Analfabetul rostirii politice

Mai are să ne spună că suntem nişte nemernici. În rest, ni le-a zis cam pe toate! Ne-a făcut în toate felurile posibile. Mai pe la începuturile răfuielii lui cu naţiunea, în numele reformării statului ce avea să vină, ne-a jignit pe ocolite. Ţara nu s-a cutremurat însă. Obişnuită cu triviliatăţile, având o aplecare bolnăviciosă spre ridiculizarea aproapelui, o manelizare însetată de plăcerea de a vedea cum “elitele” sunt ponegrite într-un fel specific paginii a cincea, poporul a hăhăit atunci aidoma preşedintelui ei. Cu gura până la urechi.

Victimele primelor insolenţe prezidenţiale au fost ziariştii. Pe care oricum nu-i iubea nimeni. Iar ţara nu s-a arătat deranjată; nici de acel “Măi, găozarule!”, nici de mizerabilul rictus mascat de eticheta “ţigancă împuţită”. Ţara a privit detaşată. Iar atunci a fost cea dintâi greşeală a ei: să creadă că preşedintele-cârpaci se răfuia într-adevăr cu o breaslă când, în realitate, el îşi revărsa ura asupra întregii naţiunii.

Era însă prea laş să ne spună în faţă că, de fapt, nu ne agrează şi nici nu doreşte în preajma sa, el vrând să croiască un alt “popor”. Acela al cetăţeanului “reformat”, uniformizat, timorat şi îndatorat măriei-sale. Şi îşi trimitea mesajele clocotind de ură prin cele mai uşoare victime ale discursului său. Ziariştii. Căci, dacă la vremea la care ataca ţara prin intermediul presei, describilizând-o şi săpănd la slabii pilonii pe care se susţinea, ar fi încercat să denigreze pe oricine altcineva, de la sindicate la profesori sau medici, destinul lui ar fi fost altul. Destinul lui, dar şi al ţării. Poate că, astăzi, Traian Băsescu nu ar mai fi fost în fruntea ţării, iar ţara nu ar mai fi fost nenorocită de acest personaj malefic.

Somnul raţiunii naşte însă monştrii. Or, Ţara a moţăit în faţa urnelor, lăsând răul politic să degenereze în demenţă.

După denigrarea presei, a urmat etichetarea “tâmpiţilor pe bandă”. Şi atunci ţara a greşit, crezând că preşedintele se răfuieşte cu absolvenţii unui sistem de învăţământ cu picioare de lut. Un elefant care făcea ţăndări eforturile preşedintelui de a ne construi un stat “reformat”. Mesajul viza însă tot întreaga naţiune. Şi nu era vorba de simpla satisfacere frustărilor unui viciat al stării de defăimare…

Ne-a făcut mai apoi leneşi. Ne-a dat de înţeles că suntem nişte nerecunoscători faţă de eforturle lui. Ale lui, ale clicii sale. Iar dacă vocabularul lui nu ar fi fost, ferice!, limitat, cine ştie în ce feluri ne-ar mai fi suduit. Dar gura spurcată învaţă repede a spune lucruri nevrednice. Mai repede decât  învaţă a rosti mesajele pe care le aşteptau oamenii de la el.

E drept, având un bagaj educaţional rânduit mai degrabă pentru o tabără de vară decât pentru un drum al vieţii, ne-a surprins prin tot mai numeroasele vorbe de ocară pe care reuşea a le pronunţa. Parcă îţi venea să crezi că stolul de intelectuali din podul Cotrocenilor chiar îi orândui-se anumite vorbe. Denigrări de ţară marca Patapievici, înjurături birjăreşti-ospătăreşti a la Dinescu, dar şi “sofisme” ceva mai durdulii, de Pleşcoi la “pufuleţii” de soţie de şef de serviciu secret.

Se prea poate ca, pe undeva prin sticlele primite la seratele “intelectual-politice”, preşedintelui să-i fi fost strecurat şi un dicţionar de vorbe. Iar când îşi pierde argumentele, birjarul Cotrocenilor se găteşte la vorbe către ţară din paginile răsfoite în grabă. Dar, aşa, semianalfabet al limbi române, aidoma rebuturilor de pe banda absolvenţilor tâmpiţi, foloseşte cuvintele la întâmplare. Le silabiseşte până reuşeste să le pronunţe, dar le aruncă pe unde nimereşte. Într-o topică vecină gulaşului de care nu se mai desparte, rostirile fiind maltratate, sugrumate, sfăşiate prin inversiuni nefericite.

Recent ne-a catalogat şi drept “popor neperformant”, bătând pe albia spurcăturilor denigratorului pe care l-a pus în fruntea Institutului Cultural Român. O impertinenţă care generează curajul revărsării de alte epitete la adresa ţării şi din partea gonacilor. Boc, Udrea, fostul ministru Botiş (care începuse la rându-i să debiteze “judecăţi de valoare” privind aplecarea tăranului român către nemuncă), ministrul Tabără, ba, ca într-o scenetă a riducolului, chiar şi mama lui… Tabără, asta după ce îşi dăduse cu presupul, pe la sărbătorile de iarnă, şi nevasta lui Boc, toţi nu mai contenesc a-şi da cu presupul despre cât de strâmbă este ţara. Cât de nerecunocătoare este ea pentru şansa de a fi condusă de ei.

Când se satură de cineva, Traian Băsescu îl jigneşte. S-a săturat de “ziarişti”? A făcut “ordine”. I-a ridiculizat, i-a umilit, le-a destructurat redacţiile, le-a denigrat profesia prin acuzele de “mogulizare” (când, de fapt, adevărata mogulizare se orânduieşte acolo, în inima Cotrocenilor care au absorbit nu numai partidul democrat, ci şi Palatul Victoria, ministerele ori Parlamentul), i-a jignit cu acuzele de presupus huzur pe seama drepturilor de autor.

Pe profesorii îi ura de când era mic.  Că nu-l lăsau să bată ţurca la “Poarta 4”. În port. Şi i-a lovit năprasnic. Au urmat medicii. Apoi, liderii de sindicat. Toţi cei ce i-au stat, fie şi doar cu vorba, în cale au fost desfiinţaţi.

Pentru că, acela ce nu ştie decât să urască, nu poate decât să distrugă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*