Arhiva zilnică: 1 martie 2026

Sculptorul Român Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ceea ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer: Coloana infinitului. Infinită a fost iubirea lui Constantin Brâncuşi pentru România şi pentru artă. Pentru un timp infinit numele său se va identifica cu cel al ţării noastre. De la un copilaş bătut cu nuiele de tatăl său a ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea. A mers 2000 de kilometri pe jos, şi-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca în final el însuşi să afirme: „Opera lui Constantin Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece.” Se pare că eternitatea chiar s-a născut la sat. În România. În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi. Fiul al Mariei şi al lui Radu Nicolea Brâncuşi, el mai are încă cinci fraţi, familia lui este una înstărită şi respectată prin părţile locului. Micul Constantin Brâncuşi era bătut de către fraţii mai mari şi de către severul său tată, fapte care l-au făcut încă de la doar câţiva anişori să plece de acasă. Spre deosebire de tatăl său, care îl bătea cu nuielele, pe mama sa era o femeie cu suflet bun, pe care o pomenea adesea cu nostalgie şi despre care vorbea cu multă tandreţe. Despre episoadele mai triste din copilăria lui scrie îm 1958 Vasile Drăguş, critic şi istoric de artă:„ nu-i plăcea să stea. Cam fugea şi când îl bătea fra-su Grigore, fugea la Chijnea la prăvălie. Grigore îl bătea des, mai ales că fura din casă de mâncare, că era tot nesătul. D-aia nici cu piţărăii nu prea mergea, că-i era frică de bătaie.” Sărăcia altor copii şi bătăia pe care o primea când era mic i-au rămas adânc întipărite în memorie, ele devenind actuale la observarea spectacolului trist de pe străzile pariziene, unde copiii erau maltrataţi de către părinţii lor. Suferinţa şi tristeţea copiilor au fost imortalizate de către artist în lucrarea „Supliciul”, realizată în ultimul an petrecut la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Prin simplitatea şi profunzimea ei, sculpura este preferata marelui Rodin. Dorinţa de a atinge profunzimea simplităţii izvorăşte tot din amintirea copilăriei şi a meleagurilor natale. La Paris, locul unde şi-a petrecut marea parte a vieţii, într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, Constantin Brâncuşi mărturiseşte cu nostalgie: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi“.

Împlinind vârsta de șapte ani, el este trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală. Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă:linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat. La 9 ani el pleacă de acasă. Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie. Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde pentru câţiva ani este angajat într-o cârciumă. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în anul 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară. Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească.

Constantin Brâncuşi vine la Bucureşti, unde urmează cursurile Şcolii de Belle Arte. Pentru acestea, el trebuie să vândă partea sa de moştenire unui dintre fraţi. Constantin Brâncuşi este un elev model. Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul şi anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani. Mai târziu, el avea să afirme: „munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.” El se face remarcat încă din primul an al studenţiei, când realizează Bustul lui Vitellius.În perioada 1900-1902, sub îndrumarea profesorului său, Dimitrie Gerota, medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române, Brâncuşi realizează opera Ecorşeu, un studiu asupra corpului uman. Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă la Ateneul Român, în 1903. Lucrarea se găseşte în prezent la Muzeul de Artă din Craiova. Mare admirator al lui Brâncuţi, Marcel Duchamp include o fotografie a Ecorşeuluiîn Expoziţia Brummer, de la New York, din anul 1933.

În 1902, Constantin Brâncuşi absolvă cu notă maximă Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, iar în 1903, după ce îşi încheie stagiul militar, pleacă la Paris. Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comanda a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila. Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din Bucureşti. Lucrarea nu a mulţumit consiliul care a dat comanda, şi din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota. Mulţi era nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila, sau de poziţionarea epoleţilor. Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul pleacă fără a mai primi şi restul de bani, şi decide să meargă la Paris pe jos. Ani mai târziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi povesteşte întâmplarea: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.”

Mirajul Occidentului îl cuprinde încă din 1896, când merge la Viena, unde şi-a câştigat traiul ca cioplitor de lemn. Ceea ce îl face să părăsească meleagurile româneşti este admiraţia faţă de opera şi concepţiile artistice ale lui Rodin, idei îndrăzneţe care erau pe buzele tuturor artiştilor din Bucureşti. Cu rucsacul în spate, Constantin Brâncuşi pleacă la Paris. În drumul său către capitala culturii europe a secolului al XIX-lea şi al XX-lea, sculptorul poposeşte la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel. În fiecare oraş el vizitează muzeele de artă, găsindu-şi în fiecare câte puţină inspiraţie. În Viena, de exemplu, el admiră pentru prima dată sculpturile egiptene, care i-au influenţat arta. După ce rămâne 6 luni la München, el pornşte la drum prin Bavaria, Elveţia, ca în final să ajungă pe pământ francez. În apropierea oraşului Lunéville, Constantin Brâncuşi este surprins de o ploaie rece, în urma căreia se alege cu o pneumonie infecţioasă. Rămâne pentru scurt timp la un spital de maici, pentru a se trata. În urma bolii nu mai are forţa necesară de a parcurge drumul pe jos, şi până la Paris ia trenul. Într-un interviu acordat în 1942, Brâncuşi îşi aminteşte cu amărăciune în glas drumul până în capitala franceză: „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”

Primul an petrecut în Paris a fost unul de mare încercare pentru Constantin Brâncuşi:nu a putut crea, iar trecerea zilelor fără a muri de foame sau de boală era o adevărată victorie. „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.” Lucrurile au început să se îmbunătăţească în 1905, când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi oferă o bursă de studiu, pentru a se putea înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde va fi la clasa artistului Antonin Mercié. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi – În special – cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam cîte o sculptură pe zi În genul lui Rodin. N-am mai putut trăi În preajma lui, a maestrului Mercier, deşi mă iubea. «Făcea », ca şi el. Pastişam inconştient pe Rodin, ca şi Mercier, dar vedeam pastişa . Eram nenorocit. Au fost anii cei grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebui a să- mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime.”

În anul 1906 Constatin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris. Îi impresionează pe critici, dar el nu este satisfăcut de lucrările sale. În acelaşi an, el este forţat să părăsească Şcoala de Belle Arte, din cauza faptului că împlinise vârsta de 30 de ani, vârstă limită pentru a putea fi student acolo. La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze din 1907, unde Brâncuşi participa cu un bust, un cap de copil şi „Mândria“, celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă şansa de a deveni ucenicul său. Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerând că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, avea să explice mai târziu. Din anul 1909 Constantin Brâncuşi îşi stabileşte domiciliul şi atelierul pe strada Montparnasee. Celebra adresa, Rue de Montparnasee, 54 va devenitun adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii. În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea. Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un momument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău.

În anul 1908 Constantin Brâncuşi realizează prima lucrare care nu este influenţată de moda europeană sau stilul lui Rodin, Sărutul. Tehnica lui Constantin Brâncuşi, cea a cioplirii directe, a făcut senzaţie în rândurile artiştilor de la începutul secolului al XX-lea. El a adus din mâinile gopodarilor cioplitori în lemn direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei. În anul 1909 Constantin Brâncuşi revine în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” primeşte premiul II ex aequo, împreună cu Paciurea şi Steriadi. Drumul formelor simplificate evoluează în 1912 cu celebra „Măiastră”, lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti. Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, până în anul 1940. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea este deschis de Brâncuşi, cu o sculptură din bronz şlefuit, având ca temă de inspirație tot pasărea. Pasărea în spaţiu redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte.

Din anul 1913 Constantin Brâncuşi expune şi în Statele Unite ale Americii. Expune la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago în acelaşi timp, unde stârneşte admiraţie cu celebra sculptură Domnişoara Pogany.În 1914, sub influenţa Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl foloseşte ca materie primă pentru Fiul risipitor. Cu gândul la casa părintească şi la plaiurile mioritice, în anul 1918 Constantin Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti.

Constantin Brâncuşi creează un adevărat scandal îm 191 cu lucrarea „Prinţesa X”, pentru care se pare că i-a fost model prinţesa Maria Bonaparte. Sculptura a fost expusă la Grand Palais, dar i s-a cerut să o retragă, criticii afirmând că opera seamănă cu un falus. Autorul a motivat că este un omagiu adus sexului frumos: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“… În anii 1937 şi 1938 vine în România pentru inaugurarea complexului de la Târgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oţel, mult mai mari ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.

Devine unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea. După ce lasă moştenire României simbolul geniului său infinit, el se retrage în atelierul său din Paris. Dorul de ţară îl mistuie încontinuu. Constantin Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale. În Franţa fiind, el ţine legătura cu compatrioţii din România, care îl pun la curent cu noutăţile vieţii culturale de aici. În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale. „Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec”. Atelierul său din Montparnasse era mereu plin de tineri artişti, iubitori ai artei, sau prieteni. Constantin Brâncuşi era scump la vorbă. Când primea vizitatori în atelierul său, lucru care era la modă în acea vreme, nu ţinea discursuri despre sine sau despre artă, însă când era provocat ţinea să sublinieze ideea că arta Renaşterii a fost un măcel, iar artiştii nu trebuie sa se întoarcă nicicând la acele idei. „Tradiţia a fost întreruptă în timpul Renaşterii. Eu am cel mai mare respect pentru Giotto, după el au venit tirani, precum Michelangelo, care a pictat fără sentiment religios şi chiar fără respect pentru viaţă. Am văzut Capela Sixtină. E ca o măcelărie. Ceea ce trebuie este fluiditatea, forţa şi adoraţia liniei”. Prietenii îl descriu cu dragoste şi admiraţie pe bătrânul geniul de pe Montparnasse, 54. „O barbă albă de chinez, o cămaşă tot albă, o tichie, sandale, un brâu din piele, o faţă roşcovană, luminată de razele soarelui şi înfrumuseţată de trecerea anilor, buze groase care vibrează la fiecare respiraţie, el absoarbe frumuseţea care îl înconjoară, frumuseţea creată de propriile sale mâini.”, îşi aduce aminte Robert Payne despre Constantin Brâncuşi. În alte mărturii îl găsim descris ca fiind „Înalt numai de 1, 60 m, el avea alura unui bărbat mai înalt. Purta haine grele: un halat alb de lucru, pantaloni albi, o bonetă albă de marinar ridicată trăsnit într-un colţ şi saboţi de lemn. Când era frig îşi punea un şal pe umeri. Şchiopăta din cauza unei fracturi prost reparate şi se sprijinea într-un baston. Avea un nas frumos desenat, sprâncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie. În tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete”. Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris (Centrul Artistic Pompidou). Prin testament, artistul a lăsat moştenire statului francez întregul său atelier. Reconstruit identic în 1997, Atelierul Constantin Brâncuşi de la Centrul Pompidou din Paris este compus din 137 de sculpturi şi 87 de socluri originale, 41 de desene şi două picturi. Păstrează în plus 1.600 de plăci fotografice din sticlă şi tiraje originale.

Trecerea dincolo de oglinda tăcută a apei este ca un ritual de accesare a unei taine. Periculos și misterios, adâncul albastru a chemat și incitat curiozitatea umană spre a fi cercetat și evaluat. De la clopotul cu aer cu care a început explorarea apelor, până la modernele costume de scafandru, cu accesibilități de respirație și comunicare cu suprafața, la batiscafurile și roboții subacvatici, tehnica a ajutat la creșterea adâncimii la care omul a ajuns pe această planetă albastră. Unul dintre pionierii explorărilor subacvatice la Marea Neagră a fost scafandrul militar Constantin Scarlat (1935-2006), cercetător subacvatic, căpitan-comandor în Marina Militară Română. Constantin Scarlat s-a născut la data de 20 mai 1935 în comuna Costișa din județul Neamț, localitate aflată pe malul râului Bistrița, pe care la 10 ani a reușit să-l traverseze înot. Când a crescut, joaca a devenit o profesie. În anul 1953 a fost admis la Școala Militară de Marină din Constanța, școală ce pregătea ofițeri pentru Marina Militară, cu o durată de trei ani. După un an de la începerea studiilor, Școala Militară de Marină a devenit Școala Militară Superioară de Marină, o instituție de învățământ cu o durată de patru ani. După absolvirea acestor cursuri pe durata a patru ani, în urma examenului din iulie 1957, a devenit ofițer cu gradul de locotenent în Marina Militară, specialitatea artilerie. Și-a început cariera la bordul monitorului 206 din Divizionul 407 Monitoare aflat la Giurgiu, dar s-a întors la malul mării la Capul Midia, fiind numit în data de 7 iunie 1958 comandantul plutonului de foc al Bateriei I din Divizionul 317 artilerie de coastă. La data de 7 octombrie 1960, locotenentul Constantin Scarlat a fost mutat în Garnizoana Mangalia, unde a fost numit comandant unitate de luptă artilerie la bordul Dragorului 17 din Divizionul 19 Dragoare de Radă, iar la data de 30 decembrie a fost avansat la gradul de locotenent major. Acesta s-a aventurat zi și noapte în lumea adâncurilor și a realizat prima hartă subacvatică a Pontului Euxin, desenând traseul cetăților antice și aducând dovezi că pe aceste meleaguri exista o civilizație cu mult înainte de venirea grecilor. Înarmat cu un mic aparat de scufundare autonom, Constantin Scarlat, cel care a devenit o legendă, a explorat adâncurile mării, realizând prima hartă subacvatică. Era anul 1958 când a început, dar harta a fost publicată abia în anul 1970. Între timp, a inițiat-o și pe Marina, soția sa, în tainele scufundărilor, fiindu-i alături la multe aventuri în adâncurile mării. În toți acești ani, la fiecare scufundare, Constantin Scarlat a adus la suprafață câte o bucățică din istoria oamenilor acestor ținuturi, identificând și desenând locul unde erau porturile antice Callatis și Tomis. Adânc îngropată pe fundul Mării Negre, în zona Mangaliei de astăzi, era o corabie a vechilor eleni care a fost datată din perioada secolelor III – I î.Hr., plină cu peste 3.000 de amfore din Rhodos, Thasos şi Lesbos. În același perimetru, scafandrul a descoperit epava unei corăbii din lemn, construită cu câteva secole înainte de Hristos. La bordul ei, intacte, erau 12 amfore. O furtună puternică sau poate pirații au făcut ca mărfurile să nu mai ajungă niciodată pe uscat și, după mai bine de două milenii, să ne spună povestea acestor ținuturi. Tot în adâncurile mării a fost descoperită și cetatea antică cu edificii, străzi și forturi, dar și un apeduct antic, care avea rolul de a aproviziona cu apă potabilă corăbiile care acostau în acest port al Pontului Euxin. Traseul ingeniosului edificiu de aducțiune a apei (apeduct), cu o lungime de 11,6 kilometri, este orientat către portul antic, urmând malul nordic al lacului Mangalia. El pornea din regiunea izvoarelor cu apă potabilă de la Hagieni, urma malul nordic al lacului Mangalia, trecea prin apropierea băilor romane, în zona numită „Cheul sulfuros“ și, în cele din urmă, se îndrepta spre mare, în portul Callatis. Pe traseul său, la suprafață, acolo unde stâncile erau compacte, meșterii Antichității au cioplit jgheabul direct în piatră și apoi l-au acoperit cu plăci rostuite și etanșe, legate cu mortar de culoare albă, iar în porțiunile unde malul lacului Mangalia este argilos s-au întrebuințat segmente de canal zidite tot din plăci stâncoase, legate între ele cu mortar. Din apeduct a mai rămas o mică porțiune, aceasta fiind distrus odată cu amenajarea drumului pe malul de nord al lacului Mangalia.

În scrierile sale, scafandrul a recunoscut faptul că nu a putut data apeductul, deoarece atât lucrarea hidrotehnică și portul antic submers sunt construcții mult mai vechi decât perioada romană. „Semnificativ în această privință îl constituie faptul că, fără un apeduct, aprovizionarea cu apă potabilă a navelor romane într-un timp relativ scurt, în condițiile muncii manuale a sclavilor, era practic de nerealizat, dacă se ține seama că o corabie, cu un deplasament total de 15.000 de amfore (echivalentul a 500 tdw), ambarca aproximativ 20-25 de tone de apă (circa 800-1.000 de amfore), în cazul vaselor de război această cantitate dublându-se“, era concluzia sa. Cu comorile scoase la suprafață de Constantin Scarlat s-a înființat și prima secție de Arheologie Submarină din țară la Muzeul Marinei Militare la Mangalia, în anul 1966. Tot Constantin Scarlat a fost cel care, în perioada 1968-1969, a întocmit o hartă a vechiului Tomis bazată pe determinările topografice submarine făcute de el și completate cu descoperirile făcute până la acea vreme de arheologi. Urmărind conturul reliefului submarin, a remarcat faptul că în zona situată la sud de Cazinou este un golf înconjurat de țărmul peninsulei care, datorită condițiilor de adăpost contra hulei, a fost amenajat ca bazin portuar pentru staționarea navelor. Fundul nisipos al acestui bazin se află la o adâncime de aproximativ 10 metri și este înconjurat de țărmurile peninsulei, înalte și abrupte, alcătuite din blocuri de calcar de formă prismatică înalte de 1,5 metri și lungi de 3 metri. Cele aflate în rândul superior au fost erodate de-a lungul timpului și multe s-au rostogolit, dar cele de la bază sunt îngropate pe jumătate în nisip. Aceste șiruri, dispuse ca un perete vertical ce formau cu suprafața mării un unghi de 90 de grade, erau tocmai cheiurile unde acostau navele în portul antic Tomis. Ele se aflau deasupra nivelului mării și au ajuns sub apă ca urmare a ridicării nivelului mării cu aproximativ doi metri, adică cu un metru timp de un mileniu, dar și din cauza valurilor. Cel mai vechi obiect recuperate din adâncuri fiind din sec. al IV-lea î.Hr. îl îndreptățea să aprecieze faptul că grecii au debarcat la Tomis ca și la Callatis, iar fragmentele de ceramică autohtonă geto-dacică care au fost găsite în zonele situate în spatele cheiurilor, deci în vechile zone terestre existente înainte de amenajarea portului, sunt dovezi ale faptului că pe aceste meleaguri erau așezări autohtone ale geto-dacilor dinaintea celor grecești. Cu alte cuvinte, Tomisul nu e o așezare grecească, ci una mult mai veche.

Scafandrul Constantin Scarlat a fost și cel care a căutat epavele „Duba-Seifi“ și „Lufti-Gelil“ scufundate în Dunăre în timpul Războiului de Independență din 1878. „Iată că a trecut abia un secol după războiul pentru independență națională, s-au scris multe despre luptele navale, despre scufundarea monitorului «Duba-Seifi», dar unde-i locul epavei?“, se întreba scafandrul într-un studiu publicat în anul 1978 în publicația Muzeului Național. La vremea sa, la km 6 pe brațul Măcin se află un monument care marchează „locul 44 unde a fost scufundat monitorul turcesc Duba-Seifi“, torpilat de „Rîndunica“, la bordul căreia se afla maiorul de marină Ion Murgescu, ajutorul comandantului Flotilei române. În cadrul cercetărilor întreprinse sub apă în toamna anului 1975, în locurile indicate și marcate pe unele hărțile vechi cu semnul de „pericol pentru navigație“, scafandrul a găsit o epavă înnămolită, fiind nevoie de dragarea zonei. „Și în celelalte locuri nămolul acoperă aproape în întregime urmele importante, totuși această formă de „mumificare cu nămol rămîne un mijloc de protecție pentru viitoarele posibilități de valorificare științifică a epavelor“, scria Constantin Scarlat.

Pe lângă scufundările pentru descoperirea vechilor cetăți antice, Constantin Scarlat a scris istorie și în cadrul antrenamentelor militarilor români, unde „a inventat” saltul din elicopter direct în apă. Tot lui Constantin Scarlat i se datorează și înființarea unității de scafandri de luptă, după gestul său nebun de a „ataca“ navele militare din portul Mangalia. În cadrul unui exercițiu care a avut loc în primăvara anului 1967, navele militare urmau să părăsească portul și să fie dislocate de-a lungul litoralului. Printr-un gest nebun, Constantin Scarlat, echipat cu un aparat de scufundare cu circuit deschis, a executat un atac pe timp de noapte asupra navelor militare rămase la cheu în portul Mangalia. Ajungând neobservat lângă acestea, a scris pe bordul fiecăreia cu vopsea cuvântul „MINAT“, lucru care a devenit din acel moment metoda prin care scafandrii de luptă români vor acționa în cadrul exercițiilor de atac asupra navelor sau a altor obiective militare. Îndrăzneala sa n-a rămas nesancționată, fiind trimis o noapte la arest. Scos la raport în fața comandantului Marinei Militare, viceamiralul Grigore Marteș, scafandrul militar a pledat pentru necesitatea înființării în Marina Militară a unui grup de scafandri de luptă atât de necesar pentru protecția navelor militare, demonstrând, practic, cât de ușor pot fi atacate. Așa se face că în toamna acelui an se înființează Grupul 279 Scafandri, practic prima unitate de scafandri de luptă din țară. Misiunea înființării acestei unități militare i-a revenit lui Constantin Scarlat, care la vremea aceea avea gradul de locotenent. Constantin Scarlat a rămas la conducerea acestui grup de scafandri de luptă până la data de 3 aprilie 1969. O perioadă a deținut și funcția de lector la catedra de pregătire marinărească la Școala Militară de Ofițeri Activi „Mircea cel Bătrân“, iar la data de 30 august 1969 a fost numit în funcția de șef al Sectorului de Cercetări Subacvatice din cadrul Muzeului Marinei Române de la Constanța. Timp de opt ani, cât a ocupat această funcție, Constantin Scarlat a realizat o serie de cercetări și descoperiri subacvatice remarcabile în Marea Neagră, Dunăre și diferite lacuri din țară. A înființat și primul Club al Scufundătorilor din țară, care a funcționat permanent pe lângă Sectorul de Cercetări Subacvatice între anii 1969-1974. Începând cu luna februarie a anului 1973, Constantin Scarlat a înființat și o secție de „Pionieri Marinari Acvanauți“. A fost și vremea când deținerea unei hărți a Americii era un lucru suspect. O astfel de hartă, alături de alte planșe cu participarea țării noastre la cel de-Al Doilea Război Mondial, ediția 1959, cu aviația de bombardament și vânătoare de asalt a SUA, cu uniforma și semnele distinctive ale SUA și Turciei, cu ținuta soldaților, au atras atenția organelor de Securitate, care l-au pus sub urmărire informativă pe scafandru. Comandantul Constantin Scarlat a făcut obiectul unui dosar de urmărire informativă a Securității, fiind suspectat chiar pentru activități de spionaj, după cum dezvăluie istoricul Silviu Moldovan, directorul Direcției Cercetare, Expoziții, Publicații din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.  Cu atâtea informații accesate în lumea apelor Constantin Scarlat le-a așezat în cărțile sale publicate: Geografia submarină (1970); Portul antic submers Callatis (1973); Căi navigabile antice în Dobrogea (1976); Epavele quirasatelor de pe Dunăre (1977); Țărmul nevăzut al Mării Negre (Ed. Militară, București, 1982); Acvanauții – temerarii adâncurilor (1984); Itinerare subacvatice la Istru și Pontul Euxin (Ed. Sport-Turism, București, 1988); Călătorie în adîncuri (Ed. Militară, București, 1989). În afară de cărți au fost numeroase studii, dintre care menționăm: „Arheologie submarină la Mangalia”, în Dobrogea Nouă, XX, nr. 5957, 8 septembrie 1968; „Zona submarină de la Capul Midia la Vama Veche”, în TERRA: Revistă de informare geografică, III (XXIII), martie–aprilie (1971): 46; „Portul antic Callatis (Cercetări de arheologie subterană)”, în Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj, anul X (1973): 529–540; „Cercetări subacvatice — cel mal nou sector al Muzeului Marinei Române din Constanța”, în Revista muzeelor și monumentelor, seria muzee, nr. 2, 1974: 26–30; „Topografia submarină”, în Apărarea patriei, nr. 3 (6205), 1974, p. 6.; „Fenomene hidrometeorologice, hidrobiologice, geologice, care au determinat imersiunea porturilor antice Callatis, Tomis, a țărmului și a unor porțiuni mari din cetăți”, în Almanahul turistic, 1974, pp. 170–173; „Portul antic Tomis și peninsula submersă Tomis, o așezare geto-dacică anterioară sosirii navigatorilor greci. Cercetări de arheologie submarină”, în Muzeul Național, București, anul II (1975): 257–272; „Apeductul antic de la Callatis”, în Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, anul XIII (1976): 55–64.; „Studiu asupra modificării conturului țărmului”, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, București, 1976; „Căi navigabile de acces în inferiorul vechiului teritoriu geto-dac din Dobrogea”, în Muzeul Național, București, anul IV (1977). Scafandrul nostru pasionat s-a implicat și în realizarea unui Film Documentar din zona submarină Tomis, film existent la Sectorul de Cercetări Submarine al Muzeului Marinei Române, în filmoteca personală, dar și în filmoteca Televiziunii Române, din perioada 1969–1973.

A plecat în spirit către lumea lui albastră în 2006, la Constanța, lăsând în urma lui o lume mai bogată cu descoperirile cetăților Callatis și Tomis, dar și a unei scoici albe, care a ajuns pe plajele noastre, în zona Mamaia-Năvodari-Capul Midia şi mai la nord, odată cu traficul comercial către și din Marea Nordului și mările Extremului Orient. Această scoică producea cantități mari de nisip, care făcea ca plajele să-și mărească suprafața. Fenomenul a fost observat cu intensitate maximă în perioada septembrie-octombrie 1973 când, după furtunile din perioada echinocțiului, au fost aduse până în apropierea țărmului mari cantități din aceste scoici albe, iar în lunile noiembrie şi decembrie acestea au fost depozitate de furtună pe mal. Tot în studiile sale, Constantin Scarlat a descoperit un invadator, un melc mai précis (rapana), de proveniență din mările Extremului Orient, care distruge marile bancuri de midii. Apoi, în vara anului 1964, scafandrul Scarlat și soția sa au descoperit un alt fenomen ciudat: pietrele izbite de apa mării deveneau albe în întunericul nopții. Scufundându-se în apă, au observat, cu mare stupefacție, cum stâncile erau fosforescente, la fel cum deveniseră și trupurile lor. Au încercat să vadă dacă acest fenomen apare pe tot litoralul, dar nicăieri n-au întâlnit așa ceva. Atunci, i-a cerut părerea hidrografului Hilarius Skolka, care era doctor în științe biologice. După ce a analizat probele din mare, a descoperit că luminiscența era provocată de o specie de protozoare care, de obicei, trăiesc în ape relativ calde și care secretă lipide fosforice. Spirit scrutător, scafandrul Constantin Scarlat nu numai că a revoluționat cercetarea subacvatică la Marea Neagră, dar a fost și promotorul descoperirilor făcute, ajutând la punerea acestora în valoare. Cercetările sale vor fi continuate de alți scafandri români care au înțeles importanța acestora în atâtea și atâtea domenii ce se cer aprofundate. Pașii săi pe nisipul Mării Negre nu au fost în zadar!