Și cu propriile degete risipind nisipul clepsidrei ce vrea a-și curge peste noi vremurile de pe urmă… Căci, da!, se vrea a fi striviți, înlăturați, pentru a nu mai fi nici măcar o urmă… Și nu doar pentru a ne șterge din Istorie, din vremurile, nu doar seculare, ci milenare, ci pentru a nu mai fi nici măcar umbra acelei ființe de cândva, fie ea și înțelenită într-un loc, într-un timp… Pentru că o astfel de urmă ar mai avea un rost al ei… Putința! Ar mai fi acel punct din care să izvodească, nu „cândva”, ci, posibil oricând, lăstarii a ceea ce noi nu ne-am îngrijit a semăna, a crește, a proteja… Și nu ne este deloc de mirare că, de pe lângă miezul nostru-ghindă, au răsărit atâtea tulpini de cucute… De buruieni otrăvind totul în jurul lor, hrănindu-se din seva a ceea ce ar fi putut deveni puternic, măreț, monumental; dacă ar fi fost îngrijit… Dar suntem, ferice!, încă aceea urmă ce mustește a posibilă renaștere, revenire, prezență de neam a unei vetrei ițită din pământurile astăzi înțelenite de uitare, din malurile apelor de ani secate și furate, din bogățiile munților prăvăliți și sfârtecați pentru a nu mai fi ai noștri, din crucile și troițele înălțându-și aproape răsturnate brațele crucificării unui neam…
Suntem încă aici! Fie și doar ca aproape o urmă; ea este cea ce-i înfioară pe venetici!… Pe cei de demult numiți vrăjmași, dușmani, pe cei de astăzi, venetici și trădători dintre ai noștri… Căci, aceasta este realitatea: fără aceste iude nu ne-am fi strivit de un pământ ce încă ne strigă să rămânem demni, să ne ridicăm, să nu plecăm, să nu ne plecăm, să nu abandonăm, să nu-l abandonăm…! Care ne strigă să rerăsărim chiar și de acolo unde ni s-au pus lespezi grele pentru a nu mai ajunge a putea privi, printr-un mugur rupând secularul, cerul… Căci suntem încă acea urmă ce îi pleznește, în preaplinul lor de nimic altceva decât tupeu de borfași, pe nemernicii, trădătorii, epigonii, veneticii și dușmanii noștri… Suntem încă acea urmă ce le este ghimpe în ochiul lor albit de ură… Suntem un țipăt de neaplecare în timpanele lor… Dar pentru cât timp oare?… Cât vom mai putea viețui ca o umbră a ceea ce am fost cândva? Când nici vatra de izvorâre a luminii nu am avut grijă a o proteja… Când ne-am lăsat călcate în picioare istoria, limba, cunoașterea… Cunoașterea noastră de drept Cuvânt, nu informația seacă a celor pripășiți peste noi, peste cumsecădenia noastră, apoi, lipsa de interes, de entuziasm și tot mai deasa lașitate în a spune și a pune acea barieră de netrecut: „Noi am fost cei dintâi aici!”… Și punct!
Suntem totuși, deși aproape o umbră, una din care poate izvorî din nou lumina arzând buruienile, vreascurile, împutrezite din propriilor lor sevă, lăturile ce ne-au înconjurat… Și pe care le-am lăsat mai apoi a ne împresura și a ne înlătura… Bucată cu bucată, lespede cu lespede, de morminte, de monumente istorice, de brațe de troițe și Sfinte Cruci secular-milenare, rând cu rând de scrieri, nu doar ale noastre pentru cei ce vor veni, ci și pe acelea ale înaintașilor noștri pentru noi, învățături pe care le-am lăsat arse de lașitate în focurile aprinse de propriile noastre neputințe…
Dar să nu uităm însă esența! Miezul acelui „a fi” de dinainte de a deveni aproape o umbră, apoi umbre și, neridicându-ne, cenuși în vremuri: nu Hristos, nu Preasfânta Născătoare, ci noi, oamenii, și încă de dinainte de a fi început a ne transforma destinul într-o umbră tot mai străvezie, am decis clipa venirii vremurilor de pe urmă… Și a prigoanelor… Acelea ce s-au pornit contra noastră de mai bine de trei decenii… Noi suntem de vină că am ajuns sub aceste vremuri în care și umbra noastră se încearcă a ne fi zidită… Pusă sub grele lespezi și adânc îngropată pentru a nu mai birui vreodată spre lumina trezirii… A iluminării de neam, pe care am abandonat-o, cândva, ca pe o candelă topită într-un colț de cimitir…
Trăim vremuri în care și urma lăsată ca neam milenar se vrea ne fi zidită în celule… În care mucenicia de a fi una cu simbolurile Neamului și Vetrei noastre este tot mai grea… Dar nu din cauza spinilor puși de acești venetici și vrăjmași ce au ajuns a ne dicta, ci din vina uitării propriei noastre existențe, trăiri, deșteptări… Căci, tăcem deși un stegar, purtând dincolo de singurătatea sa Tricolorul nostru sfânt, a fost pe nedrept închis pentru dreptul lui de a fi ridicat, iar și iar, bravul stindard al Neamului Românesc… L-am abandonat, nu doar trup de mucenic pentru a fi sfârtecat de ulii urii, ci îngropat de viu sub bolile și durerile sale…
Și tăcem… Doar tăcem… Deși miliția sistemului, aceeași care, din frică față de un simbol purtând simboluri, și care putea (e drept, de-i eram cu adevărat alături!) birui sistemul doar cu un Drapel, a decis a întemnița un stegar, un Tricolor!, pentru curajul lui, aceeași miliție, dară, ne strigă astăzi în față ce nu mai avem voie a mai rosti… Nu doar a scrie, sub supravegherea altor ulii ce s-au întins cu ghearele lor de cadavre vii peste drepturile noastre, ci și a spune… Cu o miliție din jandarmi urlând la noi că ei decid ce sloganuri avem voie a mai șopti, doar a șopti!, la mitinguri… Cu acești „pretorieni” ai sistemului, ei înșiși mai încavernați în sine decât chiar sistemul, fără judecată și conștiință, trăindu-și momentul lor subvremelnic de subvremuri, de mici dictatori amendând organizatorii adunărilor de comemorare a morților noștri, a acelora arși din neghiobia dar și dușmănia unui sistem de neoameni… Tăcem și când o jivină revizionistă ne spune că ar trebui să plecăm de aici!… Acum, într-un răget de grof iredentist, grohăind din râtul putrezit de venin că „ar cam trebui”… Dar, mâine-poimâine, că va fi ajuns deja obligatoriu, apoi, izgonindu-ne, și, dacă nu ne vom fi supus, înjunghiindu-ne cu altfel de baionete pântecele mamelor pentru a strivi trupurile pruncilor nenăscuți, trasând arce în vremuri, dar nu de triumf, ci, tragic, singurele pe care le-am lăsat a răsări între vremuri, cele ale trădătorilor și veneticilor alungându-ne „cu arma în mână”…
