Despre suferință sau când din nămol ies nuferii

Marii gânditori, când sunt întrebați dacă ar schimba ceva în trecutul lor, oricât de dureros ar fi fost, răspund cu hotarare ”Nu”.
La început, pentru un om prins în vâltoarea vieții, încercat, dezamăgit, obosit și dezgustat, un astfel de răspuns este respins, iar autorul lui considerat ori un nebun ce se hrănește cu durerere, ori un norocos, un răsfățat al soartei, pentru care viața a fost un dar frumos, un balsam, o vacanță pe pamânt.
Daca ar exista, totuși, norocoși care fac parte din ultima categorie, nu știu în ce masură ar aprecia darul ce i s-a oferit, valoarea vieții și a momentului prezent.

Marin Sorescu dădea exemplul unei fericiri oarecum retroactive pe care o trăim la un moment dat: “Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie, și am să mă bucur de aceste clipe importante cine știe când. Când am sărutat prima fată nu am simțit nimic, decât un gust de carne, parcă sărutasem o mâna în plus, N-am putut sesiza deosebirea, fiorul. Peste vreo două zile însă, m-a apucat o fericire, așa din senin, La urmă mi-am dat seama că era din cauza sarutului ăla. ”
„De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina”…  Cei ce privesc însă, detașați și impacați trecutul, în ciuda chinurilor și chiar a rănilor nedrepte, sunt cei care au dobândit înțelepciunea și desăvârșirea, trecând prin momente de criză. Au primit ajutorul de a-și face din “lacrimă credință”, înălțându-se din umilință și suferință, asemeni lui Iisus: “Că nu te-nalți din praf dacă nu cazi / Cu fruntea jos, în pulberea amară, / Și dacă-nvii în cântecul de azi / E că mureai în lacrima de-aseară”, ”Cantec Deplin”, Radu Gyr.
După ce Iisus coboară cu sufletul în iad, oamenilor li se deschid cerurile și pot cunoaște fercirea veșnică. “ N-ai jindui după un colț de rai, de n-ai purta un ciob de iad în tine”…
Constantin Noica spunea că “Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi o tăcere”, tăcerea interioară, privită ca o condiție esențială a păcii desăvâșite și poartă către infinit. În 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică și confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de el la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de “grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Un exemplu în care se poate spune că din “namol ies nuferi” privește lecția închisorii, celula din inchisoare în care ființa omenească lipsită de orice distrageri, distracții și portițe de scăpare, fără activitate fizică și fără societate, este redusă la a fi o conștiința singuratică, pură, aflată în comunicare cu ea însăși, în care gîndurile și mintea se opresc, lăsând loc Sinelui, Eului, Ființei Divine.
“Nu cine eşti,. interesează ci care-ţi este sinele căci sinele tău este mai vast decât tine şi adevărul tău devine într-un sens dezmințirea ta. Iar sinele care a rupt cercul eului devine întodeauna susceptibil de lărgire ca fiind orizontul mişcător cu care te adevereşti în adânc”, Constantin Noica.

Petre Țuțea spunea că, pentru a explica de ce se întâmplă un fenomen, trebuie să cunoaștem Cauza Cauzelor care este… Dumnezeu, Cauza unică, principiul unic al tuturor lucrurilor.

Explicația este legată de TRANSCENDENȚĂ. Acolo unde nu apare REVELAȚIA, adică acolo unde Dumnezeu nu îți acordă favoarea de a ști cine ești, de ce ești, în ce scop ești, nu vei afla niciodată. La scara omului nu există nici un adevăr, căci dacă omul nu este favorizat de către Divinitate, nu știe nimic… Dacă e un simplu căutator al adevărului caută neaflând și sie neștiind.
Dumnezeu ne cheamă uneori nu numai să credem în el, dar să și suferim de dragul Lui și  pentru salvarea noastră asemeni lui Iisus care a venit și pentru noi, mai ales pentru noi, nu numai „pentru a ne da Revelația și Evanghellile”, dar și să sufere pentru noi și pentru mântuirea noastra.

John Piper spunea că „cea mai scumpă părtășie pe care ai putea s-o cunoști vreodată cu Mântuitorul tău este Părtășia suferinței Lui”, Iisus se îngăduie să moară pe cruce. Martirii mor și ei în chinuri asemeni Învățătorului lor. Părintele Teofil Poroian afirmă că „suferința, oricât de mult ai incerca să o explici , în cele din urma rămâne permanent pentru noi, cei de pe pamânt, o realitatea, o problemă, o taină”, o suferință din care speră, însă, să avem folos. ”Cand îi va veni omului umilință și plângere, acestea îl vor învața ce sa facă”, „plângerea este învățător, căci îl invață pe om tot folosul”, „Patericul Egiptean”.
După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este și el arestat și condamnat mai întâi la 5 ani de închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică .
Despre suferință, Petre Țuțea afirmă: „Pentru tot ce am suferit, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinste suferinţa pentru un mare popor încercat de istorie şi pentru viitorul lui strălucit”.
Nicolae Steinhardt, scriitor, publicist, critic literar şi jurist român arestat și anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. În “Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt spune :“Spre pildă, Petre Țuțea… (pentru care am mâncat atâta bataie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-l cunosc, că n-am cinstea să-l cunosc) înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoș lui Aescalup. La ieșirea din închisoare,  în locul socratismului a cerut o Credință Vie.
Petre Țuțea , care a fost ateu, afirma că a devenit gânditor mistic: “Când mi-am dat seama că fără Revelație, fără asistența Divină nu pot ști nici cine sunt, nici cine este lumea, nici dacă lumea are vreun sens sau nu. Și când mi-am dat seama că nu pot cunoaște sensul existenței umane și universale, așa cum spune Cioran , atunci am ajuns la concluzia că nici viața mea, nici,viața celuilalt nu au nici un sens. În primul rând mi-am dat seama în închisorile fioroase din timpul lui Gheorghiu Dej. M-am gândit că există o forță supra-cosmică, care se cheamă Dumnezeu. Pentru că numai el poate face isprava asta ca eu să scap din înlanțuire, că, personal, nu mă pot dezlanțui și elibera, iar  a viețui acolo fără asistența Lui nu pot! Au fost oameni care au murit. Atunci s-a născut în mine credința nelimitată în Atotputernicia și Bunătatea Divină”
N. Steinhardt spune în ”Jurnalul Fercirii”:  ”Dumnezeu nu judecă după dreptate, ci și după milă, dragoste și îndurare – adică de fapt după nedreptate. Dumnezeu, după cum spune,zicala populară, înșeală la cântar întru ajutorarea noastra, căci ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu.”
Creștinismul și dragostea de Dumnezeu presupun, paradoxal, suferință.
Nicolae Steinhardt, născut evreu, se simțea din ce în ce mai atras de creștinism în anii de libertate: „Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul și hotărârea de a face pasul final. Șovăiam, mi-era rușine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorință și panică, prielnică lenei și tergiversării. Mi-era și teama, mă știam și necurat… Domnul lucrează însă în chip tainic și umblă pe căi misterioase.

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat la 13 ani de muncă silnică: “Atunci n-am mai șovait și toate aprehensiunile și subtilitățile mele mentale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisperzece ani și că voi muri în pușcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor”… În prima celulă în care a intrat la Jilava, primul om care i-a vorbit a fost părintele Mina care, imediat după ce i-a destăinuit dorința lui, a primit Sfântul Botez – valabil, în mare grabă, cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit, în camera 18 de pe secția a doua unde în două rânduri cursese sânge…
După ieșirea din pușcărie a simțit în atmosfera saloanelor literare pe care le frecventa că vremea “entuziastă și mărinimoasă, nădejdea în minunata zi de mâine” s-a transformat în sluțenie, plictiseală și vid; prieteni dezamăgiți, plictisiți și nerecunoscători. „Creștinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine și neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenței veșnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc și fermentez în supărare pe alții și pe mine. Numai creștin fiind, mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni, fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creștinimului nu umblu crispat, jignit pe străzile diurne ale orașului și nu ajung să fiu și eu unul dintre acele cadavre pe care le poartă vii apa curgătoare a vieții, și nu mă număr printre cei ce încă n-au ințeles că mai fericit este a da decât a lua.”
Curajul este și el taina rezisăarii terorii si dezumanizării din pușcărie. Curajul creștin, de a-L mărturisi, de a nu se rușina de El și de propria persoană, curajul de a iubi și a-și păstra viața ca dar de la Dumnezeu cât mai mult cu putință, însă nu cu orice preț , gata fiind oricând să înfrunte moartea pentru El . “Numai astfel, pierzând-o, îi dăm vieții valoare” spune  N. Steinhardt.
Petre Țuțea, creștin și iubitor de neam, gata să-si mai sacrifice încă o dată viața, declara: “Cred în viitorul acestei țări, acesta fiind și motivul pentru care am suferit. Dacă mă scoateți și mă puneți la zid pentru poporul român, strig ”EXCELSIOR”; “Cine va ține la viața lui o va pierde, iar cine-și pierde viața pentru Mine o va găsi” . Întocmai cum Iisus ne îndeamnă să ne sacrificăm viața pentru El și pentru cei mai mici ca El, aflați în suferință și nedreptate, ori pentru o idee placută voii Lui, Petre Țuțea, crezând neclintit în cuvantul lui Iisus, a dobândit ceea ce și-a dorit atât de mult la ieșirea din închisoare : “Credinta Vie” și, odată cu ea, și acceptarea morții cu bucurie : “Nu credeam să învăț a muri vreodată”, purtându-se astfel în așa fel încât să devină pildă pentru noi toți, aidoma principiului moral al lui Kant.
Domnul, după ce vindecă bolnavii, îndrăciții și păcătoasele, le spune să meargă în pace și să nu spună nimic. Petre Țuțeaea afirmă: “Adevarul petrecut în închisoare nu trebuie scos la iveală pentru cinstea poporului român. S-au petrecut faptele înăuntrul poporului român și se reflectă și asupra strălucirii lui, dar nu vreau să umilesc, jelindu-maă, poporul român. Istoria petrecută în închisorile comuniste să se scrie abstract, eu nu particip la ea, din orgoliu național. Cum să spun eu că am fost palmuit?! Mă sinucid dacă declar asta!”
„Creștinismul metamorfozează”, spune cu bucurie Nicolae Stenihardt, născut evreu.
Ca și în cazul eroilor noștri naționali („pentru că Numai eroii pot suporta atâta umilinţă”, Rastko Zakic) și noi putem fi extatici în durere, calmi în furtună cât și în umilință atâta vreme cât nu uitam cine ne este însoțitorul: prin credință, prin cunoaștere de sine ca singură virtute, prin transcendență, cum frumos îi place lui Petre Țuțea să spună. Atunci când ne vom deschide sufletul spre autocunoaștere, când vom avea CURAJ si ÎNCREDERE în Noi, vom fi „favorizați” să ne înălțăm din umilință, să ne facem „din lacrimă credință”, pentru că „important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am facut eu din ceea ce au facut din mine ”, J. P.Sartre.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*