Am întâlnit un artist plastic care „alergă” după lumină, ca liant al tuturor lucrurilor care sunt și care nu sunt. El consider că lumina este ca un lipici „cu picătura” ce unește părți și segmente, spre crearea întregului. Acesta este Andrei Gamarț, pictorul care încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi.
Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă una ca asta, se agață de versuri și de poezie, ca să nu se piardă de tot. Andrei Gamarț este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani. Are atelierul în Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, dar și protestele, sau întâlnirile de iubire de la ceas, sau de la ieșirile din metrou… și lumina care cade peste toți și peste toate.
Povestea de viață a lui Andrei Gamarț începe undeva în anul 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România – țara mamă încă din copilărie. „Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.” Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală.
În familia sa, înclinații artistice avea numai un unchi, care scria poezii. Însă imaginile pline de lumină au fost cele care l-au atras către artă. „Pictura a fost prima în viața mea. De mic am fost fascinat de imagini. Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.” În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.
„Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat. (…) Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr. M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică. Chit că nu era cine știe ce poezie, dar curajul de a ieși în fața oamenilor și de a spune ce te frământă, ce simți, atunci l-am descoperit. De felul meu sunt un om foarte retras și nu prea vorbăreț.”
A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice. „Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat. (…) De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.
În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură. Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.” Din anul 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură. „Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.”
Dacă în București pictorul e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani. „Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele. M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.”
Este foarte frumoasă lumina din lucrările acestui pictor. Ea a devenit o temă de bază din 2013 încoace și în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția sa totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină. „În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare. Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi. De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.” O altă temă abordată preponderant este memoria.
„Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă. Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică. Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.”
Se spune că eroarea a stat la baza creației. Cum o tratează pictorul nostru în lucrările sale? „Eroarea este o altă temă. Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată. Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.” În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ opt ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită versurile sale. Mult verde și albastru se reflectă din lucrările sale, ce vor să traverseze timpul. Verde, ca prim ecosistem viu biologic și albastru ca cerul, sau ca apa – lichid vital. Esențe de culoare precum sunt versurile sale esențe de gândire…
Ea șchiopătează
ea șchiopătează
ah șchiopătează
înăuntrul meu
merge în mine
la ea acasă
și are părul vopsit
cum se lungește timpul
după ea
mă lungesc mă lungesc
andrei
să nu te rupi
nici măcar nu o cunoști
dar e frumoasă
și e frumoasă…
