Unde sunt acele organizații ce reglementau problemele națiunilor în lume? Dispar ca fumul unei lumânări care se stinge, fără fanfară, fără ecou, doar mirosul slab și acru al absenței care persistă în holurile unde odinioară se aflau. Unde sunt oamenii politici de altădată? Unde sunt oamenii de stat de altădată? Nu cei sătuli de scandal sau de timp, ci cei ale căror nume încă zumzăie în manualele școlare, ale căror discursuri au fost sculptate în marmură și în memorie deopotrivă, bărbați și femei care au purtat convingerea ca pe o a doua mănușă și au mânuit puterea nu ca pe o armă, ci ca pe o administrare. Erau arhitecți, nu echipe de demolare. În timp ce politica de astăzi seamănă adesea cu o cursă, o ștafetă cu fragmente sonore, fiecare sprinter aruncând ștafeta înainte de a trece linia de sosire, liderii de altădată au construit poduri peste prăpastiile ideologiei. Au negociat nu pentru titluri, ci pentru istorie; au făcut compromisuri nu pentru a îmbuna sondajele, ci pentru a păstra pacea. Gândiți-vă la gravitatea liniștită a unui tratat semnat, la greutatea unei scrisori scrise de mână către un rival, la curajul de a schimba cursul atunci când conștiința o cerea. Autoritatea lor nu a fost amplificată de algoritmi, ci ancorată în integritate, cu creștere lentă, adânc înrădăcinată, neclintită de vânturile populismului. Și totuși, nu erau sfinți. S-au împiedicat. Au judecat greșit. Au purtat petele epocilor lor. Dar ceea ce i-a diferențiat nu a fost perfecțiunea, a fost „prezența”. Și-au ocupat funcțiile mai întâi ca cetățeni, apoi ca lideri; au ascultat înainte de a legifera, s-au întristat înainte de a guverna, și-au amintit că puterea vine de la oameni, nu de la platforme. Astăzi, politica prea adesea se ridică îmbrăcată în filtre, programată pentru audiență, separată de demnitatea liniștită a deliberării. Microfonul a devenit mai tare; conștiința, mai liniștită. Deci, unde sunt ei? Nu au dispărut, transmutați. Ei locuiesc în arhivele lipsite de farmec ale curajului civic: în profesorul care predă istoria nu ca mit, ci ca o oglindă morală; în elevul care pune întrebări nu pentru a perturba, ci pentru a aprofunda; în alegătorul care alege înțelepciunea în locul umorului, substanța în locul spectacolului. Nu sunt relicve, sunt rădăcini. Și rădăcinile nu strigă; țin pământul astfel încât să poată crește copaci noi, nu identici, dar demni. Poate că adevărata întrebare nu este „unde sunt”, ci „unde au plecat”, unde ne aflăm „noi”? Nu în galeriile puterii, ci în actele tăcute, zilnice de a alege decența în locul dezbinării, răbdarea în locul panicii, moștenirea în locul preferințelor. Oamenii de stat din vechime nu așteptau permisiunea de a fi nobili. Nici noi nu trebuie. Ei nu sunt pierduți, ei așteaptă în noi să fie amintiți, reimaginați, renăscuți.
Instituțiile acelea cu nume sonore de unde auzeam câte un discurs logic și speranța devenea certitudine, unde au dispărut? Imaginați-vă un far a cărui rază de lumină a pâlpâit, nu o dată, ci în mod repetat, până când marea se întunecă, iar navele plutesc în derivă, nesigure de țărm. Aceasta este realitatea tulburătoare cu care ne confruntăm: instituțiile cândva aclamate ca faruri ale securității colective, Națiunile Unite, NATO, nu se prăbușesc în ruină, ci își erodează autoritatea, credibilitatea și coerența. Regulile lor nu mai impun ascultare; rezoluțiile lor, rezonanță; alianțele lor, încredere neclintită. Așadar, ne întrebăm, nu panicați, ci cu o urgență sobră: Ce facem?
Mai întâi, trebuie să numim eroziunea, nu ca declin inevitabil, ci ca neglijență deliberată. ONU, concepută în cenușa războiului mondial ca un forum în care suveranitatea se înclină în fața umanității comune, se clatină acum sub paralizia dreptului de veto, mandatele subfinanțate și teatrul diplomatic mascat în acțiune. NATO, făurit în creuzetul unității Războiului Rece, este împins sub percepții divergente ale amenințărilor, partajarea inegală a sarcinilor și coroziunea liniștită a regresului democratic în rândul propriilor membri. Acestea nu sunt instituții care eșuează din cauza vârstei, ci eșuează din proprie alegere; abandonate, transformate în arme sau golite de viață de cei care au jurat cândva să le susțină. În al doilea rând, trebuie să rezistăm fatalismului care șoptește: „Dacă sunt rupte, lăsați-le să dispară”. A renunța la „multilateral” nu este eliberare, este o capitulare în fața entropiei (haos). Fără reguli convenite, puterea vorbește mai tare decât principiile; fără cadre comune, fiecare criză devine cu sumă zero; fără descurajare colectivă, agresiunea învață să calculeze riscul în fracțiuni de secundă. Alternativa la NATO nu este pacea, este fragmentarea. Alternativa la ONU nu este suveranitatea, este (singurătatea) solipsismul. Instituțiile nu sunt monumente; sunt mușchi întăriți prin utilizare, nu atrofiați prin ne-utilizare. În al treilea rând, reînnoirea cere mai mult decât reparații, cere reimaginare. Nu desființarea ONU, ci împuternicirea Adunării Generale cu autoritate morală obligatorie; nu dizolvarea NATO, ci extinderea convenției sale dincolo de apărarea teritorială la rezistența climatică, suveranitatea cibernetică și solidaritatea democratică. Acesta nu este idealism, este realism cu previziune. Asemenea unui râu care sculptează noi canale, legitimitatea trebuie să curgă acolo unde încă se adună încrederea: în coalițiile climatice conduse de tineri, în consiliile regionale pentru pace, în platformele digitale care democratizează diplomația. Așadar, ce facem? Încetăm să mai jelim farul și începem să-l reaprindem. Nu cu nostalgie, ci cu curaj. Nu cu vechi planuri, ci cu un curaj nou. Pentru că tăcerea de după căderea ultimei instituții nu este pace. Este sunetul istoriei care își ține respirația, așteptând să vorbim, să acționăm, să reconstruim nu doar structurile, ci voința comună care le face să conteze. Întrebarea nu mai este: pot fi salvați? Întrebarea este: vom fi noi cei care îi salvăm înainte ca întunericul să devină absolut? Să fie pace!
