Dumnezeu nu a făcut minuni numai în Sfintele Evanghelii. El face minuni în fiecare clipă, cu fiecare om, cu fiecare viețuitoare și cu fiecare plantă. Orice creație a Sa este o adevărată minune. Fiecare faptă a noastră nu este întâmplătoare. Ocrotirea lui Dumnezeu se răsfrânge asupra fiecăruia în parte și asupra tuturor laolaltă. Depinde, însă, dacă avem ochi să vedem astfel de minuni și urechi să le auzim. Întâmplarea de mai jos poate fi un argument față de cele spuse. Începusem să merg „de-a goanga” în patru labe și învățasem să vorbesc, folosind un singur cuvânt: „Oaaa!” Într-o zi, mama era la oraș după cumpărături. Tăticu trebuia să meargă cu vitele la păscut. Aveam o vacă albă, pe Stela, zestrea mamei, și trei oi. A luat dimineața cojocul, deși era miez de vară. M-a luat și pe mine în brațe și a plecat cu vitele. A ajuns cu ele la Bucium și le-a lăsat să pască pe la Râpa Secului. A așezat cojocul jos, la umbra unui mărăcine și pe cojoc m-a așezat pe mine. Eram adormit, fiindcă soarele abia se ridicase de un stat de om. Nu trebuia să mă „tragă” pământul și nu trebuia să „mă soresc”. La un moment dat, au venit de undeva dinspre casa lui Dorobanțu câinii Păunii, o femeie din mahalaua Linia Cocoanei din Bârda. Se auzise de câinii acelei femei că atacau vitele răzlețe, că mâncaseră oi și capre pe Bucium, pe Bremăna. Oile noastre s-au speriat de câini și au luat-o la goană spre Ogașul Motrenilor. Tăticu era pus în grea cumpănă: să stea lângă mine, sau să mă lase acolo și să salveze oile. Văzându-mă că dorm dus, m-a lăsat și a fugit după oi. Două le-a găsit și le-a întors. Pe a treia n-a mai găsit-o atunci. S-a întors repede la locul unde mă lăsase, dar… nu m-a mai găsit! Cojocul era gol. O socoteală simplă i-a fulgerat prin minte: ori m-a luat cineva, ori m-am rostogolit pe coastă. Râpa Secului avea vreo 30-40 metri și o pantă foarte abruptă. Coasta era acoperită cu iarbă, sadină și din loc în loc erau mărăcini și puieți de salcâmi. Firul apei de pe fundul ogașului era străjuit cam la un metru înălțime de un șir de dafini(salcâmi) și mărăcini.
Observând o batistuță la jumătatea pantei, tăticu a înțeles realitatea. Un fior l-a trecut prin tot trupul. O teamă cumplită i-a strâns inima în gheare. A pornit înnebunit pe coastă la vale. Nu mai conta unde calcă, nu mai conta că-l zgârâie mărăcinii, că se poate prăbuși. Striga disperat cât îl ținea gura: „Geluleee!” Era convins că murisem și că mă va găsi în ogaș. Când a ajuns la marginea ogașului, s-a uitat prin perdeaua de salcâmi și mărăcini. M-a văzut. Eram tot însângerat, zgârâiat și plin de țărână. Mă chinuiam să urc pe râpă în patru labe, „de-a goanga”. Mă ridicam până aproape de salcâmi și mă prăbușeam iar în ogaș, pe firul apei, căci nu știam să mă prind de rădăcini. „- Gelulee! Ești viu, tată?” I-am răspuns imediat: „Oaaa! Oaaa! Oaaa!” M-a luat în brațe, m-a pipăit cu înfrigurare și nu-i venea să creadă că nu am oasele frânte, capul spart. Văzând că m-am ales doar cu zgârâieturi și cu lovituri, acolo, pe firul apei, cu mine în brațe, tata a îngenuncheat și a spus „Tatăl nostru”, mulțumind lui Dumnezeu pentru ocrotire.
A ieșit cu greu pe coastă cu mine în brațe. A plecat apoi cu mine să căutăm oaia. Am găsit-o în Ogașul Motrenilor. I se prinseseră picioarele după niște rădăcini. Câinii o prinseseră și îi mâncaseră partea din spate a corpului. Oaia era o masă de carne însângerată, din care câinii se înfruptau voluptuos. Încă nu murise. Nu mai avea putere să zbiere, ci doar căsca gura din când în când, cerând parcă ajutor de la Dumnezeu sau de la oameni. Aripa morții adumbrise casa noastră pentru câteva momente și alesese între mine și biata oaie! Poate eu eram la rând, poate a fost una din cumpenele vieții mele. Dumnezeu știe!
