalitatea lui Lesage este completă”!
2) Aşa cum deja am precizat, pentru o încadrare corectă a temei de faţă în spiritul epocii, trebuie oferit un răspuns succint dar documentat la întrebarea: Cine a fost Alain-René Lesage?
Era fiul unui notar-grefier, născut în anul 1668 la Sarzeau, pe coasta de sud a Bretaniei. De menţionat că în anul 1675 are loc un prim eveniment major, care-şi va pune amprenta pe viitorul scriitor: izbucneşte răscoala ţăranilor din Bretania condusă de notarul Le Balp, un coleg al lui Lesage-tatăl, răscoală înăbuşită în sânge de către ducele de Chaulnes, guvernatorul provinciei.
Anul 1682 aduce cu sine al doilea eveniment tragic şi major din viaţa tânărului Alain-René: moartea lui Claude Lesage, tatăl scriitorului, moarte urmată de totala sa jefuire de către creditori şi tutori. Se poate spune că nici un interes nu-l mai lega pe viitorul scriitor de Bretania natală. Ba dimpotrivă, cum fiii de notari intrau în rândul suspecţilor, deoarece răscoala fusese condusă de un notar, în anul 1690 (după isprăvirea studiilor la Colegiul din Vannes), Lesage ia drumul Parisului. Aici urmează Facultatea de drept, la terminarea căreia el chiar s-a intitulat avocat pentru câtva timp. Dar cum nici baroul nu-l atrăgea şi nici impricinaţii nu făceau coadă la uşa lui, ba mai mult, cum în anul 1694 Lesage se căsătoreşte şi în scurt timp devine tatăl a patru copii veniţi unul după altul, el se vede nevoit să caute un alt mijloc de trai, dacă nu mai bănos, măcar mai pe potriva înzestrării sale native. Astfel s-a apucat de scris. La acest lucru a contribuit atât căsătoria sa cu Marie-Elisabeth Hungard, a cărei mamă era spaniolă, cât mai ales întâlnirea şi strânsa prietenie cu abatele Jules de Lyonne, fiul unui diplomat cu misiuni în Spania.
Este de presupus că în apropirea abatelui, Lesage şi-a perfecţionat cunoştinţele de limba spaniolă şi că tot atunci a citit operele marilor scriitori iberici ce făceau parte din Secolul de aur. Apoi, traducerile sale din bogatul repertoriu al comediei spaniole (piese de Lope de Vega şi Francisco de Rojas), au dus la apariţia în anul 1700 a volumului intitulat Teatrul spaniol. Mai mult, câteva din piesele cuprinse în acest volum au fost jucate la Comedia Franceză.
Făcându-şi în felul acesta intrarea în cel mai faimos templu al artei dramatice din ţara sa, Lesage are bucuria şi onoarea de a-şi reprezenta tot aici prima sa comedie – Crispin, rival în dragoste al stăpânului său (comedie adaptată în anul 1707 după o piesă de Hurtado de Mendoza), pentru ca doi ani mai târziu tot Comedia Franceză să-i joace capodopera comică intitulată Turcaret. Întrucât piesa, un adevărat rechizitoriu la adresa financiarilor veroşi şi a întreţinutelor lor, a fost retrasă după câteva reprezentaţii de pe afişele Comediei, Lesage – profund scârbit de asemenea sforării – a scris în perioada 1712-1735 peste o sută de comedioare de intrigă (unele numai într-un act), pentru scenele din bâlciurile Saint-Germain şi Saint-Laurent, acestea – aşa cum ne asigură N.N.Condeescu – având tendinţa „să-şi permanentizeze baracele, fiindcă farsele şi vodevilurile jucate acolo, culegeau regulat aplauzele însufleţite ale unui numeros public popular”.
De subliniat că valeţii din comediile lui Lesage au cu toţii în ei ceva picaresc, căci nu numai că se dovedesc intriganţi şi descurcăreţi în situaţiile cele mai dificile, dar – buni observatori ai moravurilor, după ce au colindat diverse meleaguri şi au îmbrăţişat nenumărate meserii – îşi vădesc totodată vocaţia de aventurieri, principala însuşire care-l distinge pe picaro de omul obişnuit. Nici nu se putea altminteri atâta vreme cât scriitorul francez, sedus de literatura spaniolă, s-a vădit mult mai puţin atras de comedia de capa y spada decât de romanul picaresc, din care a adaptat în franţuzeşte pe Guzman de Alfarache al lui Mateo Alemán, carte publicată în anul 1732, iar doi ani mai târziu traduce şi adaptează în franţuzeşte pretinsele memorii ale lui Estebanillo Gozales, măscăriciul comandantului armatei spaniole din Flandra, contele Octavio Piccolomini. Dar – ne face atenţi N.N. Condeescu – „Chiar şi fără aceste adaptări, constând mai ales în uşurarea originalelor de unele lungimi plicticoase, Diavolul şchiop, Gil Blas, Aventurile lui Beauchêne şi Bacalaureatul din Salamanca (opera picarescă a scriitorului nostru, nota mea, G.P.) ar dovedi convingător cât de îndelungat şi de intim a fost contactul lui Lesage cu producţia picarescă, extrem de bogată dincolo de Pirinei”. Gil Blas, prin urmare, îşi dovedeşte firea de picaro încă din primul capitol al primei Cărţi („fiindcă”, ne spune el, „eu numai asta voiam, să plec şi să văd lumea”), adică de-atunci de când unchiul lui, canonicul din Oviedo, îl îndeamnă să se ducă la Salamanca. Iar cum firea nu poate fi văduvită de năravuri, fără riscul de-a o face să pară alceva decât ceea ce este, iată-l pe tânărul nostru erou de numai 17 ani pornit la drum spre Pennaflor, călare pe catârul „rablagit” al canonicului Gil Perez, nu înainte de-a şterpeli câţiva reali de la unchiul mic, gras şi „cu capul înfundat în umeri”, cu toate că în pungă îi sunau cei patruzeci de ducaţi dăruiţi de acesta, iar în urechi ar fi trebuit să-i mai sune poveţele („să nu iau ce-i al altuia”) şi binecuvântările părinţilor.
Dar de-abia ajunge Gil Blas la Pennaflor şi trage la un han mai arătos, că şi are parte de prima păţanie din seria inevitabilelor păţanii cu care soarta îl încearcă pe orişicare picaro. De fapt este mai mult o păţanie-avertisment de felul păcălelilor, dacă avem în vedere faptul că pe naivul şi fudulul Gil Blas toată tărăşenia nu l-a costat decât masa copioasă cu care l-a cinstit pe necunoscutul panegirist şi, mai ales, dacă avem în vedere sfatul şfichiuitor cu care acesta îl răsplăteşte după ospăţ: „Nu te lăsa amăgit şi nu mai crede pe nimeni atunci când are să spuie că eşti a opta minune a lumii”. N-are însă vreme să-şi mistuie amărăciunea provocată de această ofensă, că îndată el cade în ghearele bandei de hoţi condusă de căpitanul Ronaldo. Dacă nu dăm uitării faptul că banda se ascundea şi-şi dosea averile furate într-o hrubă subpământeană, ceea ce se cheamă reeditarea în variantă modernă a peşterii care-l adăpostea pe Ali Baba împreună cu cei 40 de fârtaţi ai lui, iată că Lesage – în pofida caracterului preponderent realist imprimant romanului – ne serveşte în acest loc un prim element romanţios. Şi nu este singurul, căci pe măsură ce acţiunea avansează, după ce Gil Blas – în tovărăşia donei Mencia de Mosquera – scapă din bârlogul hoţilor, îl vedem ajuns slujitorul de încredere a donei Aurora de Guzman, fata care nu ezită să-l urmărească pe Luis Pacheco până la Salamanca, ba chiar să îmbrace haine bărbăteşti atunci când împrejurările i-o cer, numai ca prin perseverenţa, îmbinată cu destoinicie şi şiretenie, să se facă iubită de el. Ceea ce se şi întâmplă în finalul acestei aventuri, care de îndată ne duce cu gândul fie la Decameronul lui Boccaccio, fie la exemplarele nuvele ale lui Cervantes.
Tot după modelul acestor doi iluştri înaintaşi, Lesage îşi pune personajele – rând pe rând introduse în scenă – să-şi istorisească vieţile (utilizarea cu succes a stilului direct şi indirect), şi astfel avem parte de poveşti de dragoste gen capa y spada, poveşti din care nu pot să lipsească duelurile purtate întru apărarea dragostei sau onoarei, fugile precipitate de la locul faptei şi finalurile fericite (întâlniri şi căsătorii ce tangentează cu miraculosul), precum întâmplările palpitante din vieţile lui Alfonso de Leyva şi Gaston de Cogollos. Din fericire pentru noi, ne spune acelaşi N.N.Condeescu, „la Lesage preocuparea de a reflecta veridic realitatea, chiar în transpunerea ei spaniolă, trage mai greu în cumpănă decât elementul romanţios”. Iar acest lucru nu face decât să accentueze caracterul picaresc al romanului Gil Blas, căci – după cum prea bine se ştie – realismul romanului picaresc vine în netă contradicţie cu conţinutul romanului cavaleresc şi pastoral. Cu toate că se păstrează perspectiva povestirii de către personajul principal ajuns la un liman, situaţie în care aluziile la ce va urma au darul să stârnească curiozitatea cititorului, totuşi, la fel ca în oricare roman picaresc, rămâne pe seama neprevăzutului legătura dintre momentele naraţiunii. Ceea ce înseamnă că ajunge o întâlnire, o ceartă sau o gafă pentru ca Gil Blas să-şi schimbe stăpânul şi să o pornească spre alt oraş, chiar atunci când stăpânii, aşa ca cei din familia Leyva, se dovedesc deosebit de amabili şi generoşi cu el, dăruindu-i o proprietate cu un mic castel. E drept, şi el le păstrează o credinţă statornică acestor nobli de mare caracter, iar atunci când vrea să arate ce este în stare să facă, obţine de la ducele de Lerma postul de guvernator al oraşului Valencia pentru fostul lui stăpân, ba chiar pe cel de vicerege al Aragonului de la contele de Olivares. Dar demonul picaresc îl împinge fără-ncetare de la spate, aşa că – până să ajungă la curtea Spaniei în graţiile a doi prim-miniştri (ducele de Lerma şi urmaşul acestuia, contele-duce de Olivares), Gil Blas schimbă mai mulţi stăpâni, printre care detestabilul filfizon don Matias de Silva, actriţa Arsenia şi arhiepiscopul de Granada.
Însă acest traseism social al lui Gil Blas se datorează în mai mică măsură caracterului său decât mediului în care-şi duce existenţa: un mediu corupt până în măduva oaselor, începând cu regele Filip al IV-lea, socrul lui Ludovic al XIV-lea, cel care risipeşte adevărate averi de dragul Catalinei şi a Lucreţiei, dar se dovedeşte total incapabil să comande o armată pentru a opri ofensiva franceză în Catalonia, şi terminând cu briganzi de teapa lui Ronaldo şi a acelui bizar don Rafaelo, cel care în finalul romanului (Cartea a douăsprezecea) este prins şi condamnat la arderea pe rug. Dimpotrivă, cu toate că nu este un revoltat, ci doar un conformist, deoarece se arată extrem de indulgent faţă de păcatele celor bogaţi şi puternici, ba chiar le dă şi el o mână de ajutor atunci când îi stă în putinţă (de pildă, ajută venalitatea ducelui de Lerma sau escapadele nocturne ale prinţului moştenitor), totuşi, Gil Blas nu-şi pierde cu totul simţul moral şi spiritul critic, dovadă că – scârbit de destrăbălarea la care era martor – el părăseşte casa Arseniei și, nu întâmplător, respinge sfatul valetului său Scipion de-a o seduce pe Antonia (o ia în căsătorie creştinească), elocventă dovadă că – după lunile de detenţie petrecute în turnul Segoviei – el nu se umflă în pene cu hrisovul de înnobilare, darul făcut de contele de Olivares, şi nu în ultimul rând, dovadă că are curajul să i-o spună aceluiaşi conte Olivares, doar cu puţin timp înainte de căderea acestuia în dizgraţia regelui: „Exemplul rău strică pe oameni”. De aceea, n-ar trebui să mire pe nimeni străduinţele lui Gil Blas de-a se adapta la mediu. Cu adevărat surprinzătoare în acele timpuri încărcate de corupţie şi imoralitate sunt trăsăturile lui de caracter pozitive, mai ales dacă se au în vedere eşecurile ce-i răsplătesc bunele intenţii: încearcă să-i deschidă ochii bătrânului Pacheco asupra prefăcătoriei Eufraziei, dar drept mulţumire este concediat, lucru pe care-l păţeşte nu peste mult timp şi cu arhiepiscopul de Granada, faţă de care se face vinovat printr-un exces de zel şi sinceritate.
Dacă luăm aminte la ironia surâzătoare, dar neiertătoare, îndreptată împotriva mediilor artistice (scriitori, actori) şi medicale, atunci trebuie să dăm crezare spuselor lui Lesage cum că el nu este un simplu povestitor, ci un pictor de moravuri. Desigur, Lesage n-avea cum să cunoască lumea teatrului spaniol din vremea lui Calderon şi Lope de Vega. Însă culisele teatrului francez aproape că n-aveau taine pentru el. Prin urmare, iată-i pe actorii parizieni, botezaţi cu nume spaniole şi instalaţi pe scenele din Madrid, Valencia şi Granada. Facem cunoştinţă cu actorul-picaro Melchior Zapata, la început flămând şi zdrenţăros, iar mai apoi foarte satisfăcut de schimbarea survenită în viaţa lui, graţie prietenilor generoşi ai nevestei sale; de asemenea o cunoaştem pe destrăbălata Arsenia, pe aventuriera Laura şi pe tânăra Lucreţia, fiica Laurei. Lumea boemă, pe care Lesage la fel o cunoştea foarte bine de prin cafenelele şi saloanele Parisului, este întruchipată în roman de Fabricio Nuñez, adept al gongorismului. Dar înverşunarea lui Lesage se îndreaptă mai ales împotriva medicilor, în mod cert din cauza surzeniei precoce cu care s-a ales de pe urma unor tratamente absurde. În roman, figura cea mai reprezentativă a tagmei doftoriceşti este neuitatul Sangrado, spaima Valladolidului şi – indiferent de tipul bolii şi de starea bolnavului – adeptul hazosului panaceu: „Scoate-i sînge şi dă-i să bea cât mai multă apă caldă”. Gil Blas i-a fost la început valet, apoi discipol, şi în această din urmă calitate, l-a ajutat pe sinistrul medic ca, în timpul unei epidemii în Valladolid, să înjumătăţească populaţia oraşului. Romanul este de-a dreptul irezistibil prin limbajul simplu şi direct întrebuinţat cu deosebită savoare de către autor, prin veridicitatea personajelor desenate doar prin câteva tuşe viguroase (multe dintre ele luate din realitate), prin apetitul şi priceperea de-a descrie ba costume, ba interioare din epocă, şi – nu în ultimul rând – prin maximele (unele împrumutate din Montesquieu) cu care autorul îşi condimentează afirmaţiile cu caracter critic şi moralizator, dar îşi arată slăbiciunea îndeosebi în absenţa totală a tablourilor naturale şi a celor din oraşele prin care-şi plimbă eroul, dovadă grăitoare că Lesage nu era familiarizat nici cu relieful şi nici cu specificul aşezărilor spaniole din acele timpuri.
La Muzeul Național de Istorie a României expoziția permanentă „Lapidarium” s-a îmbogățit cu un artefact unic în România. Este vorba despre „patul funerar” elenistic descoperit vara aceasta la Callatis, în cea mai mare movilă funerară antică păstrată pe țărmul de vest al Mării Negre – Movila Dulcești. Formată din 14 blocuri de calcar și marmură, această cutie de piatră funcționa ca un sarcofag în care au fost depuse osemintele defuncților. Fațada sa cu elemente sculptate, tencuite și pictate cu roșu imita forma unui pat de lemn grecesc. Astfel de paturi erau folosite de participanții la „symposia” – banchetele funerare la care se consuma vin. Piesa provine din același mormânt grecesc fastuos în care au mai fost descoperite și trei cununi din bronz aurit, bijuterii de aur și sticlă, precum și vase din aur și argint de la finalul secolului al IV-lea î.Hr. – începutul secolului al III-lea î.Hr.. Sarcofagele de piatră ale căror fațade imită aspectul unui pat / banchetă (kline) de lemn au fost tipice mormintelor de epocă elenistică din spațiul aflat în contact cu puterea politică macedoneană. În lumea antică, participarea la banchete se făcea din poziția semi-culcat.
