Arhiva zilnică: 4 decembrie 2025

Castrul și așezarea civilă romană de la Cătunele (jud. Gorj) au fost ridicate peste cele dacice

Data: 4 decembrie 2025 by George V. Grigore

Câteodată ne surprind fortificațiile ridicate de romani acum aproximativ 2000 de ani, ca și modalitățile de observare și căile de acces și comunicare. Pe lângă popoarele migratoare care treceau ca un tăvălug peste populațiile sedentare, romanii s-au așezat și au construit trainic. Această modalitate de abordare a făcut ca și aceștia să caută un mod de conviețuire cu populația locală. Preluând de la aceasta locațiile apte de a fi fortificate, dar și o posibilitate de colaborare la ridicarea valurilor de apărare, a existat o întretăiere de mai lungă durată și a elementelor culturale și civilizatoare. Un astfel de exempl, când elemnte dacice se întrepătrund cu cele romane este castrul de la Cătunele (jud. Gorj). Cercetările arheologice din castrul şi aşezarea civilă de la Cătunele au fost efectuate încă din 1973 de către specilaiștii Muzeului Regiunii Porţilor de Fier – Drobeta Turnu Severin şi Institutul de Arheologie Bucureşti, iar după aceea continuate în 1981-1984 de Muzeul Judeţean Gorj în colaborare cu Institutul de Arheologie Bucureşti. Castrul şi aşezarea civilă romană se află în comuna Cătunele, satul Valea Perilor lângă şoseau naţională care leagă oraşele Motru şi Baia de Aramă, având la răsărit părăul Chivădarul cu albia mai mult seacă şi râul Motru. Arheologii au reuşit să stabilească cu exactitate cum arăta în perioada romană castrul şi aşezarea civilă de la Cătunele.

Castrul este de formă dreptunghiulară având colţurile rotunjite cu poarta „praetorian” spre sud. Ceea ce se mai poate vedea din construcţia sa la suprafaţa solului sunt cele patru laturi formate dintr-un val de pământ cu un şanţ destul de vizibil în faţă. În starea actuală, castrul este lung de 156 metri şi lat de 114 metri. Cu toate elementele sale (şanţ de apărare, bermă, agger şi via sagularis) s-a trasat prima secţiune pe latura de răsărit în apropierea locului presupus a fi poarta „principalis sinistra”. Secţiunea practicată a arătat că nu avem de-a face cu o incintă de piatră, ci una de pământ sub forma unui val de pământ argilos, la suprafaţă de culoare roşie cu pasta fină bine arsă, prezentând caracteristicile olăriei romane din secolul II d.Hr. Alături de aceste fragmente ceramice, tot în val a mai apărut o altă categorie ceramică, de culoare brun-gălbuie, lucrată cu mâna, având în compoziţie nisipul ca degresant, iar la exterior barbotina. Acesta este ceramica de uz comun de factură dacică care în anul 1984 a fost descoperită în umplutura din şanţul de apărare. Aici au fost găsite şi fragmente de la o căţuie dacică făcută din pastă zgrumţuroasă, având în compoziţie nisip şi pietricele de culoare cenuşie. Secţiunea a mai putut preciza că „aggerul” este înălţat cu pământ de culoare neagră, bine bătut şi compact.

În spatele agger-ului la adâncimea de -0,60 m, având lăţimea de 1,20 metri se găseşte „via sagularis” amenajată cu un pavaj din pietre de râu de mărime mijlocie. Şanţul de apărare avea adâncimea de -2 metri, fiind inundabil. Fundul lui era larg şi împărţit în două fire de apă, dând impresia că sunt două şanţuri despărţite printr-un pinten de pământ argilos de culoare galbenă. Secţiunea nr. 2 a fost trasată în afara incintei castrului. Imediat după înlăturarea pământului vegetal au apărut tuburi fragmentare de încălzire, bucăţi de mortar, tuburi de aducţiune a apei. În acest loc s-a ajuns la concluzia că acestea sunt thermele soldaţilor romani. Asupra thermelor descoperite s-au făcut câteva observaţi pertinente: hypocaustum descoperit a fost făcut la nivelul solului antic, iar din urmele lăsate în mortarul de var şi cărămidă pisată s-a putut face precizarea că pereţii încăperilor de la băi erau construiţi din planşee de nuiele peste care s-a aplicat mortarul de var şi cărămida pisată. De jur împrejurul instalaţiei de băi exista un trotuar din piatră de râu. Alimentarea băilor cu apă se făcea de la pâraiele ce se scurg pe coasta dealului de est. În interiorul castrului a fost făcută secţiunea S III pentru a fi descoperită clădirea „praetoriului” (principia). La – 0,20 metri adâncime a fost descoperită o fundaţie de zid, care era orientată în direcţia presupusului loc al porţii „Pretoria”. În secţiunea a IV- a fost descoperită porta „praetorian”. În această secţiune au fost descoperite fragmente de „terra sigillata” din pastă fină, de culoare roşie. La Cătunele, olarii antici au imitat vasele de „terra sigillata”, deoarece aveau lut de bună calitate pentru producerea diverselor forme ceramice. Ceramica dacică apare frecvent alături de ceramica romană în aşezările rurale sau în castrele formaţiunilor auxiliare. Această situaţie o întâlnim şi în castrul de la Cătunele.

În secţiunea I trecând prin valul de apărare a scos la iveală alături de ceramica romană şi fragmente ceramice dacice. Fragmentele ceramice se încadrează în olăria dacică de factură grosieră lucrată cu mâna. Multe fragmente au în compoziţie nisipul granulos sau pietricelele. Prezenţa acestor fragmente ceramice de factură dacică în valul de pământ al castrului se explică prin faptul că acestea au fost aduse odată cu pământul, scos din castru şi din şanţul de apărare şi folosit pentru înălţarea valului de pământ. Ceramica romană descoperită în săpături constă în fragmente de străchini de culoare roşie bine arse, din oale de mărimi mijloci cu torţi aplicate sub buza vasului şi pe pântec. Tot în aceste săpături apare un opaiţ fragmentar, o ansa de la un alt opaiţ de formă romboidală. Torţile şi buzele unor amfore sunt confecţionate din acelaşi material de bună calitate de la unele vase de mari dimensiuni. În secţiunile trasate în special la therme notăm descoperirea a două categorii de tuburi de pământ bine arse: unele de mici dimensiuni, care au un dublu profil şi serveau la transportul aerului cald sub tencuiala încăperilor din complexul thermelor şi cele de dimensiuni mari ce se foloseau la transportul căldurii din hypocaustum la reţeaua de tuburi de sub tencuiala compartimentelor ce se încălzeau (tepidarium, caldarium, apodyterium).Obiecte din metal descoperite în secţiuni putem menţiona: o cheie din fier cu mâner lung de 7 cm, balama de fier de trei centimetri de formă tubulară, vârf de lance de formă romboidală, lung de zece centimetri şi lat de 3,6 centimetri.

În castrul de la Cătunele a fost descoperită o monedă cu bustul împărătesei Salonina care era soţia împăratului Galliennus (253-268) şi prezintă o mare importanţă privind cronologia vieţii din castru. Misiunea castrului de la Cătunele era de a supraveghea regiunea muntoasă şi păduroasă de pe Valea Motrului, locuită de o numeroasă populaţie dacică. Comparativ cu alte castre de pe cuprinsul Daciei sudice, cel de la Cătunele se situează printre cele mai mari. Ridicat pe o terasă aluvionară a râului Motru el nu a putut avea şanţuri prea adânci şi nici valuri înalte de apărare din cauza instabilităţii solului. Mărimea castrului indică ridicarea lui pentru adăpostirea unor trupe cu efectiv însemnat. De la garnizoana locală ne-a rămas un „signum militare” în forma unei mâini de bronz ce purta o Victoria pe vârful degetelor, obiect ce se păstrează la muzeul din Drobeta Turnu Severin. Drumul roman ce îl lega prin Valea Motrului de oraşul Drobeta, continua spre nord pe malul stâng al acestui râu ocolind dealul înalt şi abrupt al Bujorăscului. Drumul roman de pe Valea Motrului se poate identifica la răsărit de castrul Cătunele printr-o dâră de pietriş de râu ce apare la suprafaţa actualului sol. În acest loc el străbătea şi aşezarea civilă de lângă castru (canabae) după ce trecea satul Glogova, via romana, ocolea pe la Apa Neagră spre cursul Tismanei, până la castrul de la Pinoasa, comuna Câlnic jud. Gorj situat în vecinătatea conflunţei acestui râu cu Jiul. Castrul de la Pinoasa (denumit uneori cel de la Vârţ) este astăzi dispărut în urma construcţiei unui viaduct şi a exploatărilor carbonifere din zonă. Există posibilitatea ca în prima jumătate a sec. al III-lea d.Hr., castrul de pământ de la Cătunele să fi suferit o restaurare a valului şi a şanţului său de apărare. Prin această refacere s-ar putea explica prezenţa ceramicii dacice de bună calitate şi cea romană de culoare roşie datate în sec.al II-lea d.Hr., care a fost descoperită în „agger”-ul unde au fost aduse cu pământul transportat din altă parte. „Canabae”-le se găseau la răsărit şi nord de castru şi se întindeau pe o suprafaţă de cca. 20 ha. Ele sunt marcate astăzi la suprafaţa solului prin numeroase fragmente ceramice sau de cărămizi şi ţigle, pietre de râu folosite la temeliile locuinţelor. Este foarte probabil ca atât castrul cât şi aşezarea civilă romană de lângă el să facă parte din „territorium Drobetae”. Din descoperirile de obiecte făcute la Cătunele mai amintim săgeţile, o monedă de la Severus Alexander şi un altar anepigrafic, decorat cu sculpturi funerare. În legătură cu încetarea locuirii castrului şi a canabae-lor de către o garnizoană romană, moneda împărătesei Salonina constituie o mărturie de prim ordin. Sub împăratul Gallienus, castrul se găsea încă sub control roman şi a fost evacuat numai odată cu Aurelianus (271-275). Pe baza descoperirilor arheologice, în special fragmentele ceramice dacice lucrate cu mâna şi la roată ne dovedesc că daci au convieţuit alături de soldaţii şi coloniştii romani. Aceste două populaţii – dacii şi romanii au format etnogeneza poporului român ilustrată prin aceste mărturii arheologice descoperite în castrul şi aşezarea civilă romană de la Cătunele, judeţul Gorj.

Cuptoare de purificare a fierului vechi de mii de ani descoperite în Banat

Data: 4 decembrie 2025 by Redacția

Apar noi și noi dovezi de locuire ale strămoșilor noștri care completează astfel istoria încă necunoscută. Arheologii Muzeului Naţional al Banatului (MNB) care lucrează la descărcările arheologice de pe tronsonul feroviar Timişoara Est – Lugoj au descoperit, în premieră pentru zona Banatului, mai multe cuptoare de purificare a fierului, folosite în diferite ere istorice, ceea ce arată că zona era un adevărat centru industrial înaintea industrializării moderne. Ca element de legătură între zonele cercetate, arheologii timişoreni au stabilit că populaţia, din neolitic până în secolul al XVIII-lea la reglementarea cursurilor râurilor Bega şi Timiş, trăia pe grinduri formare din depunerile aluvionare, că exista o faună diversificată, cu animale domestice, dar şi castori ori broaşte ţestoase, probabil datorită întinsei zone umede. Nota predominantă a fost legătura omului cu mediul, adaptarea lui la condiţiile naturale. Şeful Secţiei Arheologie din cadrul Muzeului Naţional al Banatului, Andrei Georgescu, relatează că munca echipei se apropie de finalul proiectului de cercetare arheologică preventivă de pe culoarul de reabilitare feroviară Timişoara Sud – Lugoj al Căilor Ferate, unde au avut loc descoperiri arheologice spectaculoase.

„Pe acest traseu, am cercetat până în prezent mai multe situri arheologice din diferite localităţi, la Remetea Mare, Ghiroda, Suştra, Izvin şi precum şi în gara Lugoj. Au fost descoperiri extrem de spectaculoase care au acoperit un palier cronologic extrem de larg, începând cu neoliticul timpuriu şi până în epoca modernă. Printre cele mai spectaculoase descoperiri putem menţiona o zonă de reducere a minereului, un atelier metalurgic de la mijlocul mileniului I d.Hr., descoperit la Izvin, precum şi o altă aşezare descoperită la Suştra, din Evul Mediu, cu mai multe cuptoare de produs ceramică. În prezent, colegii noştri lucrează la situl de la Pădurea Verde din Timişoara, care se remarcă prin descoperirile datând din prima parte a mileniului I înainte de Hristos. Este o descoperire foarte spectaculoasă şi o perioadă istorică mai puţin cercetată în Banatul de câmpie. Noi lucrăm în paralel cu cei de la Căile Ferate, astfel încât să nu îngreunăm prea mult procesul de construcţie al acestei reţele de infrastructură”, a explicat muzeograful Andrei Georgescu. Arheologul MNB spune că în situl de la Pădurea Verde a fost descoperită o aşezare rurală de acum 2.700 – 2.800 de ani, urme pe care le-au lăsat oamenii în pământ. „În zona noastră, nefiind piatră foarte multă, cele mai multe clădiri sunt săpate fie în pământ fie păstrează amprentele stâlpilor care au format supra-structura clădirilor din trecut. În general, aveau locuinţe adâncite sau gropi de provizii, gropi menajere. Sigur, există un liant, o caracteristică comună între descoperirile din diferite ere arheologice. Palierul cronologic este foarte larg între neolitic şi Evul Mediu, ca distanţă în timp, dar ce putem vedea ca un element comun este relaţia omului cu mediul, adică o adaptare la mediul specific al Banatului de câmpie”, a arătat Şeful Secţiei Arheologie din cadrul Muzeului Naţional al Banatului. Cercetările au relevat date importante despre modul în care trăiau şi locuiau oamenii în trecut în această zonă a Banatului.

„Înainte de lucrările de hidro-ameliorare din perioada modernă (secolul XVIII, n.r.), acest teritoriu era brăzdat de numeroase braţe ale Begăi, ale Timişului, nefiind foarte bine delimitate pe vremea aceea, care pe lângă faptul că inundau zona foarte frecvent, aduceau aluviuni care formau grinduri propice locuirii. Noi, cercetând foarte multe situri din foarte multe perioade, am văzut că se respectă un tipar de-a lungul vremurilor în care ei nu locuiesc foarte mult timp pe aceste grinduri. Adică sunt locuiri sezoniere, poate o generaţie, după care se mută pe un grinduri învecinat şi tot aşa, speculând fiecare din aceste terase şi adaptându-se mediului. Motivele pentru care se relocau periodic pot fi diverse: ori epuizau resursele din zonă, ori venea o nouă inundaţie. Momentan nu am reuşit să identificăm care ar fi cauza. Dar e clar că ei nu locuiesc foarte mult timp într-un loc, cu excepţia Neoliticului şi a Bronzului Mijlociu, când avem aceste teluri care sunt locuiri sedentare pe foarte multe generaţii. În principal, locuirile sunt de scurtă durată pe aceste grinduri aluvionare”, a detaliat arheologul Andrei Georgescu.

Un punct forte al cercetărilor MNB este descoperirea mai multor cuptoare de redus minereul, de purificare a fierului, din neolitic până în epoca modernă, tehnica folosită fiind foarte apropiată de cea de astăzi. Nefiind găsite în apropierea acestor cuptoare zone de locuit, se presupune că este vorba despre adevărate „centre de extracţie” a fierului. „Am găsit în cercetările noastre mai multe cuptoare de redus minereul. Adică, ei luau minereul de fier în forma sa naturală, probabil din zonă, încă nu am reuşit să facem analize. Trebuie să vedem dacă e minereul de baltă sau e adus de undeva. Există aşa-numite filoane din zona aceasta mlăştinoasă şi puteau separa minereul de fier de pământul natural, astfel încât să obţină produsul finit. Am descoperit inclusiv produsul finit, adică lingourile de fier, pe care noi bănuim, datorită formei lor, că le comercializau mai departe. Am găsit şi câteva relaţii cronologice între complexe, deci bănuim că ei practicau sezonier extragerea fierului, reveneau în acest loc sezonier, de aceea credem că, probabil, extrăgeau şi din zona respectivă fierul. Nu am găsit urme de locuire, deci nu era o aşezare acolo, nu era un cartier al unei aşezări, ci era o zonă în care ei veneau în mod special ca să facă acest proces de reducere a minereului. Era o zonă industrială din perioada preindustrială. Este o tehnologie care s-a păstrat, a rămas constantă pe perioada mai multor veacuri. Adică aceeaşi metodă se folosea şi pe acele vremuri şi după aceea, până în epoca modernă. Deci nu e neapărat mai avansată decât restul aşezărilor din vremea respectivă. Este o premieră pentru Banat. Nu s-a mai descoperit până acum o astfel de zonă industrială în vestul ţării, din câte ştiu, doar din câte cunosc în zona Satu Mare s-au mai găsit astfel de cuptoare pentru reducerea minereului din această perioadă istorică”, a precizat arheologul Andrei Georgescu. Odată cu aceste descoperiri şi arheologii biologi au găsit urme de faună, aglomerări fosile ale unui anumit tip de animale, unele pe cale de dispariţie. Aşa sunt castorul şi broasca ţestoasă sau anumite specii de peşti. „Desigur, s-au făcut destul de multe studii faunistice, mai puţin pe zona Banatului, dar putem observa nu neapărat animale care nu mai sunt, ci animale care sunt mai rare. De exemplu, pentru Epoca Fierului avem foarte multe exemple de castori în aşezări. În general, în aşezări găsim mai mult animalele domesticite. Foarte rar găsim animale sălbatice, ponderea lor fiind relativ mică. Dar, pentru câteva aşezări, avem acest tipar că tot apare castorul. Dintre peşti, se găsesc mai multe urme de răpitori, doar că peştele e mai greu de găsit pentru că are oasele foarte mici. Urme de cămile au fost descoperite chiar în centrul Timişoarei, dar era normal, pentru că existau conexiuni pe vremea aceea cu Orientul. Noi am primit ca donaţii de la un pasionat mai multe oase de mamut descoperite în zona Bazoşul Vechi. Cred că este un depozit fosilifer, pentru că au fost mai multe oase de mamut descoperite în albia Timişului şi probabil că vor mai fi în continuare”, spune Andrei Georgescu. În altă ordine de idei, în zona de vest a judeţului Timiş arheologii au descoperit gropi neolitice cu numeroase carcase de ţestoase fără picioare, vestigii care demonstrează că aceste vietăţi făceau parte din alimentaţia omului mai ales în timpul verii. Schimbările climatice şi intervenţiile omului asupra mediului au făcut ca numărul lor să scadă, fiind astăzi animale protejate în România, iar scoaterea acestora din habitatul lor natural este considerată braconaj. De aceea, ţestoasele au şi o zi internaţională dedicată lor – 23 mai. Bio-arheologul Ionela Slejiuc, muzeograf la Muzeul Naţional al Banatului, a mai declarat că arheologii studiază o populaţie neolitică în zona Dudeştii Vechi, unde în vara anului 2023 s-au găsit într-un loc foarte multe resturi de ţestoase şi de scoici. „Zona fiind mlăştinoasă, oamenii neoliticului consumau toate resursele de hrană. În preistorie erau consumate, fiind un fel de pescuit sezonier. Când apele erau mai scăzute, le prindeau mai uşor pentru consum. La fel au fost găsite şi gropi foarte mari de scoici, dar şi alte resturi animale, cerb, urşi. Din carapace se confecţionau piepteni în perioada romană şi probabil că erau folosite şi ca vase pentru mâncare în neolitic”, a explicat bio-arheologul Ionela Slejiuc. (G.V.G.)

Evoluție și tehnologie: între frică și adaptare

Data: 4 decembrie 2025 by Alexandru Florin Țene

Evoluția tehnologică a fost mereu însoțită de frici, previziuni și prejudecăți. Istoria arată că fiecare nouă invenție a fost privită cu suspiciune, de multe ori însoțită de teama că oamenii vor pierde ceva esențial din identitatea lor. Această succesiune de temeri poate fi urmărită de la apariția scrisului până la inteligența artificială. În perioada ancestrală, odată cu apariția scrisului, oamenii s-au temut că meseria menestrelilor, cei care transmiteau povești oral, va dispărea. Această reacție arată o frică legată de pierderea unui rol social și a unei forme tradiționale de comunicare artistică (Ong, 1982). Cu toate acestea, scrisul nu a șters oralitatea, ci a creat o complementaritate între formele de expresie. Când a apărut mașina de scris, mulți au anticipat că scrisul de mână va fi abandonat. În realitate, mașina de scris a eficientizat procesul de comunicare și a permis apariția unor forme noi de documentație și literatură, fără a elimina complet actul manual de scriere (Yates, 1989). Aici putem observa cum tehnologia inițial provocatoare devine ulterior un instrument de extindere a capacităților umane. O dată cu calculatorul, oamenii s-au temut că abilitatea de a socoti sau de a memora informații va fi pierdută. Totuși, calculatorul nu a eliminat gândirea umană, ci a oferit un suport pentru procesarea rapidă a datelor și pentru dezvoltarea creativității în domenii diverse (Carr, 2010). Această etapă arată un model repetitiv: teama inițială urmează întotdeauna adaptarea și integrarea tehnologiei.

În epoca digitală, odată cu apariția internetului și a motorului de căutare Google, s-au ridicat probleme legate de confidențialitate și identitate. Criticii au avertizat că informațiile despre oameni vor fi stocate în memorie artificială, încălcând drepturi fundamentale (Zuboff, 2019). Această temere reflectă o preocupare autentică pentru etica tehnologiei și limitele controlului asupra informației personale.

Astăzi, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, frica este legată de posibilitatea ca aceasta să înlocuiască arta și creația artistică. Însă istoria ne învață că tehnologia nu anulează creația umană, ci o transformă, oferind noi instrumente și perspective (Boden, 2016). Proverbul „Dă-i omului mintea de pe urmă” capătă aici o relevanță specială: în fața tehnologiei, omul trebuie să-și păstreze capacitatea critică și creativă, adaptându-se fără a-și pierde identitatea.

În concluzie, temerile legate de tehnologie sunt un fenomen constant, dar istoria arată că inovația nu distruge esența umană, ci redefinește modalitățile prin care aceasta se exprimă. Fiecare epocă tehnologică ne provoacă să ne reconsiderăm rolul în lume și modul în care valorile și capacitățile noastre se intersectează cu noile instrumente.

Boarfele politice usereiste de centură…

Data: 3 decembrie 2025 by Zoe Dantes

M-am săturat de politică până-n ultima mitocondrie a ultimei celule a creierului și fiziologic îmi vine să vărs. Exact ca mulți dintre voi! Se apropie Sfintele Sărbatori ale Nașterii Mântuitorului și noi nu avem o clipă de liniște. Vrei să te retragi, să intri într-o stare de calm și pace, dar cu ăștia nu se poate. Nu se poate, frate, nicicum! Boarfele astea usereiste de mână cu toți proiuropenii vieții ne mănâncă banii, zilele și nopțile. În general viața și cel mai important timpul. În loc sa ne vedem de ale noastre, noi trebuie să stăm la pândă să vedem ce rahaturi mai fac nemernicii ăștia în frunte cu Bolojan. Un șofer de tir care cu un tupeu ordinar, iese să ne explice el că „nu lucrează cu CV uri”. Individul ăsta a întrecut orice limită. Școlitul ăla de centură, zis și Moșteanu trotinetă, nu are studii superioare. Așa și?! Este vreo noutate pentru noi? Ăstia sunt făcuți din minciună, propagandă și falsitate și au fost aruncați direct pe Magistrală la Sinești, precum &urvele din cântarea aia celebră. Nu e nimic nou! De ce ne facem ca nu știm?! Câțu, celebrul individ cu seringile și „teroriștii care nu voiau să se înțepe”, cu miliardele care s-au pierdut în ceață avea studii? A luat bacalaureatul? Ciolacu are diplome la mâna a doua. Nicușor bătător de câmpii a scos diplomele?! Nu! Așa și?! Sunt puși acolo, neșcoliți, penali, dar sunt cumnați, fârtați, cumetri, toți. De la PSD, PDL, USR, nu mai zic de boarfele politice de la UDMR. Nu-i știați? Acum aflați? Serios!

Faptul că Moșteanu a fost aruncat la câini e că ceva scârțâie cu bugetele de „ajutor” către Ucraina. Poate băiețașul ăsta de cartier nu a semnat ce trebuia și șoferul de tir cu palatele pă persoană fizică, zis și Bolojan l-a aruncat la câini ca să-i dea un semnal. Aveti un individ dubios tare, primar al Timișoarei care are acces la toate discuțiile CSAT ului. Probabil că și ăsta se ocupă cu sâsâitul spre alți epoleți străini de România. El face legea într-o țară care nu este a lui. Facem ceva, băi pe hârtia aia de ți-au dat-o alti epoleți, cum că tu ești cetățean român.

Toți nescoliții ăștia olimpici, au dat lovitură de stat cu o singura țintă: să distrugă tot ce a mai rămas din România și în aplauzele pesedeului, pedeleului și udemereului. Dar pe voi vă amenință cu dronele mulii, cu rușii și cu hibrizii. Fix cum a suferit și neterminatul ăla de Muc în parlamentul vieții, atac hibrid de la sticlele alea cu apă, care-i tăiau căile neuronale când bătea câmpii despre ceva care nu are habar. Cealaltă termită usereistă, zisă și Țoaica, arunca ea legi cu ani de pușcarie în bezna minții de la tribuna centurii numită bordel, zisă și Parlament. Nu aveți băi, nici o rușine? Sunteți ultimele boarfe politice pe harta lumii. Nu dă nimeni nici măcar un cent pe serviciile alea scrise pe plăcuțele „care va uneau”, zise și &ui! Plecați, băi, la pușcarie toti! Și lăsați-ne în pace să ne vedem de Sărbători! Niște mizerii care spuneți voi că dacă urlați mai tare ca toată lumea, o să ascundeți realitatea cruntă, care mai devreme sau mai târziu o să vă lovească oricum! Până la urmă, Adevărul își va găsi calea spre lumină, moment în care orice gornist progresist nu va mai putea vorbi cu gura plină! Indiferent de câți marafeți va băga în buzunarele alea până la genunchi, devenite instrumentul propagandei și vânzării unei țări. Indiferent cu ce parfumuri va veți da, veți mirosi exact a ceea ce sunteți: niște rahați în ploaie! Care vreți să închideți vocile tuturor!

Adevărul pe jumătate sau minciuna ca scuză…

Data: 3 decembrie 2025 by Petru Jipa

Într-un climat politic răuvoitor, minciuna sau adevărul pe jumătate devin nu doar instrumente retorice, ci arme de manipulare în mâinile celor aflați la putere. În astfel de contexte, discursul public este deseori corupt de interes partinic, iar adevărul este sacrificat pe altarul controlului și al influenței. Minciuna nu mai este doar o negare a realității, ci o reconstrucție strategică a acesteia, menită să modeleze percepția colectivă. Adevărul pe jumătate este, în multe cazuri, mai periculos decât minciuna deschisă. El păstrează o aparență de credibilitate, oferind o bază factuală care este apoi distorsionată prin omisiune sau accentuare selectivă. Astfel, publicul este indus în eroare nu prin fals direct, ci prin lipsa de context – o formă subtilă, dar eficientă, de manipulare. Politicienii care recurg la această tactică pot susține că nu mint, deoarece ceea ce spun conține un nucleu de adevăr, chiar dacă acesta este prezentat într-un mod înșelător. Consecințele sunt profunde: încrederea în instituții se erodează, dezbinarea socială crește, iar dezbaterea publică devine toxică. Când adevărul este tratat ca o resursă negociabilă, cetățenii sunt împinși fie spre cinism, fie spre polarizare extremă, alegând să creadă doar ceea ce confirmă prejudecățile lor. În acest vârtej, jurnalismul independent și educația critică devin spații de rezistență, ultimele baze ale unei societăți democratice funcționale. Totuși, responsabilitatea nu revine doar liderilor politici. Publicul are datoria de a cere transparență, de a verifica sursele și de a refuza complicitatea în fața manipulării. Într-un climat răuvoitor, adevărul nu este o opțiune, ci o necesitate civică. Fără el, democrația nu doar că slăbește, dispare treptat, în tăcerea celor care preferă comoditatea minciunii față de incertitudinea adevărului.

România pregătește o achiziție de patrimoniu de aproximativ 1,2 milioane de euro: o parte din scrisorile originale dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle vor fi repatriate din SUA, relatează Euronews România. Mă întrebam eu: cum a fost posibil ca aceste scrisori să ajungă în SUA…? Dar poate că peste 50 de ani o să cumpărăm și Coiful Dacic dar și brățările. Scrisorile au ajuns la un colonel american printr-o combinație de întâmplare istorică, conexiuni militare și eforturi de salvare a documentelor valoroase. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, multe documente personale, militare și diplomatice au fost capturate, confiscate sau salvate din zonele de conflict. În cazul acestor scrisori, probabil că au fost descoperite de trupele americane în timpul avansului lor prin Europa, fie în arhive secrete, fie în posesia unor oficiali sau militari dușman. Un ofițer superior, cum ar fi un colonel, avea adesea acces la astfel de materiale, fie prin rapoarte de recunoaștere, fie prin colaborarea cu servicii de informații. Este posibil ca scrisorile să fi fost găsite într-un birou abandonat, o casă oficială sau un centru de comandă, fiind apoi trimise către ofițerii superiori pentru analiză. În unele cazuri, soldații le trimiteau comandanților lor obiecte sau documente considerate importante sau emoționante, iar un colonel putea deveni posesorul lor prin lanțul ierarhic militar.

Minciuna ca scuză, adevărul pe jumătate, politica să fie un paravan al imposturii? Politica, concepută inițial ca un serviciu adus binelui comun, este adesea percepută astăzi ca o scenă a ipocriziei. Promisiuni preelectorale încălcate ulterior; apeluri la solidaritate, protejând în același timp privilegiile; declarații publice grandioase, însoțite de compromisuri tăcute, în spatele ușilor închise, toate acestea alimentează suspiciunea că politica este din ce în ce mai mult un paravan în spatele căruia se ascund interesele de putere, egoismul și manipularea. Ipocrizia în politică devine evidentă atunci când acțiunile contrazic moralitatea proclamată. Un ministru cere măsuri de austeritate de la cetățeni, dar trăiește o viață luxoasă. Un lider de partid solicită acțiuni climatice, dar călătorește cu un avion privat. Astfel de discrepanțe subminează încrederea, nu numai în indivizi, ci în sistemul politic în ansamblu. Rezultatul este apatia politică, cinismul și dezangajarea multor cetățeni de procesul democratic.

Să fie pace! Unde mai găsim adevărul și ce facem cu minciuna?

Inima şi mintea omului – terenurile predilecte de luptă dintre bine şi rău (II)

Data: 3 decembrie 2025 by George Petrovai

2. Criminalii în serie – produse ale abjecţiei umane

Cele spuse în prima parte despre rău merită să fie aprofundate cu câteva exemple cutremurătoare ale abjecţiei umane, exemple extrase din cartea Psihokileri (Portretele celor mai cunoscuţi criminali) a jurnalistului şi scriitorului spaniol Juan Antonio Cebrián, decedat prematur în anul 2007 (la doar 42 de ani) în urma unui atac de cord. Chiar din Introducere, autorul face precizarea că a ales cincisprezece profiluri de criminali în serie, care nu-i vor lăsa indiferenţi pe cititori, toţi aceşti criminali fiind psihopaţi, ceea ce înseamnă că nu erau bolnavi mintali atunci când au pornit sarabanda răului. Adaug că eu însumi, autorul acestui text, nefiind întru totul convins de afirmaţia laconică a lui J.A.Cebrián în legătură cu discernământul psihopaţilor, m-am adresat eminentului intelectual şi doctor Irimie Lenghel. Iar domnia-sa a confirmat că psihopaţii sunt capabili să discearnă între bine şi rău, drept urmare, întru totul justificat ei au fost găsiţi vinovaţi pentru faptele comise şi în final condamnaţi pe măsura grozăviei acestor fapte. E drept, nu toţi criminalii pomeniţi în carte şi-au primit pedeapsa meritată. Astfel, „văduva neagră” Belle Gunness, cea căreia i se atribuie minimum 42 de victime, în anul 1908 a dispărut fără urmă, nu înainte de-a intra în folclorul nord-american, „povestea sa văzând chiar luminile rampei sub titlul «Misterul doamnei Gunness»”, după cum notează autorul. Şi mai departe: „Nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat acestei psihopate, dacă a ars în flăcări sau a ajuns o bătrânică bogată şi respectabilă”. Nici Jeanne Weber, „sugrumătoarea din Paris” cu vreo 10 copii pe conştiinţă, nu a fost pedepsită pe măsura faptelor sale oribile, căci în anul 1909 ea s-a autostrangulat (dovadă că pedeapsa divină acţionează fără greş), după ce a fost internată în sanatoriul psihiatric din Noua Caledonie. În schimb Peter Kürten, „vampirul din Düsseldorf”, s-a predat poliţiştilor pe 24 mai 1931, fără să opună rezistenţă, iar Fritz Harmann, ferocele „măcelar din Hanovra”, l-a îngrozit pe judecător atunci când i-a povestit cu lux de amănunte cum sfâşia cu dinţii gâtul tinerilor ademeniţi în camera sa (numărul victimelor măcelărite şi apoi transformate în cârnaţi, nici măcar el n-a putut să-l precizeze), pentru ca în final să-i mai uimească o dată pe magistraţi, atunci când i-a implorat pe aceştia să-l condamne la moarte!

J.A. Ceribán se mai întreabă în Introducere de ce aceste oribile fiinţe au ales partea întunecată a vieţii? Şi tot el răspunde că „experţii în criminologie consideră copilăria ca fiind foarte importantă atunci când este vorba de modelarea personalităţii noastre”. Cu niţel umor, autorul ne înfăţişează cele trei cauze care apar frecvent în biografiile copiilor candidaţi la o carieră de criminali psihopaţi: 1) Urinatul nocturn în pat, chiar şi la o vârstă mai mare de 12 ani; 2) Impulsul obsesiv de a chinui animalele de casă ori prietenii; 3) O mare atracţie pentru foc.

Nu avem nici un motiv să ne îndoim că personalitatea copiilor marcaţi de aceste trei deficienţe, are toate şansele să avanseze înspre plăcerea hâdă a săvârşirii crimei. Dar din scurtele biografii ale acestor monştri cu chip uman, aflăm că şi alte cauze favorizează acumularea urii şi dezvoltarea cruzimii lor: a) Ura nutrită faţă de întreaga societate, din care se simte exclus fie pentru statura sa pitică, fie pentru sluţenia sa fizică. Este cazul lui John Ketch, călăul feroce din Anglia secolului al XVII-lea; b) Mediile constituite din familii sărace, cu tată alcoolic şi violent, aşa ca în cazul lui Peter Kürten, care printre altele suferea şi de ejaculare precoce, o altă caracteristică frecvent întâlnită la criminalii psihopaţi; c) Firea rebelă, de adevărat bătăuş ce-l caracteriza pe copilul John Wesley Hardin, devenit în scurt timp fiorosul pistolar din Vest, cel căruia i se atribuie 44 de victime; d) Dorinţa de înavuţire cu orice chip. Este cazul acelei sinistre Belle Gunness despre care deja am amintit, precum şi a „seducătorului de văduve”, Henry Desiré Landru, cel mai celebru între psihopaţii francezi; e) În cazul lui Albert H. Fish, „căpcăunul din New-York”, cel mai vârstnic condamnat la scaunul electric din închisoarea Sing-Sing, se învederează o serie întreagă de anomalii: sadism, masochism, castrare, exhibiţionism, pedofilie, coprofagie, fetişism, canibalism, hiperhedonism: f) Mediul familial apăsător în care s-a născut şi a copilărit Ted Bundy, „prădătorul din Seattle”, conjugat cu eşecul primei iubiri, au făcut din acesta un psihopat sexual; lovituri cu bare de fier şi ciocane, penetrări vaginale cu drugi metalici, strangulări etc.; g) În cazul lui Andrei Romanovici Cikatilo, cel supranumit „bestia din Rostov”, norocul l-a ajutat pe acesta într-un mod de-a dreptul miraculos ca să scape de mai multe ori din plasa poliţiei ce-i luase urma, iar după ce lucrurile se mai linişteau cât de cât, să reînoade şirul fărădelegilor pentru a-şi servi un nou orgasm monstruos în faţa victimelor ciopârţite.

N.B.: Lista criminalilor în serie este departe de a fi completă, dacă ne gândim numai la faptul că din ea lipseşte Jack Spintecătorul, una dintre cele mai celebre şi mai

Numărul 753

Data: 3 decembrie 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Mândrul cerb lopătar revine în pădurile României

Data: 2 decembrie 2025 by Redacția

Prin programe de repopulare și conservare a arealelor natural necesare, după o absență de zeci de ani din zonele de deal și câmpie, cerbul lopătar, unul dintre cele mai frumoase animale din România, a apărut în mai multe păduri din țară. Re-popularea acestei specii este un proiect al Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, menit să aducă cerbi lopătari acolo unde au dispărut din cauza dezvoltărilor urbane, a defrișărilor sau a braconierilor. Astfel în pădurile din județul Iași, cerbul lopătar, cu coarnele sale impunătoare, nu a mai fost văzut de aproape o sută de ani. Anul trecut, Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din județ a cumpărat 25 de exemplare din rezervații de la noi din țară și din Polonia. După un an în care s-au adaptat, au fost eliberate în sălbăticie. Între timp, au făcut și pui, așa că în natură ajung 51 de cerbi lopătari. „Am amenajat țarcul ăsta de aclimatizare și deja avem 15 pui făcuți în țarc”, a transmis Marian Sebastian Florea, director AJVPS Iași. „Perioadele celor două războaie mondiale au generat un colaps demografic, extinderea agriculturii intensive, pierderea pădurilor de foioase au eliminat specia aceasta”, a precizat Mircea Lazăr, profesor Universitatea de Științele Vieții Iași. Dispariția cerbului lopătar, una dintre cele mai frumoase specii de erbivore din pădurile noastre, este pusă de specialiști pe seama schimbărilor climatice, a distrugerii habitatului, în urma urbanizării, dar și a vânătorii excesive sau braconajului. Acțiuni de repopulare au fost și în alte județe. În Botoșani, de exemplu, în urmă cu 14 ani, s-au eliberat în păduri 60 de exemplare, iar acum sunt 200.

Cerbul lopătar (Dama dama) este un mamifer ierbivor din familia Cervidae, subordinul rumegătoarelor, orfinul Artiodactyla (paricopitatele), originar din ținuturile mediteraneene. Mai trăiește sălbatic în Grecia și semidomestic în cele mai multe țări din Europa. Cerbul lopătar face parte din genul Dama, nu din genul Cervus, care include cerbul comun (Cervus elaphus) și cerbul Sika (Cervus nippon). Diferențele principale dintre aceste genuri constau în faptul că cerbii din genul Dama produc coarne „lățite”, sunt lipsiți de părul lung de pe gât în perioada boncănitului și nu prezintă canini în maxilarul superior. Lungimea corpului este de 1,30-1,60 m, coada de 16–18 cm, greutatea până la 120 kg (masculul) și până la 65 kg (femela). Culoarea blănii este brun-roșcată, cu pete albe pe spinare, în timpul verii, în timp ce iarna culoarea blănii pe spinare este brun-aurie. Pe burtă și pe partea internă a picioarelor blana este albă. Trăiește 15-18 ani în libertate și 20-25 în captivitate. Coarnele apar numai la mascul. Ele încep să se lățească în forma unei lopeți de la mijlocul ramurii către vârf, fapt care a dus la denumirea de lopătar. Coarnele ajung la dezvoltarea maximă la vârsta de 10-12 ani. Coarnele, care cad în lunile martie-aprilie, se dezvoltă din nou până la sfârșitul lunii august. Se împerechează în luna octombrie. Perioada de gestație durează șapte luni. Fiecare ciută fată unu-doi viței în luna iunie a nului următor și rămân împreună cu mama lor timp de un an.

Cerbul lopătar este bine reprezentat numeric în zona de vest și sud vest a României, dar s-au efectuat repopulări în alte 27 de județe. Perioada de vânătoare legală este în perioada 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi și 1 septembrie – 15 februarie pentru femele cu tineret. În fondul de vânătoare de la Socodor, județul Arad sunt peste 1.000 de cerbi, fiind cea mai mare rezervație de cerbi lopătari în libertate din Europa. În această pădure a vânat și Nicolae Ceaușescu. Pe teritoriul comunei Comuna Luncoiu de Jos, Hunedoara din județul Hunedoara se află Rezervația cinegetică Valea Lungă. Între 1933 și 1935 a fost colonizată cu cerb comun și cerb lopătar. Astăzi rezervația, care se întinde pe o suprafață de peste 600 de hectare și numără 45 de cerbi. Potrivit Ministerului Mediului, acum avem aproape 8.000 de exemplare de cerbi lopătar, semn că măsurile de conservare încep să dea rezultate. Dacă putem admira aceste frumuseți ale codrilor noștri în continuare, acest lucru se datorează și datorită programelor de repopulare a acestor specii și conservare a mediului natural. Așa am salvat castorii, zimbrii, caprele negre și sper că programele acestea vor acoperi și salvarea altor specii cum ar fi vulturii și dropiile. Până atunci să ne bucurăm de apariția în poienile codrilor pline cu soare și iarbă verde, a acestor frumoși cerbi lopătari. (G.V.G.)

Peștera Lazareva (Zlotska) – monument al naturii localizat în Carpații Serbiei

Data: 2 decembrie 2025 by George V. Grigore

Peștera Lazareva (Zlotska), situată la 21 kilometri de orașul Bor, cea mai lungă peșteră explorată din Serbia, avea să mă surprindă într-un fel special. Cavernamentul este o minune a Carpaților sârbești pe care merită să o vizitezi după ce admiri canionul Lazarev. Situat pe vârful unei stânci pe care o escaladezi „ajutat” de niște trepte înguste, inegale și alunecoase, punctul de belvedere de la Canionul Lazarev îți oferă o imagine panoramică asupra despicăturii de stâncă argintie și a crestelor împădurite care o mărginesc. Încet, în grupuri mici, turiștii urcă, privesc în cele patru zări, fac câteva fotografii, apoi coboară, făcând loc următorului grup. Canionul Lazarev este accesibil doar vara (în special în lunile august și septembrie) atunci când râul este secat. Traseul începe dincolo de podul suspendat de lângă peșteră. Bineînțeles, cei care ajung acolo pot vedea capre sălbatice sau – Doamne ferește! – vreo viperă. Șansele sunt destul de mari dat fiind că în Canionul Lazarev trăiește cel mai mare număr de vipere din Serbia. Peștera Lazareva se află în estul Serbiei, la 21 km de orașul Bor și la doar trei kilometri de satul Zlot (de unde și-a luat cel de al doilea nume), un sat în care aproape jumătate din populație este vlahă.

Despre peșteră știam că este una dintre cele mai ofertante din punctul de vedere al specialiștilor, totodată – potrivit cercetărilor speologice – cea mai lungă peșteră explorată din Serbia. Primele cercetări au fost efectuate de Felix Hoffman în 1882 și – mai târziu – de cunoscutul geograf sârb Jovan Cvijić. Doar 9.818 m din lungimea galeriilor săpate de râul subteran au fost cercetate. Se estimează că lungimea totală a galeriilor depășește 10 km. Peștera Lazareva a fost declarată monument natural și este protejată din 1949. Amenajarea turistică a peșterii a început în 1953, iar traseul de vizitare are o lungime de 800 m. Intrarea în peșteră se află la o altitudine de 291,41 m față de nivelul mării și la 6,71 m față de nivelul albiei râului Lazarev. Am reținut că accesul turiștilor se face doar în perioada 15 aprilie – 15 noiembrie, numai însoțiți de un ghid. Dacă ați venit cu grupul, într-o excursie orgazată, autocarul vă va aduce chiar la gura peșterii, dar până la momentul intrării puteți avea răgazul necesar pentru a prospecta împrejurimile.

Râul Lazarev cu apele lui verzui, podul suspendat – o mare surpriză fotogenică, motelul cu restaurant și terasă inundată de vegetația abundentă, micile caverne care se cască în munte, alături de intrarea în peștera cea mare, mesele și băncuțele de lemn amplasate acolo pentru turiștii obosiți, chiar și taraba cu bunătăți locale (miere, dulcețuri, plante uscate, etc…), toate pot suscita interesul. Când a sosit vremea, porțile metalice s-au deschis, iar noi am pătruns într-o încăpere largă, capitonată cu tot felul de afișe cu informații pentru turiști. Există acolo și un mic centru cu suveniruri unde o carte de oaspeți aștepta, deschisă, impresiile noastre. Ghidul de peșteră a fost o tânără de origine vlahă (adică româncă din Timoc). În limba vlașki, română într-un dialect unic timocean-sârbesc, ne-a urat bun venit, iar după o scurtă prezentare a peșterii lângă planul afișat la intrare, ne-a invitat să o urmăm. Știam că temperatura în peșteră este de 10-12 ̊C, de aceea fiecare dintre noi s-a echipat corespunzător.

Peștera Lazareva este impresionantă, adăpostind adevărate bijuterii rupestre: stalactite, stalagmite, coloane, perdele, scurgeri parietale și alte formațiuni neregulate. Fantezia naturii a creat și aici, ca și în alte peșteri, încăperi mai largi și mai înalte pe care specialiștii le-au numit săli. Chiar de la intrare suntem impresionați de liniștea subterană și de bogăția bijuteriilor din peșteră. Aici sunt așa-numitele „lumânări” de peșteră, din calcit cristalizat, alb ca zăpada. Nu lipsește nici fântâna dorințelor, o formațiune lată, în scobitura căreia picură apa din tavan. Se spune că cei care aruncă monede și au o dorință specială, aceasta se va îndeplini curând. Dar, principalele atracții pentru vizitatori sunt „Sala de Concerte” și „Sala Liliecilor”. „Sala de Concerte” are stalactite și stalagmite neobișnuit aranjate, care dau impresia unei orchestre filarmonice în fața căreia se află dirijorul. Bineînțeles, imaginația vizitatorilor a mai adăugat un amănunt demn de o legendă: acolo asculta muzică prințul Lazăr. La doar câțiva metri de „Sala de Concerte” se află „Sala Liliecilor” renumită pentru colonia de lilieci care viețuiesc aici. Se spune că au fost identificate peste 20 de specii de lilieci, dar, cei care au teamă de aceste zburătoare, pot vizita liniștiți Peștera Lazareva. Noi n-am văzut nici un liliac. Posibil să fi fost plecați în deplasare. Intrarea în Sala Liliecilor este păzită de un „Taur”, de fapt un bloc masiv de calcar foarte asemănător cu capul acestui animal văzut din profil. Ni s-a atras atenția asupra acestei formațiuni și – bineînțeles – toți am fotografiat-o. „Camera Fetei” se află la capătul unei serii de cascade asemănătoare unei scări (în trepte). Se spune că în această cameră secretă își ascundeau localnicii fetele pentru a nu fi răpite în timpul invaziilor turcești. Vizitând Peștera Lazareva, vei fi impresionat de mulțimea bijuteriilor rupestre create într-o îndelungată lucrare de râul subteran care curge și astăzi în unele porțiuni ale peșterii. Nu trebuie însă să uităm că peștera care astăzi este casă pentru multe viețuitoare de întuneric, nevăzute de noi, în trecutul foarte îndepărtat a fost adăpost pentru ursul de peșteră, leul de peșteră și hiena de peșteră (după cum ne „mărturisesc” fosilele descoperite aici). Un panou amplasat la vedere ne amintește despre aceste specii de animale dispărute.

Și pentru că nu există loc turistic fără măcar o legendă a lui, iată – pe scurt – cele două legende ale Peșterii Lazareva. Prima spune că peștera a luat numele prințului Lazăr care, fugind din Kosovo împreună cu armata sa decimată, s-a ascuns din calea turcilor chiar în această peșteră. Oasele de animale domestice care încă se găsesc în peșteră, sunt o dovadă că acolo au trăit oameni. O altă legendă vorbește despre haiducul Lazăr, care, atacându-i și jefuindu-i pe turci, a dobândit o imensă bogăție pe care a ascuns-o în peșteră. Comoara zace și acum ascunsă adânc în Peștera Lazareva, iar visătorii temerari sunt invitați să o caute. Eei, dar, destul cu poveștile! Colindând prin peșteră, ascultând și încercând a înțelege relatările ghidei timocence, timpul a trecut nu știu cum, iar pen oi ne așteaptă un nou traseu touristic, iar apoi o gazdă primitoare.

De dialectica sau începutul discursului semiologic al lui Augustin de Hipona

Data: 2 decembrie 2025 by George Petrovai

Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție  a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin. Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”.

Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului: a) În el, așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”; b) Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.

Dar, ne înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – așa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog. În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a  arăta modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(…) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine și nimic altceva”.

Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:

1) Fiu al păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântului’ este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (…) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică;

2) Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.

3) În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra „vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.

Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată ulterior de Thomas d’Aquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”! Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.

Această idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți. Deosebit de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare. Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca doctrină a semnelor.

Apropierea epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI). Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu). Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.