Voluptatea scrisului Neagu Udroiu ,,Zăpezile din miazănoapte. Ambasador în Estonia”

Cel de al doilea volum din jurnalul de ambasador al publicistului Neagu Udroiu fixează tabloul unei ţări despre care românii – şi nu numai ei – ştiu destul de puţin: Estonia. Autorul s-a aflat aproape cinci ani în dregătoria de reprezentant al şefului statului român la Cancelaria acestei îndepărtate şi, totuşi, apropiate ţări de la Marea Baltică. O ţară al cărui destin seamănă într-un fel cu cel pe care Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică a lui Stalin l-au croit şi Basarabiei. Acea vânzare din 1939 a dus la rapt teritorial nevindecate pe de a-ntregul nici azi. Paginile consacrate de ambasadorul Neagu Udroiu Pactului Ribbentrop-Molotov, scrise cu acribie de istoric, prilejuiesc autorului o extindere a documentaţiei şi la statele care au înpărtăşit soarta Estoniei: suratele ei baltice , Polonia şi România. Cred că astfel de proiecţii asupra trecutului motivează nu publicarea ci nevoia scrierii unor astfel de lucrări. Literatura politico-istorică este mai nou completată de o serie de lucrări semnate de diplomaţi care s-au hotărât să aducă la lumină mărturii despre lumea prin care au trecut. Este o trudă încă nepreţuită de oficialităţi care, după cum am constatat, îşi face loc în conştiinţa publică românească. Cele două volume,  ,,Ambasador în Finlanda” şi ,,Ambasador în Estonia” ale lui Neagu Udroiu fac parte din această categorie de publicistică diplomatică tot mai frecvent reclamată – şi lăudată – de istorici de prestigiu.

Este greu de fixat genul literar în care ar putea fi încadrate cele două cărţi ale talentatului publicist intrat în diplomaţie în 2001. Aş boteza noua carte ca aparţinând reportajului literar memorialistic. Dacă ar fi acceptată sugestia mea, lui Neagu Udroiu ar  trebui să i se recunoască patentul. În realitate, el continuă şi ca diplomat stilul care l-a consacrat.  Şi în această nouă carte îl redescoperim pe şlefuitorul de cuvinte de altădată. Noua calitate de ambasador nu a adus schimbări în particularitatea stilului, rigoare informaţională a existat la autor încă de la debut.         Experienţa profesională prin care a trecut înainte de a intra în diplomaţie odată cu numirea ca ambasador în Finlanda şi Estonia, în 2001, i-a permis lui Neagu Udroiu o integrare firească în mediul diplomatic şi, în plus, i-a oferit şansa de a revedea lumea politică a Europei în standarde diferite de cele aleatorii ale publicistului.  Când la spectacol eşti invitat în loja de onoare obiceiurile se schimbă. Ochiul observatorului diplomatic stă sub semnul imperativului, nu al plăcerii efemere. Misiunea diplomatică implică o grijă majoră, niciodată uşoară. Cu această convingere a pornit Neagu Udroiu în confesiunile din noua lui carte. O dovedeşte citatul lung scos dintr-un clasic al   diplomaţiei,  François de Callières: ,,Un bun diplomat trebuie să aibă spirit de observaţie, darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile”. Un astfel de îndemn, este de presupus, a fost respectat cu scrupulozitate. Pentru cine îl cunoaşte pe Neagu Udroiu este simplu să constate că exerciţiile vechi de ziarist de politică externă şi de ,,Pieton prin oraşele  lumii” (este titlul unui alt excelent volum al autorului) l-au adus pe publicist în elita intelectualilor care au împletit meseria scrisului cu cea a reprezentării diplomatice, ilustrată înainte de război de nume celebre ca Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga, Virgil Gheorghiu şi mulţi alţii. De spus, încă de la început, că Neagu Udroiu nu-şi trădează profesia pentru care a fost înnăscut, cea de reporter-literar, ci o conservă cu o plăcere niciodată obosită. Meritul lui este acela de a fi respecta o formulă, utilizată şi de alţii, în care exactitatea corespondenţei diplomatice şi-a găsit o convenabilă expresie literară. Rezultă un gen nou literar, cum am spus, de salutat, care, stilistic vorbind, face apel la virtuţile barocului pe care puţini – o excepţie o face Dan Haulică – îl mai exersează în epoca post-modernă. Pentru exemplificare, iată cum prezintă autorul dificultatea micului stat de la Marea Baltică de a-şi găsi un drum propriu în istorie: ,,Estonia îşi dorea o partitură activă în relaţia Est-Vest. Greu de motivat, dar de înţeles. Privea cu speranţă spre piaţa rusească şi se vedea un traseu nimerit pentru tranzitări. Baloane de săpun. Comerţul ruso-estonian se dovedeşte minim, iar apelul la porturile sale este insignifiant. Orientarea spre Vest devine obligatorie. Prizează mai ales Anglia şi Germania, care adună jumătate din exporturile estoniene (unt, şuncă, cherestea) şi 40% din importurile sale”.  Este re-creionată imaginea unui  Ev Mediu complicat,  puterea statală a ţărilor baltice, deci şi a Estoniei, se erodează constant până la înghiţirea lor în statele vecine sau, mai târziu, de imperiul sovietic.  Un merit al cărţii vine şi de la faptul nu iartă de greşeli nici statele mici care nu au simţul istoriei: ,,Într-un exerciţiu de aritmetică diplomatică putem încerca să descifrăm de la distanţă – geografică şi istorică – emanaţiile de tot felul provocate de subiectivismul adus cu sine de felurite stări şi interpretări. Cine ştie care sunt astăzi relaţiile dintre Finlanda şi Estonia, cu greu poate pricepe atitudinea Tallinului din timpul Războiului de iarnă. Ministrul estonian de externe Ants Pup aprecia în numele guvernului său că între Finlanda şi URSS nu există în fapt război, ci au loc doar măsuri represive ale ruşilor faţă de finlandezi. Estonienii au tăcut mâlc şi când Finlanda s-a văzut bombardată de pe teritoriul acestei ţări”. Evident că perspectiva a fost mai diabolic urmărită de la Moscova. ,,Perdeaua de fum nu mai are mult de trăit. Rafalele se vor năpusti curând în direcţia lizierei baltice. Prima în bătaia puştii – Lituania. Principalele solicitări ale ultimatumului înmânat de Molotov omologului lituanian (14 iunie): formarea imediată a unui guvern  lituanian capabil să asigure aplicarea totală a Pactului; trupe sovietice suficient de numeroase să aibă acces liber  în ţară şi drept de staţionare în marile oraşe lituaniene pentru a asigura împlinirea Tratatului”. Pentru ca istoria sau politica să nu devină copleşitoare, Neagu Udroiu se refugiază frecvent în legende, cultură, arhitectură, urbanistică, artă. Lectura îşi menţine atractivitatea şi pe acest teren, interesul creşte pe măsură ce informaţiile se diversifică. Grijile estonienilor de a nu rămâne în afara unui sistem de securitate pot fi discutate la fel de bine în cancelarii sau la o masă particulară. Cum este cazul prânzului luat de domnul ambasador la taverna Valge Hobu, prilej nou de incursiuni în cultură sau istorie.        Cu un beneficiu evident în planul informaţiei, cititorul este plimbat prin jumătate de Europă. Un capitol intitulat ,,La pas pe cărările Europei”. Ne prilejuieşte reîntâlniri cu muzeele, sălile de spectacol, bibliotecile, universităţile, catedralele, pieţele, parcurile din Helsinki, Bayreuth, Berlin, Bruxelles, Compiegne, Copenhaga, Cracovia, Hamburg St. Petersburg, Ţarskoe Selo, Viena şi din multe ale locuri. Un regal turistic, evident, cu o bogăţie de date care pot oricând să fie de folos călătorului prin acele părţi ale pământului. Impresia de aglomeraţie documentar-istorică poate fi înlăturată prin surprizele oferite în relatările frecvente cu încărcătură culturală, artistică, intelectuală. Într-o călătorie la Paris afişul unei expoziţii ,,Tanagra – mit şi arheologie” îi trezeşte brusc interesul pietonului-ambasador. Sub ilustraţia afişului găseşte trei întrebări, altfel obişnuite: ,,De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?”. Piesele din expoziţie îi sporesc emoţia: ,,Îmi descopăr, notează Neagu Udroiu, o sensibilitate anume pentru aceste fiinţe mărunte, din lut ars, pricepute în a se prezenta cu demnitate şi a smulge aplauze. Dacă mă gândesc bine, mi s-ar trage de la lecturile copilăriei în care personajul – o dansatoare din Tanagra – mă aducea, prin firul vieţii ei, în lacrimi. Aşa să fie? Ceea ce ştiu este că ori de câte ori mi s-a ivit prilejul, am dat fuga în muzeele de antichităţi în căutarea vitrinelor unde, cu fereală, cu modestie afişată, îşi căutau privitorii, păpuşile beoţiene. La British Muzeum, pe Acropole, la Salonic, la Theba, aici la Luvru”. Ce sunt ,,păpuşile beoţiene” vă veţi întreba. Afăm: nişte reprezentări ale unei civilizaţii contemporane cu Alexandru Macedon. Nu, nu din Estonia, ci din Tanagra, ţinuturile în care pictorul Gauguin îşi căuta, credea el, liniştea. Cum se ajunge în  Tahiti din Tallin? Aici este acea fantezie debordantă, acea patimă a povestirii. S-ar putea zice că Neagu Udroiu s-a născut să călătorească pentru a avea ce să povestească. Dacă întâlnim trimiteri sau asocieri surprinzătoare în scrisul lui ele trebuie puse pe seama acelei calităţi care, prin stil, ne readuce frumuseţea stilului baroc de care vorbeam. Neagu Udroiu are un fel al lui de a spune, de a scrie sau de a reda mult din ceea ce a cunoscut. Şi a cunoscut mult. Alăturările se precipită, ai impresia că reporterul este scuturat de friguri, de teama de a nu-şi vedea toate ideile, toate cunoştinţele, toate impresiile în paginile scrise: ,,Atunci, de mult, la Tanaga nu arta statuetelor compuneau brandul zilei. Aveau trecere vinurile, dar puţinele mărturii ajunse la noi acreditează un adevăr: prelucrarea argilei are o tradiţie milenară. Am privit de aproape la muzeul de arheologie din Theba această piesă din care ne priveşte a neînţelegere sfinxul înconjurat de palmieri stilizaţi”. De la Tanaga la Theba se trece pe nerăsuflate. Urmăriţi şi vocabularul relatării: sfinţi, tradiţie milenară, brand, acreditează. Până şi aici se realizează un amestec. Adică, baroc în toate. Literatura este o tentaţie, autorul iese din formula de reportaj şi intră în poezie: ,,Vistula curge alintată între malurile cuminţi. Abia de acceptă mişcarea, într-atât de voluptoasă se simte aproape de toate câte sunt în preajmă. Zidurile, câte sunt”.

Revin la început: cartea se deschide cu un decalog din care aflăm că Estonia nu are rege, că nu este ţara cea mai mică de pe glob, că  estonienii au plăcerea de a cânta în grup, că în această ţară nu trăiesc urşi polari iar cerul este înnorat  aproape jumătate din an, că există limba estoniană, că  istoria aceste ţări a cunoscut avataruri asemănătoare cu cele ale Basarabiei. Cum arată estonianul? ,,Ca oricare dintre noi. Nu prea înalt, nu prea scund, nu prea gras, nu prea slab…Taciturn sub povara iernilor lungi şi a nopţilor în consecinţă, mai degrabă indiferent primăvara şi toamna, relaxat şi amator de ieşit la iarbă verde şi de conversaţie vara. Deprinderi de oameni ajunşi la oraş cu puţină vreme în urmă. Nu te aştepţi să-l vezi plesnind de sănătate….Fire sceptică dar şi asociativă…Estonienii sunt creditaţi cu precizia prusacă chiar şi atunci când se ocupă de lucrurile mărunte ale vieţii. Hemingway spunea că în orice port al lumii poţi întâlni cel puţin un estonian. Dovada capacităţii de răspândire a spiritului (lor) întreprinzător”. Este un portret care răsare din paginile aceste cărţi frumoase, scrisă cu  respect pentru un popor mic. Plăcerea de a descoperi etape de istorie şi momente de politică în care regăsim unele trasee parcurse şi de români o las în seama cititorilor. Vor avea multe satisfacţii intelectuale. Informaţiile de interes abundă iar maniera în care acestea sunt strecurate în textura cărţii – excelent realizat tehnic şi grafic, rar mai vezi astfel de performanţe tipografice azi – ne pun în faţa unui scriitor care are o adevărată voluptate a scrisului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*