Vă îndemnăm să călătoriți, fie și cu gândul, pe la mormintele românilor care au murit pentru țară. Mulți sunt îngropați, fără cruce, în afara țării. Altfel spus, n-au nici morminte. Ca și cum ar fi fost ai nimănui. Cu puține excepții, au fost lăsați doar în seama lui Dumnezeu. La Cotul Donului, în stepele calmuce, spre Odesa ori Nistru – pornim cu privirea întoarsă spre casă – trupurile unora au îngrășat pământurile vrăjmașului. Și nu numai atât. Au fost batjocorite în chipul cel mai sălbatic de o populație care numai creștină nu s-a dovedit prin veacuri… Ne oprim, de data asta, la Tighina. Vechea cetate moldovenească – pierdută, cândva, de către domnitorul Petru Rareș sub năvala plină de trufie a Solimanului – se află, grație rușilor, sub stăpânirea „autorităților” transnistrene. Cu numele de Bender, ca și astăzi. Sub oblăduirea transnistrenilor fostul cimitir militar „General Dragalina” a fost nivelat cu buldozerele, în 2007. Supraînălțat, peste morminte a fost adus pământ cu basculantele, osemintelor ostașilor români pierzându-li-se, astfel, și locul, și identitatea. Circa 333 de român-eroi – numărul lor este indiscutabil mai mare – au fost deposedați de orice urmă a existenței lor… Sigur, istoria acestui cimitir este mult mai complicată, odihna veșnică a ostașilor români căzuți pentru eliberarea Basarabiei fiind zdruncinată, rusește, pentru totdeauna. Că, acum, monumentele închinate rușilor predomină, nu-i de mirare. Îmi vine în gând catrenul lui Păstorel Teodoreanu: Soldate rus, soldate rus/ te-au ridicat atât de sus/ Nu c-ai eliberat popoarele/ Ci că-ți put picioarele…Imaginile din Tighina și Tiraspol sunt grăitoare în privința sfidătorului și blasfemitorului „Memorial” de la Tighina…
Cernăuțiul, întreaga Bucovină de nord sunt oglinda sângerândă a ceea ce poate săvârși niște cumpliți ocupanți. În cazul de față, Anterior, austrieci și sovietici, după care ucraineni: au răzuit și răzuie orice element care amintește de identitatea românească a localităților, a toponimelor, a clădirilor, a tot ceea ce dovedește drepturile de netăgăduit ale populației autohtone. La Cernăuți, primele victime au fost numele de străzi, ale clădirilor, statuile, plăcile comemorative, numele localnicilor. Despre ce-a făcut și aici acel blestemat imperiu habsburgic – citiți cartea lui N. Iorga, „Neamul românesc din Bucovina”, apărută în anul 1905. Dar și cărțile istoricilor bucovineni Ilie Grămadă ori, poate în primul rând, Ioan Nistor. Când se ajunge la distrugerea mormintele, crucilor cu numele bucovinenilor, a cimitirului întreg, a Capelei, precum se întâmplă cu veritabilul panteon Horecea (cimitirul românesc din Cernăuți) atunci revolta, recurgerea la instituțiile internaționale – Uniunea Europeană, UNESCO etc. – nu au de ce să mai întârzie. Înseamnă că vrăjmașul este pur și simplu turbat, că a ieșit din ultimul perimetru al lumii civilizate. Ceea ce fac rușii cu bombardamentele criminale din Ucraina seamănă, în alt plan, cu ceea ce comit urmașii lui Taras Bulba și Stepan Bandera cu memoria, la fel de vie, a românismului autohton din Nordul Bucovinei. Cimitirul, precum cel de la Cernăuți, nu-i doar o rânduire de morminte. Este panteonul în care își dorm somnul de veci personalități ilustre ale Bucovinei, ale neamului românesc, de la Aron Pumnul și Epaminonda Bucevschi la I.G. Sbiera, Constantin Mandicevschi – autorul renumitului cântec „Cântă cucu-n Bucovina” – ori mitropoliții Silvestru, Arcadie sau Nectarie.
Am fost în mai multe rânduri la Cernăuți și, de fiecare dată, nu l-am părăsit fără să ajung și la cimitir. Am umblat printre morminte acoperite de buruieni cât statul de om, printre monumente funerare care deteriorate, care căzute la pământ, printre cruci și gropi ale românilor capturate de ucraineni… Peste drum, într-un colț al cimitirului evreiesc, crucile și mormintele ostașilor români s-au bucurat de același tratament și din partea reprezentanților locali ai cultului mozaic. Fiindcă tot veni vorba, să amintim că atât la Chișinău, cât și la Cernăuți. delegații evrei au votat în 1918 împotriva unirii acestor Basarabiei și Bucovinei cu Țara-Mamă, România… (…) Acest fabulos testament de veacuri al etniei noastre de pe aceste pământuri românești, aflate sub ocupație. Adică, să arate și mai rău. Ce s-ar putea face? Măcar atât: să-i încălzim fie și cu flacăra unei lumânări întru odihna acestor străjeri ai neamului. Și să le murmurăm vorbele unui cântec ce nu prea se difuzează: Ne vom întoarce într-o zi… Lumea românească va ști tot mai puțin – de la un an la altul, de la un deceniu la celălalt – despre marii bărbați ai neamului care au mers până la sacrificiul suprem pentru ca pământurile țării să se adune laolaltă, să rămână neștirbite. Iancu cavaler de Flondor (1865-1924) este unul dintre acești mucenici ai românismului. Își doarme somnul de veci – fără tihna deplină, însă, care i s-ar fi cuvenit cu prisosință – la marginea Storojinețului, lângă ctitoria Flondorenilor, cu hramul arhanghelilor Mihail și Gavril. În ograda bisericii, alte și alte morminte așteaptă, parcă, miracolul Învierii… Dr. Iancu Flondor, el însuși un veritabil arhanghel, provenea dintr-o familie nobiliară, cu nezdruncinate sentimente naționale. A fost unul dintre unificatorii Bucovinei cu Patria-Mamă, minune împlinită la 28 noiembrie 1918. În plan spiritual l-a continuat, cu largă deschidere întru înstărirea conștiinței de neam, pe Aron Pumnul. Ce tristă rămâne neînțelegerea lui cu un alt apostol al românismului în Bucovina, istoricul Ion Nistor… N-am idee câți români au auzit de acest excepțional bărbat de stat. La Cernăuți, o vreme, fosta Stradă Domnească avea să-i poarte numele (după decesul petrecut în urmă cu 101 ani). Din păcate, pentru puțini ani. Odată cu ocuparea Bucovinei de către ruși și ucraineni, mormântu-i avea să fie profanat, iar artera principală din inima celei mai însemnate urbe a meleagului să fie botezată… Olga Kobyleanska.
Câți români au știut vreodată că Cernăuțiul a fost al treilea oraș, ca populație și importanță, al României Mari, după București și Chișinău? Rău ne mai macină lipsa recunoștinței. Doar un curmei de stradă – vreo 150 de metri – leagă Foișorul de foc de b-dul Pache Protopopescu… Grozavă cinstire! Am ajuns o singură dată la mormântul acestui aprig român, ca, de altfel, și la Storojineț. Desigur, laolaltă cu mai mulți colegi de la Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România. S-a întâmplat asta demult, în anul 2012. Într-o altă călătorie în Bucovina noastră de la nord, ne-au fost într-atâta încurcate drumurile – aveți grijă de unii binevoitori localnici plini de avânt voluntar – încât n-a fost cu putință să mai ajungem… Storojinețul este un oraș la circa 20 de kilometri de Cernăuți. O distanță fermecătoare, să o parcurgi și pe jos, nu altceva. În afară de vorba noastră românească, care să răsune cât mai puternic, bucovinenii de acolo, care se tot răresc în fel și chip, nu au nevoie de nimic de la noi, de nici o pomană… Iar dacă intrați într-un restaurant, precum „Țărăncuța”, descoperiți îndată și cum arată ospeția celor care, pe acest meleag, încă vorbesc românește.
