Arhiva zilnică: 3 noiembrie 2025

Agresați în drepturile fundamentale chiar de propriul stat…

Dar și împinși spre zona de limes a vărsării „cadoului” UK -ului pentru UE la „desbrexitare”… Căci noi, cei din țară, nu vom mai putea ieși „afară” fără imbecilitatea de portofel pentru identitate digitală, iar ai noștri, de afară, nu vor mai putea călători acasă din diasporele UE, ce vor deveni astfel exiluri, din cauza aceluiași „portofel digital”… În schimb, valurile de migranți expulzați din UE/UK vor avea cale deschisă… Firește, cel puțin în sfera supradigitalizării țării și, mai ales, a cetățenilor ei, graba autorităților noastre, a clasei politice, a guvernanților, a zonei administrative a statului, în a lua anumite decizii, ar fi trebuit să vizeze, înainte de toate, conturarea unui minim cadru de reglementare a adoptării, adaptării și interferențelor permise (etic, economic, social) ale IA în activitatea („activitatea” – ca mod excepțional, la început, și, apoi, a rutinei de zi cu zi) din segmentele sociale, educaționale, economice ale țării… Întâi ar fi trebuit scrisă o lege a IA, a zonelor de interferență a acesteia fără a fi periclitată activitatea respectivă, prezența și prestanța oamenilor, și abia după aceea promovate feluritele proiecte de digitalizare și chiar normare inclusiv prin IA… Dar la noi, sinecurile politice, administrative, legislativ-legiuitoare (!), existența lor în sine, siguranța finanțării lor, sunt mai importante decât binele public și protejarea societății. Și atunci să nu ne mire „conștiinciozitatea” acelor funcționari publici, guvernanți și politicieni, abonați la sinecurile regiilor, agențiilor, ministerelor etc., de a avansa proiecte de impunere a digitalizării și utilizării IA… Prin reprezentanți promovând, nu idei teoretice despre cum ar putea fi utilizată (dar numai într-un viitor în care prezența IA să fi fost deja reglementată), ci, de-a dreptul, mecanisme IA în zone a priori sensibile, ușor de perturbat, influențat, manipulat… Este cazul Ministerului Public, Ministerului Justiției, DNA, Poliției Române, care, „alături de reprezentanți ai altor instituții cu responsabilități în aplicarea legii, digitalizare și protecția datelor”, promovează, nu posibilitatea, ci deja mijloacele/ metodele de utilizare a IA, de exemplu, în activitatea procurorilor DIICOT. Aparent, pentru a le ușura activitatea prin folosirea IA pentru documentarea, căutarea și sinteza rapidă a informațiilor din miile de pagini din dosare, dar și transcrierea automată a audierilor și examinarea probelor tehnice…

Evident, totul „pentru eficientizare”… Să meargă mai repede dosarele, nu-i așa?!… În fapt, alte metode (cu același tipar de bază) de a se mai sifona niște fonduri, inclusiv din sacul UE „umplut” în avans cu acorduri și angajamente („cec -uri în alb”!) pentru alte fel și fel de împrumuturi păguboase. Pentru că toate aceste „soluții”, periculoase, de a permite accesul IA în zona de documentare a parchetelor, au la bază programe ce vor fi finanțate de undeva. Nu vor trebui neapărat și realizate, finalizate (iar în acest caz, ar fi cu adevărat cea mai mare ușurare a noastră!), dar asigurarea finanțărilor va însemna siguranțarea sinecurilor existente și apariția altora. Și chiar dacă pare un exemplu forțat (dar chiar nu este!), „modelul Doicești” este un exemplu coroană a acestor malversațiuni. Toate la fel de posibil „explozive”, având în vedere „substraturile” alese. În cazul reactoarelor nucleare modulare de la Doicești, prin alegerea unui teren sub care se știa că există o pungă de gaze naturale, și despre care se vorbește acum ca necesitate de analize și studii pentru a vedea (de fapt pentru a documenta posibilul următor „pas” de mutare a proiectului) cât de multe gaze ies deja la suprafață în zonă. Iar în cazul impunerii utilizării IA în zona de analiză a procurorilor, a instrumentării dosarelor (dar cine va garanta că IA nu va influența, manipula, aplica decizii proprii?) pe un „substrat” la fel de „exploziv”. Pentru că va fi suficientă o singură eroare, o singură acțiune „proprie” de instrumentare prin IA, pentru ca lucrurile să sară în aer. Dar asta nu interesează de fel sinecuriștii adunați în „mese rotunde” pentru a impune IA, inclusiv în activitatea procurorilor. Pentru că banii vor fi fost luați, atrași, spoliați în mașinăriile de albit ale sinecurilor.

Sigur, nu este deloc întâmplător că aceste forțări ale impunerii IA și a digitalizării, inclusiv cu tipar IA următor, se fac tocmai la noi… Într-un stat ce a ales să pună lucrurile invers, să evite adoptarea unei reglementări (măcar etice) a sferei IA în domeniile sensibile. Și pentru care suntem presați, șantajați (curând amenințați) cu acceptarea portofelului pentru identitate digitală, ce va acoperi aproape toate domeniile esențiale, prin stocarea digitală a permisului de conducere, a diplomelor de studii, a rețetelor medicale, a modului, felului, acordului, a dreptului, poate, de deschidere și utilizare a conturilor bancare, inclusiv a semnăturii electronice (și s-a dovedit deja cât de ușor poate fi furată și utilizată aceasta de către infractorii cibernetici). Și da!, totul se face într-un context în care, peste tot în lume, furturile, atacurile informatice încep să minimalizeze disponibilitatea statelor pentru astfel de instrumente. În schimb, la noi, peste rând față de alții, se forțează portofelul digital. Acte, conturi, comportament fiscal… Toate în același loc. Și, mai ales, expuse oricând acțiunilor invazive ale agenților IA scăpați de sub control (ca variante oficiale, dar, cel mai probabil, lăsați în mod intenționat liberi). Și chiar dacă aproape zilnic apar noi furturi de conturi, de portofele cu bitcoini, de identități digitale prin acțiunile unor astfel de module IA, noi tot acceptăm această digitalizare și inserare IA. Fără nici o centură de siguranță. Dimpotrivă!

Și mai este grav un lucru… Șantajul care este pe cale să devină amenințare directă, acela că, fără acest portofel digital, nu vom mai putea călători în UE! Un violent tăiș al drepturilor fundamentale! Și pentru noi, cei de aici (pentru că nu vom mai putea ieși din țară fără acest act), dar și pentru cei aflați în diasporele din statele UE! Care vor trebui să accepte acest „act” pentru că, dacă noi nu vom mai putea ieși din țară, cei de afară nu se vor mai putea întoarce acasă! Cu toții fiind, dară, agresați în drepturile noastre fundamentale de propriul stat!… Ba, inclusiv faptul că se fac pași rapizi pentru reîntoarcerea Marii Britanii în Uniunea Europeană ar trebui să ne trezească vigilența asupra portofelului de identitate digitală! Pentru că, reîntoarsă în UE, în vreme ce noi nu vom mai putea călători fără portofelul de identitate digitală, Anglia se va putea alătura inclusiv programului bruxelez de remigrație! Față de care noi tăcem, deși statutul nostru de enclavă pentru UE este tot mai evident! Și poate că ne vom trezi, pe lângă migranții expulzați din statele UE, care bat palma acum pentru planurile lor de a scăpa de aceștia (noi lipsind efectiv din această sferă), și cu aceia ai UK, „cadou” pentru UE la „desbrexitare”!


Marea cumetrie națională și securitatea de casă

Spectacolul a început! Luminile rampei s-au aprins, cortina s-a ridicat peste cea mai de succes piesă de teatru absurd din istoria universală: politica românească după plecarea la cerul PNL a prorocului Ilie. Dacă mai credeți că pe scena de la Palatul Victoria se joacă vreo tragedie ideologică sau vreo epopee a salvării naționale, vă înșelați amarnic. Ceea ce vedem la formarea noului guvern este o farsă grosolană, o comedie de bufonadă în care toți actorii, fără excepție, sînt o apă și-un pămînt, plămădiți din același lut al oportunismului pur și spălați cu aceeași apă sfințită în birourile cu telefoane scurte. Priviți cum se contrazic la televizor taberele lor! Ce patos, ce vene umflate pe gît, ce acuzații de trădare națională! Îți vine să crezi că dacă se întîlnesc pe holurile Parlamentului se lasă cu vărsare de sînge. Dar stați să-i urmărim după ce se sting reflectoarele. În spatele scenei, unde camerele de luat vederi n-au acces, dușmăniile de moarte se transformă instantaneu în îmbrățișări calde și asociații la secret. Dincolo de discursurile de ocazie se împart ciolanele, se semnează contractele cu statul și se pun la cale afacerile comune. Pe scenă își scot ochii, în culise își numără banii. Vorbim de un parteneriat public-privat de un cinism absolut, unde singurul criteriu de selecție este fotoliul cu beneficiile aferente. Cine le este naș acestor minunate formațiuni politice? Cine le-a ținut lumînarea la botez și le-a croit destinele? Răspunsul este vechi de cînd lumea și ascuns în dosarele cu șină: fiecare partid politic din această țară este nășit, ghidat și strîns de gît de cîte o facțiune securistă. Niciun pas nu se face fără binecuvîntarea băieților cu ochi albaștri, pensionați la treizeci și opt de ani, dar reconvertiți în „analiști strategici” sau „consultanți de business”. Fiecare partid are generalul său din umbră, epoleții săi invizibili și propria divizie de filaj care se asigură că nimeni nu deviază de la linia stabilită la tăierea porcului instituțional. Se prefac doar că au doctrine. În realitate ştiu care serviciu secret își va plasa oamenii la butoanele vămilor și ale ministerelor bănoase.

Să luăm, de pildă, Partidul Social Democrat, acest colos cu picioare de lut și stomac de fier. Ei bine, PSD-ul de astăzi a bătut candid palma cu noile figuri ale guvernului, dînd dovadă de o flexibilitate morală care ar face invidios orice gimnast de performanță. După ce timp de un an şi patru luni au fost de acord cu jumulirea românilor de către preafericitul proroc Ilie, care a ținut salariile și pensiile înghețate sub pretextul că „nu sînt bani”- banii fiind, ocupați să finanțeze deplasările de lux, protocolul de stat şi buzunarele lui Zelenski – acum, social-democrații vin cu marea pomană. Promit, cu lacrimi de crocodil în ochi, că vor mări veniturile populației cu un procent absolut rușinos, o firimitură aruncată de la masa bogaților, o bătaie de joc ambalată în staniol electoral. Dar adevărul, cel pe care nostalgicii refuză să-l vadă, este că PSD nu mai e PSD de la Liviu Dragnea încoace. De cînd baronul de Teleorman a fost forţat să-și ispășească, nu ştiu ce, poate, păcatele gastronomice și politice, partidul și-a pierdut pînă și bruma de identitate conflictuală. S-a predat cu arme, bagaje și sedii centrale noii ordini a securităţii de casă, devenind o anexă docilă, gata să voteze orice austeritate, atîta timp cît funcțiile de stat rămîn în familie.

De cealaltă parte a baricadei de carton, opoziția strigă din răsputeri. Cei de la AUR, mai căniţi puţin, au ieșit la atac și ne explică de unde vine apocalipsa: noul guvern a fost constituit prin „impunerea în mod nedemocratic a voinţei personale a preşedintelui Nicuşor” – biped străin de tot ce se petrece în ţară şi în lume! O dramă shakespeariană, nu altceva! Tot AUR, în profunda sa înțelepciune retorică, ne dezvăluie și marea conspirație din spate: o susţinere mascată din partea PNL şi UDMR. Adică, o altă nuntă politică în care mirele și mireasa se fac că nu se cunosc, dar împart aceeași plapumă guvernamentală. USR-ul şi PNL-ul se jură că sînt în opoziție, UDMR-ul, care nu-i nici partid, şi nici nu prea trebuie să fie mereu la guvernare, tace mîlc – ca de obicei cînd e vorba de ciolan, iar în spate, mașinăria de vot funcționează unsă cu miere de profit.

Dar stați, argumentele logistice abia acum devin cu adevărat savuroase! Un alt motiv de revoltă invocat, real din păcate, este dimensiunea faraonică a acestui nou Executiv. Şi este adevărat. La noi, ca la nimeni. Guvernul are nu mai puțin de 18 miniştri, raportat la o populaţie în scădere drastică. Într-o țară în care spitalele n-au feșe, medicamente, școlile n-au avize de incendiu, pensionarii şi sărăcii se sfîrşesc de foame, iar drumurile naționale au gropi cu statut de monument istoric, noi avem optsprezece ministere, fiecare cu cohorta sa de secretari de stat, subsecretari, consilieri, directori de cabinet, șoferi și secretare angajate pe bază de competențe estetice. Acest Executiv este într-o evidentă stare de obezitate morbidă, fiind complet supradimensionat pe banii cetăţenilor.

Care este culmea ironiei, bancul suprem al zilei? Toată această armată de trîntori la costum este instalată exact în condiţiile în care aceleaşi autorităţi ne bat la cap, zi și noapte, cu „încadrarea în ţintele de deficit bugetar”. Strîngeți cureaua, dragi cetățeni, pentru că statul trebuie să fie suplu! Noi trebuie să fim supli, adică să mîncăm mai puțin și să plătim taxe mai mari, pentru ca ei să poată hrăni optsprezece ministere și toate facțiunile securiste din dotare. Deficitul se acoperă, desigur, tăind de la spitale, de la învăţămînt, de la cetăţeni și adăugînd la cabinetele miniștrilor. Aceasta este marea piesă de teatru, dragi români. O piesă în care rolurile sînt scrise dinainte, în care actorii își schimbă doar măștile, dar păstrează aceleași buzunare largi. O adunătură de partide care se pretind rivale, dar care, la sfîrșitul zilei, beau din aceleași pahare de cristal, pe banii voștri, rîzînd în hohote de naivitatea celor care încă mai merg la vot sperînd că aceștia vor fi altfel.

În „România Educată” de Iohannis, Dumnezeu să-l ierte, cinismul administrativ nu se oprește la politică, taxe, sărăcie şi bătaie de joc pentru români. În timp ce sîntem bombardați cu frica drobului rusesc de sare și cu abureli despre șmecherul de la conducerea Ucrainei care vrea să țină cu orice preț războiul în viață pentru a-și păstra reflectorul pe el şi banii la adăpost, adevăratul pericol ne mănîncă din interior. Am fost siliți ani la rînd să ne deschidem mintea, să fim toleranți cu deviații-sexual aduşi din Occident, să împrumutăm modele educaționale străine, să fim moderni și permisivi cu toate gunoaiele de peste graniţă. Și iată că am reușit. Cu o precizie chirurgicală, sistemul nostru de învățămînt a copiat tot ce era mai nociv din afară. Astăzi, conceptul de „autoritate” în școli a devenit o glumă de prost gust, iar catalogul a fost înlocuit de frica profesorului de a nu fi filmat, umilit sau, mai nou, înjunghiat direct în sala de clasă. Tragediile din licee, unde elevii își atacă, îşi lovesc şi înjunghie profesorii sub privirile impasibile ale colegilor care filmează pentru TikTok, nu mai sînt demult excepții. Avem cazul recent, din 19 octombrie 2026, de la Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din Bistrița, unde un elev în vîrstă de 13 ani, din clasa a VII-a, și-a atacat profesoara de matematică și un coleg cu un cuţit. Aceste comportamente absolut criminale sînt rezultatul direct al societății şi al părinților, care au confundat libertatea cu anarhia și educația cu libertinajul nefast. În timp ce noi ne păzim granițele de dușmani fictivi care „stau să vină” la sfîntul aşteaptă, am lăsat ca în bănci să crească o violență reală, palpabilă și netratată. Copii au aşa-zisele drepturi europene în faţa părinţilor, profesorul a fost transformat dintr-un mentor într-un simplu prestator de servicii, expus agresiunilor și lăsat să se apere singur cu o bucată de cretă în fața unei generații care știe totul despre drepturi, tutun, sex, alcool, violență, chiulangeală, droguri, dar absolut nimic despre responsabilități.


Între memorie și declin…

În liniștea sufocantă din Petrópolis, în februarie 1942, Stefan Zweig nu și-a curmat doar viața; el a redactat un ultim și disperat manifest despre prăbușirea umanismului. Biletul său de adio, o acuzare succintă, dar devastatoare, adresată spiritului epocii, a ridicat o întrebare care răsună cu o rezonanță înfiorătoare pe coridoarele istoriei: „De ce ați distrus Europa noastră?” Nu a fost o interogație născută doar din deznădejde personală, ci o analiză riguroasă a unei crime culturale. Astăzi, în timp ce ne aflăm printre ruinele unui continent fracturat, nu de războiul total de la mijlocul secolului al XX-lea, ci de o eroziune lentă, birocratică și ideologică, spectrul lui Zweig cere un răspuns. Tragedia Europei moderne nu constă în faptul că a fost nimicită prin bombardamente, ci în faptul că a fost golită de conținut din interior, fiind împinsă într-o stare de conflict perpetuu, lipsită de claritatea unui război declarat. Zweig deplângea o Europă care îi fusese patrie spirituală, o tapiserie cosmopolită țesută din firele lui Goethe, Mozart și Erasmus. Era o Europă definită prin mobilitate intelectuală și unitate culturală, în care granițele nu erau ziduri de fier, ci membrane permeabile. Distrugerea la care a fost martor nu a fost doar teritorială; a fost una ontologică. Ascensiunea totalitarismului nu a cucerit doar teritorii, ci a cucerit însăși mintea umană. A înlocuit dialogul nuanțat din saloanele culturale cu urletele monolitice ale mitingurilor politice. Când Zweig a întrebat „De ce?”, el punea la îndoială trădarea idealurilor Iluminismului. A văzut cum instituțiile menite să protejeze libertatea legea, educația, presa, au fost deturnate pentru a servi mecanismul urii. Europa pe care o cunoștea a pierit pentru că nu a reușit să înțeleagă faptul că barbaria nu sosește întotdeauna cu sabia în mână; uneori, ea vine prin intermediul unui buletin de vot, al unui decret sau al unui ziar redus la tăcere.

Dacă privim spre prezent, ne regăsim într-un peisaj paradoxal pe care Zweig l-ar fi găsit, poate, greu de înțeles, dar care, în același timp, i-ar fi părut straniu de familiar. Astăzi, Europa nu a fost distrusă de Wehrmacht sau de Armata Roșie, dar este, incontestabil, frântă. Distrugerea este subtilă, insidioasă și de natură administrativă. Este vorba despre o fragmentare a identității, o criză a scopului și o neîncredere tot mai profundă între națiuni care, odinioară, visau la o uniune eternă. Suntem obligați să intrăm în războaie, nu neapărat conflicte cinetice, cu tranșee și artilerie, ci conflicte hibride, purtate prin intermediul informației, al coerciției economice și al manevrelor geopolitice. Luptăm pentru securitatea energetică, pentru suveranitatea digitală, pentru integritatea alegerilor noastre. Este un război de uzură împotriva incertitudinii, în care inamicul este adesea invizibil, infiltrat chiar în sistemele menite să ne susțină.

De ce s-a ajuns aici? De ce Europa pașnică și prosperă la suprafață se vede împinsă într-o stare de agresiune defensivă? Răspunsul rezidă în pierderea acelui centru moral pe care Zweig îl prețuia. În goana noastră după eficiență și integrare a piețelor, am neglijat coeziunea spirituală și culturală care leagă o civilizație. Am construit o casă de sticlă, transparentă, fragilă și rece. Lipsită de o narațiune comună a umanismului, Europa a devenit mai degrabă o piață decât o comunitate. Când au început să bată vânturile instabilității globale, sticla s-a spart, nu printr-o singură lovitură, ci din cauza frecvenței de rezonanță a contradicțiilor interne: tensiunea dintre suveranitatea națională și guvernanța supranațională, dintre granițele deschise și securitatea socială, dintre vinovăția istorică și ambițiile pentru viitor. Mai mult, obligația de a intra în conflict izvorăște dintr-un vid de conducere și de viziune. Europa lui Zweig avea giganți care vorbeau sufletului; Europa de astăzi are manageri care vorbesc în limbajul tabelelor de calcul. În absența unei ancore filozofice convingătoare, forțe externe umplu acest gol. Regimurile autoritare, sesizând ezitarea și fragmentarea Occidentului, exploatează aceste fisuri. Nu au nevoie de o invazie fizică pentru a destabiliza; le este suficient să amplifice diviziunile dintre noi. Astfel, Europa este silită să adopte o postură reactivă, purtând bătălii pe fronturi pe care nu și le-a ales, apărând valori pe care i-a fost greu să le articuleze convingător chiar și în fața propriilor cetățeni. Suntem în război pentru că am uitat pentru ce luptăm, dincolo de simpla conservare a confortului. Forța retorică a întrebării lui Zweig rezidă în acuzația de complicitate pe care o conține. „De ce ați distrus ”voi…” sugerează că distrugerea nu a fost un act divin și nici doar opera unor monștri externi, ci un eșec al intelectului și al conștiinței europene. Astăzi, distrugerea este totală nu pentru că orașele zac în ruine, ci pentru că ideea Europei ca far al drepturilor omului universale pălește. Suntem datori să luptăm, căci alternativa înseamnă irelevanță și subjugare; totuși, luptăm fără fervoarea convingerii, mânați mai degrabă de necesitate decât de inspirație. Aceasta este tragedia supremă: un continent înarmat până în dinți cu reglementări și sancțiuni, dar dezarmat din punct de vedere spiritual. În concluzie, sinuciderea lui Stefan Zweig a fost un protest împotriva morții sufletului european. Întrebarea sa rămâne fără răspuns, deoarece continuăm să prioritizăm mecanismele supraviețuirii în detrimentul sensului existenței. Europa de astăzi este o fortăreață asediată, nu de armatele la poartă, ci de golul din interiorul zidurilor sale. Suntem forțați să intrăm în conflict pentru că am permis ca terenul comun al umanității noastre să se erodeze, înlocuit de nisipurile mișcătoare ale oportunismului politic. Până când nu vom putea răspunde la întrebarea lui Zweig cu mai mult decât tăcere, până când nu vom reconstrui arhitectura spirituală care a făcut cândva din Europa un cămin pentru minte, vom rămâne prinși în acest război nesfârșit, nedeclarat… feriți de bombe, poate, dar expuși periculos de descompunerii propriei noastre esențe. Să fie pace!


România, maidanul Europei…

Încă de la venirea lui Hristos, lumea celor care conduc s-a străduit să ne arate drumul. Numai că, de multe ori, în loc să ne lumineze mintea, ne-a învățat să ne obișnuim cu întunericul. Dacă în comunism știam că „nebunii” erau internați, astăzi riscăm să ajungem o societate în care țăcăneala nu mai este o abatere de la normă, ci chiar norma după care suntem educați să funcționăm. „Aceeași Mărie, cu altă pălărie”, spune românul. Când americanii nu au găsit armele de distrugere în masă în Irak, Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării de atunci, a folosit o formulare devenită celebră: absența dovezilor nu este neapărat dovada absenței. O subtilitate logică prin care ceea ce nu există în dovezi poate continua să existe în discurs. Adâncă sucire a rațiunii în slujba justificării! Avem noi, românii, o vorbă pentru asemenea întoarceri spectaculoase: „O întorci ca la Ploiești”. De mii de ani, omul este tratat de cei care pretind că îl conduc ca o ființă ce trebuie îndrumată, disciplinată și, la nevoie, păcălită. Manipularea devine astfel o tehnologie a puterii, iar minciuna, repetată suficient de des, ajunge să se prezinte drept adevăr. Dar ce se întâmplă când omul nu mai are încredere în propria judecată? Când nu mai deosebește adevărul de spectacol și autoritatea de simpla ei reprezentare? Atunci începe țăcăneala milenară.

Vizionam împreună cu nepoții cel de-al doilea film Venom. În universul acestui film, personajele își împart existența cu o voce străină, o prezență care le vorbește din interior și le împinge uneori spre fapte pe care, singure, poate că nu le-ar fi ales. În lumea ficțiunii, asemenea situații pot deveni spectacol, comedie sau pretext pentru aventură. Dar, privind dincolo de ecran, m-am întrebat: ce se întâmplă atunci când omul începe să-și justifice propriile fapte prin vocile care îi vorbesc în minte? Când responsabilitatea este transferată asupra unei prezențe străine, fie ea extraterestră, imaginară sau invocată ca scuză? „Nu sunt eu vinovat. Vocea din capul meu mi-a spus s-o fac!”. În viața reală, situațiile de acest fel sunt mult mai complexe decât le poate rezolva un scenariu de film. Dar întrebarea morală rămâne: unde se află hotarul dintre impuls și alegere, dintre influență și responsabilitate? Ce-mi spune mie această poveste? Că avem nevoie de stâlpi interiori după care să ne conducem viața. De repere morale, de educație, de discernământ. Fără ele, omul riscă să devină o corabie care confundă fiecare glas al furtunii cu o poruncă. Nu putem controla toate vocile lumii. Dar trebuie să învățăm să le judecăm.

Într-o zi, mergeam cu nepotul la niște rude care locuiau într-o suburbie apropiată. El nu știa să ajungă la adresă fără GPS. Își uitase telefonul acasă și m-a rugat pe mine să-l ghidez din memorie. Ca să fiu sincer, nu erau decât vreo zece semafoare până acolo! M-am întrebat atunci cât din inteligența noastră mai rămâne activă când delegăm mașinii până și cele mai simple operațiuni ale minții. Nu este vorba că GPS-ul ar fi un lucru rău. Dimpotrivă, ne este de mare ajutor. Dar ce se întâmplă când nu mai putem merge nici măcar pe un drum cunoscut fără să ni se spună, pas cu pas, pe unde s-o luăm? Folosirea excesivă a inteligenței artificiale ne poate împinge spre lene intelectuală. Mușchiul imaginar, dacă nu este exersat, slăbește. Memoria se lenevește, orientarea se atrofiază, iar curiozitatea începe să aștepte instrucțiuni. Inteligența artificială ne poate ajuta să rezolvăm probleme de mare complexitate, să economisim timp, să prelucrăm cantități uriașe de informații și să construim lucruri care altădată păreau imposibile. Dar una este să folosești o unealtă pentru a-ți amplifica puterile și alta este să-i predai unealta însăși dreptul de a hotărî cine ești. Sunt de acord cu folosirea ei în lucrări de mare calibru industrial, în cercetare, în medicină și în nenumărate domenii în care capacitatea de calcul depășește puterea omului. Dar nu pot accepta ideea ca tehnologia să mă descalifice drept creator, să mă dezvețe să gândesc și să mă transforme din autor în simplu executant al unor răspunsuri prefabricate. Inteligența artificială este o creație a omului, construită prin cunoaștere, energie, infrastructură și muncă omenească. Nu avem motive să-i atribuim automat o conștiință sau o voință proprie. Dacă oamenii ar dispărea, sistemele pe care le-au construit ar depinde de infrastructura rămasă, de energie și de capacitatea lor de întreținere. Nu știm cât ar putea supraviețui unele dintre ele, dar nu trebuie să confundăm funcționarea unei mașini cu experiența de a fi viu. O mașină nu se trezește dimineața întrebându-se dacă va rugini și ce rost are existența ei. Cel puțin, nu avem dovezi că ar trăi asemenea neliniști. Omul, în schimb, poate să se teamă de dispariție, să iubească, să sufere, să spere și să se întrebe de ce există. Iar aceste întrebări nu trebuie abandonate în schimbul confortului.

Un calculator te poate ajuta să economisești munca și costurile pentru care altădată ar fi fost necesari zeci sau sute de oameni. Dar poate oare să trăiască în locul tău emoția întâlnirii cu o altă ființă? Poate să-ți descopere, în locul tău, întregul potențial? Poate să-ți ofere cuvinte despre iubire, dar nu trebuie să confundăm cuvintele cu experiența iubirii. Poate să-ți explice frumusețea unui apus, dar nu poate decide în locul tău ce înseamnă să rămâi nemișcat în fața lui, cu sufletul deschis. Dacă ajungi să aștepți de la inteligența artificială să-ți spună ce și când să mănânci, ce să gândești, ce să simți și încotro să te îndrepți, atunci riști să te deosebești tot mai puțin de găina crescută într-o fermă, hrănită la bandă, după un program pe care nu-l înțelege și pe care nu-l poate schimba. Desigur, putem folosi tehnologia pentru a ne organiza mai bine viața. Problema apare atunci când organizarea se transformă în supunere, iar confortul în dependență. Ce veți face dacă se taie curentul? Dacă nu mai funcționează internetul, GPS-ul, serverele și toate sistemele pe care v-ați sprijinit, veți mai ști să vă orientați? Veți mai putea socoti, citi o hartă, repara un obiect, găsi o soluție sau lua o hotărâre fără să așteptați răspunsul unui aparat? Nu spun că toți vom deveni analfabeți funcțional peste noapte. Spun că există pericolul de a ne pierde, încetul cu încetul, deprinderile care ne-au făcut capabili să supraviețuim fără asistență permanentă. Într-o lume în care totul funcționează automat, o simplă întrerupere a energiei poate deveni o lecție brutală despre propria noastră neputință. În entuziasmul nostru de turmă, am putea ajunge să ne distrugem tocmai autonomia care a făcut posibilă civilizația.

Lumea este impresionată de performanțele inteligenței artificiale, așa cum aruncătorii de sulițe ar fi putut rămâne uimiți în fața primului glonț. Noua unealtă pare să rezolve totul mai repede, mai departe și cu mai puțin efort. Dar faptul că o unealtă este mai puternică nu înseamnă că omul care o folosește devine automat mai înțelept. Dacă aruncătorul de suliță își abandonează brațul fiindcă a apărut pușca, iar apoi își abandonează și judecata fiindcă a apărut calculatorul, ce îi mai rămâne din propria putere? Nu trebuie să ne întoarcem la suliță. Trebuie să învățăm să folosim pușca fără să uităm ce înseamnă responsabilitatea de a o ține în mână. La fel și cu inteligența artificială: nu tehnologia ne condamnă, ci felul în care alegem s-o folosim. Dacă nu luăm în serios educația și emanciparea tuturor simțurilor noastre, fizice și spirituale, riscăm să ne sinucidem cultural. Nu neapărat prin dispariția trupului, ci prin dispariția treptată a capacității de a ne mira, de a întreba, de a crea și de a ne opune. Educația nu înseamnă doar acumulare de informații. Înseamnă formarea omului capabil să judece informația, să recunoască manipularea și să nu se lase cumpărat de prima promisiune strălucitoare. Fără educație, riscăm să exterminăm umanitatea din om. Societatea poate ajunge să ne folosească asemenea boului în jug: o unealtă de produs bani, eficientă atât timp cât trage și înlocuibilă atunci când nu mai poate. Originalitatea și individualitatea se sting, iar omul devine o copie a unei copii. În loc să gândească, repetă sloganuri. În loc să cerceteze, imită. În loc să-și descopere vocea, împrumută vocea celui care strigă mai tare.

Am o nedumerire care mă urmărește de multă vreme: de ce suntem atât de tentați să imităm și atât de puțin dispuși să ne descoperim originalitatea? Uneori, românul pare convins că orice lucru venit din afară este automat superior și că, pentru a fi respectat, trebuie să joace rolul altcuiva. Împrumută gesturi, tonuri, expresii și modele, fără să se mai întrebe dacă i se potrivesc. Ajungem să confundăm modernizarea cu imitația și civilizația cu spectacolul. Priviți, de pildă, gesturile publice ale unor politicieni: pardesiul aruncat teatral pe umeri, mersul studiat, seriozitatea solemnă, aerul de personaj desprins dintr-un film. Uneori, scena pare să fi devenit mai importantă decât omul care o interpretează. Nu mă interesează atât un gest izolat, cât mecanismul din spatele lui: momentul în care imaginea publică îl înghite pe cel care o produce. Omul ajunge să-și interpreteze rolul atât de mult, încât nu mai știe dacă este în funcție, în concediu sau pe o scenă. Aici se ascunde adevărata țăcăneală: să nu mai poți ieși din personajul pe care ți l-ai construit. Mă refer, desigur, și la dezamăgirea mea față de Klaus Iohannis. În zece ani de președinție, a avut ocazia să-și construiască o autoritate diplomatică și morală de mare anvergură. Eu aș fi vrut să văd o Românie care să devină un reper european prin educație, economie, demnitate și capacitatea de a-și apăra interesele. În schimb, bilanțul său mi-a lăsat un sentiment de oportunitate pierdută. Nu este doar o judecată asupra unui om, ci și o întrebare adresată unei întregi clase politice: cât din ceea ce promiteți se transformă în viață mai bună pentru cei care v-au încredințat puterea? Și, mai ales, cât de mult vă mai auziți propriul popor?

Uneori, îmi vine să-i spun fostului președinte: „Te rugăm, pleacă și lasă-ne să trăim! Am ajuns să ne temem că ne-am obișnuit prea mult cu felul tău de a fi”. Dar poate că problema nu este numai la el. Poate că, după ani de spectacol politic, am început și noi să-i imităm reflexele: tăcerea, resemnarea, așteptarea și convingerea că altcineva trebuie să hotărască în locul nostru. Ne-am transformat, fără să ne dăm seama, în propriile noastre inteligențe artificiale: repetăm răspunsuri, executăm comenzi și așteptăm actualizarea programului. „Du-te în pădure și află-te!”. Iar astăzi, cu Nicușor Dan, un alt capitol al aceleiași povești politice. Nu Ceaușescu, ci Dan; alte vremuri, alte decoruri, alți actori. Și totuși, câteodată, aceeași impresie că spectacolul continuă, în timp ce spectatorii plătesc biletul din propria viață.

Guvernanți, economiști, magicieni ai promisiunilor europene, câți dintre ei mai pot deosebi planul de realitate și discursul de rezultat? Îi văd uneori lovindu-se de trunchiurile propriilor ambiții, asemenea unor oameni care, după ce au izbit capul de un copac, se declară eolieni și încep să producă energie din propria amețeală. Poate că de aceea România îmi apare, în această imagine satirică, asemenea unui maidan de la marginea orașului, unde economiștii Europei se întâlnesc să bată mingea, în timp ce cetățenii așteaptă ca cineva să le explice de ce tabela de marcaj nu se schimbă. Este o imagine nedreaptă pentru toți cei care muncesc și construiesc cu seriozitate. Dar satira nu caută să distribuie diplome de corectitudine. Ea încearcă să ne trezească atunci când ne-am obișnuit prea mult cu spectacolul.

Mulțumesc, inteligență artificială, că ne-ai demonstrat cât de ușor poate fi confundată aparența cu valoarea și cât de repede poate ajunge un „bolovan” în fruntea unui maidan, dacă știe să-și vândă suficient de bine imaginea. Dar nu este vina ta că ești folosită drept țap ispășitor sau sperietoare de către cei care se tem să-și piardă puterea. Omul a manipulat înainte să inventeze calculatorul. A mințit înainte să existe televiziunea. A înșelat înainte să apară internetul. A purtat războaie înainte să poată calcula traiectoria unei rachete cu precizie digitală. Inteligența artificială nu a inventat minciuna, lăcomia sau setea de putere. Ea poate însă să le amplifice, să le accelereze și să le ofere instrumente noi. Tot ea ne poate ajuta să le descoperim, să analizăm dovezi, să înțelegem fenomene complexe și să găsim soluții la probleme pe care, singuri, le-am aborda mult mai greu. De aceea, nu mă tem atât de mult de inteligența artificială, cât mă tem de omul care refuză să-și mai folosească inteligența proprie. O mașină poate fi programată să execute o sarcină. Dar cine stabilește scopul? Cine îi pune limitele? Cine răspunde pentru consecințe? În spatele fiecărui sistem există alegeri omenești, interese, valori și responsabilități. A ne preface că tehnologia este singura vinovată înseamnă să ne ascundem din nou în spatele unei voci străine.

Și aici ajung la întrebarea care mă frământă poate mai mult decât toate celelalte: de ce omenirea continuă, de mii de ani, să se învârtă în cercul luptei dintre bine și rău? În imaginarul religios, Dumnezeu și Satana se înfruntă pentru sufletul omului. În biserică, omul caută lumina, iertarea și speranța. În afara ei, se întoarce adesea în lumea tentațiilor, a intereselor și a conflictelor. Uneori, mă întreb dacă nu cumva am transformat chiar și credința într-un câmp de luptă. Îl chemăm pe Dumnezeu să ne justifice propriile alegeri, apoi ne lăsăm pradă tentațiilor pe care pretindem că le combatem. Dumnezeu devine mierea care ne atrage în stupul speranței, unde căutăm bunătate, alinare și sens. Apoi, odată ieșiți în lume, ne întoarcem la vechile noastre răfuieli, risipind ceea ce tocmai am primit. Și uite așa, de mii de ani, ne pasăm unii altora responsabilitatea, asemenea unei mingi de tenis între bine și rău. Ne ucidem, ne iertăm, ne promitem pacea și ne pregătim următorul război. Dar poate că adevărata întrebare nu este cine va câștiga lupta dintre Dumnezeu și Satana, ci când vom învăța noi, oamenii, să nu mai fim instrumentele acestei lupte. Poate că libertatea începe în clipa în care nu mai avem nevoie să ne declarăm buni pentru a ne justifica răul și nici să ne declarăm victime pentru a fugi de responsabilitate. Poate că avem nevoie de o nouă treaptă a conștiinței. Iar dacă inteligența artificială ne poate ajuta să ajungem acolo, atunci merită să-i acordăm șansa de a fi mai mult decât o simplă unealtă a profitului. Sunt ferm convins că inteligența artificială poate contribui la scoaterea omenirii din infernul în care se zbate de mii de ani. Nu pentru că mașina ar fi, prin ea însăși, mai bună decât omul, ci pentru că ne-ar putea elibera de o parte din munca repetitivă, din ignoranță și din limitele care ne-au ținut pe loc. Nu va face asta în mod automat. Nu este o promisiune garantată și nici un miracol care se va împlini fără participarea noastră. Depinde de felul în care o construim, o folosim și o așezăm în viața comună. Dar îmi place să privesc dincolo de primele ei întrebuințări. Îmi imaginez o lume în care inteligența artificială ne ajută să rezolvăm problemele materiale, să înțelegem mai bine universul și să eliberăm timpul necesar pentru educație, creație, contemplare și întâlnirea dintre oameni. O lume în care dorința, curiozitatea și entuziasmul se împletesc într-un zbor fără sfârșit către cunoaștere. Un zbor către acel simplu și imens:

Cunoașteți starea aceea în care ajungi în vârful unui deal și, dintr-odată, în fața ta se deschide un peisaj minunat? Te oprești. Nu mai ai nimic de demonstrat și nimic de câștigat. Privești. Respiri. Și, fără să-ți propui, te minunezi. În acea clipă, ceva din tine se deschide. Pentru o secundă, nu mai ești omul care aleargă după lucruri, ci omul care primește lumea. Eu simt că acela este unul dintre momentele în care ne apropiem cel mai mult de Creator. Nu fiindcă am rezolvat misterul existenței, ci fiindcă am învățat să-l contemplăm fără să-l reducem la o explicație. Ei bine, așa îmi imaginez și noul zbor pe care inteligența artificială ni l-ar putea dărui: nu o fugă de om, ci o întoarcere la ceea ce este mai profund omenesc. Nu o înlocuire a conștiinței, ci o eliberare a timpului pentru conștiință. Nu sfârșitul întrebărilor, ci înmulțirea lor. Un lanț continuu de minunări. Fiecare răspuns să deschidă o altă întrebare. Fiecare descoperire să ne apropie de o nouă margine a necunoscutului. Fiecare treaptă urcată să ne arate că scara nu se termină. Poate că adevărata inteligență nu se măsoară numai prin numărul problemelor pe care le rezolvăm, ci și prin capacitatea de a ne minuna de cele pe care încă nu le înțelegem. Iar dacă tehnologia ne va ajuta să redescoperim această capacitate, atunci nu ea ne va face dumnezei. Ne va oferi, poate, mai mult timp pentru a deveni oameni. Nu știu dacă inteligența artificială ne va conduce vreodată către o asemenea lume. Dar știu că nu vom ajunge acolo dacă ne abandonăm propria judecată, dacă ne vindem libertatea pentru comoditate și dacă ne lăsăm conduși de cei care confundă puterea cu înțelepciunea. Viitorul nu trebuie să fie o fabrică de oameni identici, programați să execute. Poate deveni un atelier al individualității, în care fiecare își descoperă propriul potențial. Acolo unde omul nu mai este sclavul mașinii, iar mașina nu mai este idolul omului. Acolo unde cunoașterea nu ucide misterul, ci îl luminează. Acolo unde libertatea nu înseamnă să faci orice, ci să poți alege cu discernământ. Și poate că, după atâtea milenii de răfuieli, de dogme, de manipulări și de războaie, vom învăța în sfârșit să nu ne mai întrebăm numai cine are dreptate, ci și ce putem face împreună pentru a ne apropia de lumină.

Bine ați venit în lumea exclamărilor!


Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman

Primul start în orice creștere are loc în copilărie. Piciorul e legat de copilărie și, în mod special, de copilăria intrauterină. Termenul pelasg Pais-Paidos care, înseamnă „copil”, se aseamănă cu cuvântul Pous-Podos, ce se tâlcuiește „picior”. Vocația omului e determinată încă din pântecele mamei și înscrisă în calitatea pântecelui matern unde își află cuibul, și în NUMELE pe care îl primește prin Taina Botezului. Vă mai amintiți emoția primilor pași ce au lăsat dâra vieții pe pământ și în inima Mamei, fiorul în sufletul tatălui și al bunicii, spre care soarta ori destinul v-au îndreptat? Pașii aceia catifelați de pruncușor erau aidoma cu cei ai astronauților care au pășit în Cosmos! „Hotărâtor în existența noastră este codul genetic. Genialul profesor Nicolae Paulescu a demonstrat științific, ca nimeni altul, că actul de procreare este un act de creație subordonat Creatorului suprem care a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul!” (Facere 1,28) Mama noastră consângeană care ne-a născut, dând ascultare acestei porunci divine, participă la actul de creație a lui Dumnezeu” (Monah Atanasie Ștefănescu, Fragmente de Epistole, Scara, București – 2016).

Genunchiul Omului trebuie să reprezinte veșnic acordul, legământul și simbolul smereniei creștine, slujirea Domnului Hristos, a Maicii Sale, a Sfinților și niciodată vasalitatea altui semen! Doar în patru ipostaze Omul trebuie să îngenuncheze cu un singur picior, cu piciorul drept: în fața mamei când ia binecuvântarea privind taina cununiei, în fața monarhului când își slujește jertfelnic Patria, în fața Cavalerului când primește investitura nobleței și în fața celei sortite să devină mireasa lui, atunci când îi oferă inelul de logodnă. Câteva frumoase fresce babiloniene precum „Fântâna țâșnitoare”, reprezintă un războinic îngenunchiat în fața regelui înainte de a pleca la luptă. Are un genunchi în pământ, talpa piciorului întoarsă spre cer, cu excepția degetului mare. Acesta se sprijină pe pământ, ca pentru a primi de la el, la acest nivel precis al contactului, elanul vital de care eroul are nevoie. Închinarea genunchiului numai Domnului e deopotrivă semnul de recunoaștere al Creatorului!

A sta în genunchi în fața lui Dumnezeu înseamnă a sta drept în fața conștiinței tale religioase! Coborârea – închinarea genunchilor pe pământ înseamnă de fapt înălțarea spiritului spre cer! Genunchiul e prin excelență simbolul rugăciunii. Genunchiul închinat pe pământ și capul pe genunchi leagă împreună smerenia cu cererea adresată Tatălui ceresc. „Iar Ilie s-a suit în vârful Carmelului și s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu fața sa” (III Regi 18,42). Închinarea genunchiului ține de smerenia inimii, de cugetul sufletului, de conlucrarea mâinilor! Marele înțelept PITAGORA era supranumit „învățatul cu genunchiul de aur!” Rugăciunea cu lacrimi de foc, de pocăință și de salvare se face cu genunchii închinați pe pământ și cu mâinile întinse spre cer. „Iar la vremea jertfei de seară am căzut în genunchi și mi-am întins mâinile către Domnul Dumnezeul meu…” (Ezdra 9,5).

Rugăciunea trebuie întotdeauna însoțită de post, de milostenie, de cuvinte și fapte cuvioase. „Fiecare cuvânt bun e o terapie! Fiecare ființă vie de pe planetă e păstrată într-un singur câmp „câmpul informațional unic al Pământului”. Suntem cu toții conectați, spunea savantul rus Piotr Goriaev, la un singur câmp. Fiecare gând, fiecare emoție crează o undă în acest ocean informațional. Starea ta, rugăciunea curată îi influențeză pe cei din jur și pe cei de la distanță”. Mântuitorul omenirii – Iisus Hristos S-a vestit cu numele EMANUEL, S-a pogorât cu numele IISUS, S-a înălțat cu numele HRISTOS și acest Nume hristic e o înălțare și o lumină mesianică care supune genunchiul celor de deasupra, celor de la mijloc și celor de dedesupt: „Pentru aceea și Dumnezeu L-a prea înălțat și I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9).

Picioarele Omului trebuie să conțină spiritual în coloanele sale totalitatea energiilor care trebuie realizate privind soarta și închid în ele taina NUMELUI în care i se reflectă destinul! Dacă Mâinile partea bărbătească din Omul religios slujesc minții, inimii, sufletului, Picioarele, partea femeiască din noi, ne poartă alături de mâini, de inimă și de suflet pe Calea Pomului Cunoașterii pentru a primi Adevărul revelat – Dragostea absolută a Iubirii divine! Despre contemplarea Sfântului Nume, Tradiția străbună pelasgă consemnează faptul că NUMELE – Tetragrama divină cuprinde în sine toate Numele. Acestea sunt înscrise în inima fiecăruia dintre noi. Fiecare din ele constituie sâmburele nostru care e și „persoana” noastră, cea pe care suntem chemați s-o devenim, în viață mântuindu-ne (Belanginele, III,7). Marele Pavel în cer și pe pământ ne învață necontenit întru lucrarea noastră duhovnicească activând deopotrivă într-o deplină armonie hristică: mintea, inima, sufletul, mâinile și picioarele! „Pentru aceea „îndreptați mâinile cele ostenite, și genunchii cei slăbănogiți.” (Evrei 12,12) și continuă cel căruia Socrate al nostru Petre Țuțea îi spunea cu onoare, evlavie și demnitate: „Pavel e cât toată Mediterana și mai mult!” „Faceți cărări drepte pentru picioarele voastre „așa încât cine este schiop să nu se abată, ci mai vârtos să se vindece.” (Evrei 12,13) Și, continuă Socrate al nostru într-un „frac” vărgat, dar cu tunet de clopot la o conferință în plină iarnă în Agora Aiudului: „Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica!” (321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Ed. Humanitas, București 1993).

Marii noștri Voievozi, precum înaintașii lor regii pelasgo-traco-geto-daci nu au îngenunchiat decât în fața lui Dumnezeu – Împăratul tuturor regilor și împăraților. De aceea Tatăl ceresc le-a păstrat Patria pe care le-a dat-o în har, înțelepciune, tradiție, jertfă, iubire,continuitate, dăinuire. Simbolistica genunchilor arată: rugăciunea fierbinte, smerenia, dreapta credință, căderea în păcat urmată de ridicarea în faptă imediată în așa fel încât să ai mai multe ridicări decât căderi! Mitropolitul Teolipt al Philadelfiei, arăta că „plecarea genunchilor închipuie căderea păcatului de la noi și prilejuiește mărturisirea lui; iar ridicarea înseamnă pocăința, închipuind făgăduința unei vieți întru virtute” (Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica, Meditație la Medicina Biblică, Ed. Christiana, Buc. 1992).

Iconografia creștin-ortodoxă prezintă adesea încheietura genunchilor ca o imagine concentrică vădind lăcașul unor energii iradiante. La mișcarea de închinare-îngenunchiere participă aproape toți mușchii; practic toate segmentele corpului. Călugării știu ei ce știu. Primul mădular care ostenește de drumurile lungi ale cărărilor vieții e încheietura genunchiului. Pruncii primesc Abecedarul vieții lor de la Mama-marele pedagog fiind ținuți pe genunchii ei fierbinți în legănarea rugăciunii, a cântecelor și a mulțumirii lui Dumnezeu și a Maicii Sale Maria. Gamba e partea membrului inferior, cuprinsă între genunchi și laba piciorului; tibia. Istoria ne amintește de antichitatea marilor legiuni pedestrașe ale traco-elinilor și traco-ilirilor. De la laba piciorului la genunchi, gambele simbolizează întreaga forță de realizare a seminței până la maturitate, de la concepție până la naștere. Pe de o parte, e forța de creștere a copilului în pântecele mamei sale și, pe de altă parte, forța de creștere a Omului de la naștere la încoronarea sa. Gambele îi sunt date Omului pentru a umbla pe pământul exterior, dar ele pot parcurge și pământurile interioare, sprijinindu-se pe niște „picioare” noi, ca niște semințe noi, unde se adună energiile: rinichii – „picioarele” celui de al doilea etaj al corpului, etajul Ființei. Simbolismul piciorului este complementar cu acela al labei piciorului ca simbol al vieții: dezgolirea piciorului la bărbat înseamnă arătarea puterii și bărbăției, iar la femeie sensibilitatea, gingășia, farmecul și frumusețea ei. Când femeia își are fața acoperită frumusețea ei emană prin armonia picioarelor ca o încântare a cântării. Viața pământeană a Omului se cuprinde între Alfa și Omega picioarelor sale care încep mișcarea prin mers și o sfârșește prin oprirea mersului.

În sens strict anatomic „picior” înseamnă numai porțiunea distală a membrului inferior de la articulația gleznei în jos înspre călcâi. Femeia care este un monument al gingășiei prin excelență, prin firea ei astfel hărăzită e predispusă unei finețe a gleznei care evocă noțiunile de plecare, de sosire, provocând uneori/ deseori rafinament, îndemânare, încântare dar și fioruri. „Femeia, mărturisea recent marele ierarh-cărturar Calinic Argeșeanul este primăvara vieții! Femeia este zâmbet de martie–n floare! Femeia este viață și viața suntem noi!” (Calinic Episcopul, Mersul printre stele, Ed. Episcopia Argeșului și Muscelului – Curtea de Argeș, 2007). Călcâiul este un fel de stâlp de bază al Omului fiind caracterizat prin poziția verticală. Când îi lovești călcâiul omul cade. Scorpionul, șarpele de regulă când mușcă Omul îi înțeapă călcâiul. Legenda ne spune că Ahile, cel „iute de picior”, marele erou al tracilor, personajul preferat al marelui poet Homer, la nașterea sa a fost cufundat de nimfa Thetis-mama lui în apele Styxului pentru a-l face nemuritor. Dar ținându-l de călcâi locul a rămas vulnerabil, iar la asediul Troiei o săgeată otrăvită a lui Paris l-a lovit în călcâi murind, dar rămânând nemuririi tendonul lui Ahile. Oedip, vlăstarul regal al Tebei e prevestit de Oracol că își va ucide tatăl și se va căsători cu propria mamă, astfel că la nașterea sa, servitorul care trebuia să scape de prunc, l-a atârnat de călcâi într-un copac lăsându-l pradă fiarelor. Păstorii din Corint l-au găsit și l-au încredințat regelui lor. Aflând, proorocirea Oedip pleacă din Corint să nu se împlinească cele prevestite părinților, și luând calea Tebei, va împlini în cele din urmă cele ce nu trebuiau să se înfăptuiască.

Piciorul Omului își lasă urma pe pământ în funcție de caracterul său pe cărări bune ori rele. Marele Sfânt geto-dac Dionisie Areopagitul, scria că „picioarele îngerilor sunt aidoma sprintenelii lor și mișcării avântate și veșnice care îi poartă spre cele dumnezeești; de aceea, teologia îi zugrăvește cu aripi la picioare” (PSEO,63). Tradiția pelasgă ne spune că picioarele valahilor au fost create mai întâi pentru Călușul oltenesc, apoi pentru toate celelalte jocuri populare de pe întreg cuprinsul Daciei Mari. Pe munte, pe șes, pe deal, pe câmpie, uneori și pe ape ca Mântuitorul nostru Iisus, pe cărare, pe potecă, pe drum se pășește doar cu picioarele încălțat ori desculț așa cum ne povățuia fericitul monah Atanasie Ștefănescu, cuviosul slujitor al Mănăstirii vrednicului stareț Justin Pârvu, Petru Vodă. „Vă recoman să umblați desculț vara când este cald. Pământul conține electricitate și tonifică sistemul nervos. SCOATE DIN NOI CE ESTE NEGATIV. Mai de mult oamenii umblau desculți și nu mai aveau reumatism” (Monah Atanasie Ștefănescu, op. cit.).

În expresia cea mai vie a dragostei Sale față de Om, căruia i-a imprimat Chipul Său divin, Atotcreatorul a proiectat pe suprafața pielii trupului toate organele corpului sub formă de linii ori puncte de natură energetică. Presopucuntura a fost familiarizată cu sacerdoții pelasgo-traci încă din Zorile Facerii, presopunctura care a fost preluată ulterior de triburile trace în expansiunile lor și împământenită între semințiile galbene. Deabia în anul 1913, medicul japonez K. Hirata a stabilit benzi transversale pe pielea capului, gâtului, trunchiului, membrelor superioare și inferioare. Experiența lui a fost continuată apoi de confratele Masunaga. Membrele superioare prin degete și celelalte centre ale palmelor au corespondentul tuturor organelor începând de la sinusuri, ochi, urechi, plămân, inimă, ficat, pancreas, rinichi, veziculă biliară, splină, colon, vezică biliară, organe genitale, intestin subțire…, se iau la întrecere cu degetele și tălpile picioarelor prin renumita terapie japoneză sokushindo, astfel: organele situate în jumătatea dreaptă a corpului (ficat, veziculă biliară, apendice, o parte din intestinul gros), iar pe cea stângă, organele respectivei jumătăți de corp (inimă, splină, cealaltă parte a intestinului gros). Restul celorlalte organe se află proiectate deopotrivă pe ambele tălpi (Dr. Sabin Ivan, Un Masaj la Îndemâna Oricui Presopunctura, Ed.Medicală,București-1983). Nu întâmplător sacerdoții traco-geto-daci, Medicul absolut Iisus Hristos și apoi ucenicii Ucenicilor Săi ne-au recomandat permanent să ne îngrijim, să ne ocrotim și să ne iubim deopotrivă sufletul și trupul, respectiv toate organele corpului ca și cum ar fi unul singur. Amin!

 


„Architecture of the Unseen” reunește 73 de artiști din 28 de țări la Palatul Mogoșoaia

Centrul Cultural „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” găzduiește, în perioada 23 octombrie – 1 noiembrie 2026, „Architecture of the Unseen” (Arhitectura invizibilului), un simpozion internațional de artă contemporană care reunește 73 de artiști din 28 de țări. Organizat de Go Art Projects și curatoriat de artista vizuală Adriana Florea Băloiu, simpozionul include o expoziție internațională, o conferință și un workshop artistic. Vernisajul va avea loc sâmbătă, 24 octombrie, de la ora 15:00, în Galeria de la parter și în Ghețărie, la Palatul Mogoșoaia. Expoziția explorează structurile nevăzute care influențează felul în care percepem lumea, ne construim identitatea și ne raportăm la ceilalți: memoria, convențiile sociale, moștenirile culturale, relațiile afective și mecanismele tehnologice.

Prin pictură, sculptură, instalație, fotografie, video și practici interdisciplinare, artiștii propun perspective distincte asupra acestor structuri, pornind de la experiențe personale și contexte culturale diferite. Prezentate în spațiile istorice ale Palatului Mogoșoaia, lucrările intră în dialog cu arhitectura și memoria locului, explorând felul în care trecutul continuă să își lase amprenta asupra prezentului.

„Architecture of the Unseen” invită la o privire atentă asupra relațiilor care susțin ceea ce vedem. În acest interval dintre formă și înțeles, invizibilul capătă consistență: poate fi simțit, pus în discuție și recunoscut ca parte a lumii pe care o construim împreună”, afirmă Adriana Florea Băloiu, curatorul expoziției. Expoziția aduce împreună artiști din România, Germania, Polonia, Egipt, India, Thailanda, Tunisia, Japonia, Coreea de Sud, Mongolia și alte țări, cu contribuția co-curatorilor Yasemin Yilmaz, Alicja Pruchniewicz, Weaam El-Masry, Najet Dhahbi și Avijit Mukherjee. Printre participanți se numără Petru Lucaci, Anca Boeriu, Adriana Florea Băloiu, Costin Brăteanu, Mihai Zgondoiu și Raluca Ilaria Demetrescu (România), alături de Marianne Pitzen (Germania), Weaam El-Masry (Egipt), Najet Dhahbi (Tunisia), Attasit Pokpong (Thailanda), Yasemin Yilmaz (Germania/Turcia), Avijit Mukherjee (India), Virginie Faivre d’Arcier (Belgia) și Shige Fujishiro (Japonia/Germania), printre alții.

Întâlnirea acestor perspective în spațiul istoric al Palatului Mogoșoaia pune în relație experiențe individuale și istorii culturale, într-un dialog despre identitate, apartenență și transformare. Fondat în 2014, Go Art Projects este o platformă dedicată promovării artei contemporane și dezvoltării colaborărilor culturale internaționale, prin expoziții, proiecte curatoriale și inițiative de schimb artistic. (Adriana Florea Băloiu)


Capul lui Simion vrem!

„Capul lui Simion vrem!” Nu se aude încă public, dar se simte. De multă vreme. Hai că ne-am întors la circul politic cu pâine, fără pâine și cu spectacolul asigurat la oră de maximă audiență. Numai că, dincolo de scandalul care ține loc de analiză și de vocile ridicate care țin loc de argumente, întrebarea este alta: cine vrea capul lui George Simion și ce ar urma să se întâmple cu AUR după ce capul ar fi pus pe tavă? Pentru că politica românească are un talent aproape artistic de a ne arăta bătaia, în vreme ce adevărata miză se negociază în spatele cortinei. Publicul se uită la scandal, se împarte în tabere, se înjură pe internet și își alege favoritul din ring. Între timp, poate că merită să ne uităm și la cine mută scaunele, cine primește loc la masă și cine începe să vorbească în numele unei formațiuni construite pe votul altora. Eu spun din primăvară că George Simion ar putea deveni ținta unei operațiuni de îndepărtare politică și că, în jurul AUR, se poate juca o partidă pentru preluarea centrului de putere. Am spus-o și în podcasturi, am repetat-o și săptămâna trecută, fără să arunc nume în piață și fără să transform bănuiala în acuzație. Nu am de gând să fac acum ceea ce reproșăm de atâta vreme altora: să dau drept certitudine ceea ce trebuie demonstrat. Dar nici nu văd de ce ar trebui să ne prefacem că nu există întrebări. AUR nu este o masă monolitică, iar un partid care a adunat un electorat numeros devine, inevitabil, o miză pentru cei care vor să influențeze direcția în care merge. Când se schimbă raporturile de putere, primul lucru pe care ar trebui să-l urmărim nu este cine țipă mai tare. De urmărit ar fi cine se ridică în ierarhie și cine începe să ocupe spațiul lăsat liber.

Pe 5 octombrie a.c., delegația AUR prezentă la consultările de la Cotroceni a fost condusă de Dan Dungaciu, în absența lui George Simion. Este un fapt public, nu o teorie. Dungaciu a vorbit despre criza politică, despre blocajul instituțional și despre alegerile anticipate, prezentând poziția partidului în fața președintelui. Bun. Dar o întrebare rămâne: cum se explică faptul că, într-un moment atât de important pentru viitorul guvernării, figura care ajunge în prim-plan este prim-vicepreședintele, în vreme ce președintele partidului lipsește? Absența lui Simion nu dovedește existența vreunei conspirații, iar prezența lui Dungaciu nu demonstrează că cineva pregătește o schimbare de lider. Numai că politica nu se citește exclusiv din comunicate. Se citește și din succesiunea momentelor, din distribuția rolurilor și din întrebarea esențială: cine ajunge să vorbească, în numele cui și cu ce autoritate?

Dan Dungaciu are profilul unui profesor format în mediul academic și în analiza politică, cu un discurs diferit de cel al lui George Simion. Poate reprezenta o altă manieră de comunicare, o altă imagine publică și o altă relație cu centrele de decizie. Tocmai de aceea merită urmărit atent, fără etichete aruncate în grabă și fără să confund competența de a vorbi despre politică cu legitimitatea de a conduce un partid. Când un lider ajunge să fie contestat, iar un alt om din aceeași formațiune capătă vizibilitate, întrebarea nu este dacă al doilea are dreptul să crească politic. Evident că îl are. Întrebarea este dacă asistăm la o evoluție firească în interiorul partidului sau la o repoziționare ale cărei mize nu sunt încă explicate public. Iar dacă există o competiție pentru conducere, cine ar trebui să o decidă: membrii și electoratul partidului sau cercuri de influență care nu răspund în fața lor? În același timp, George Simion a rămas atașat și loial public de Călin Georgescu, inclusiv într-o perioadă în care acesta se află în custodia autorităților. Putem discuta la nesfârșit despre oportunitatea politică a acestei loialități, despre costurile ei și despre felul în care se răsfrânge asupra AUR. Dar există o întrebare pe care n-ar trebui s-o evităm: dacă un lider refuză să-și abandoneze aliatul atunci când asocierea devine incomodă, devine el mai greu de integrat în înțelegerile altora? Iar dacă devine mai greu de controlat, cine ar prefera în locul lui un lider mai previzibil, mai dispus să negocieze și mai ușor de așezat într-o formulă convenabilă? Nu spun că aceasta este explicația dovedită a conflictelor de acum. Spun că este o întrebare politică legitimă, mai ales într-o țară în care oamenii au ajuns să se întrebe tot mai des cât din ceea ce se decide la vedere a fost stabilit, de fapt, în altă parte.

Pe 8 octombrie, George Simion a acuzat public existența unui „mare blat” în jurul formării guvernului și a susținut că PSD ar urma să guverneze cu Luca Niculescu în prim-plan. Aceasta este acuzația lui Simion, nu o concluzie pe care o putem prezenta drept fapt demonstrat. În aceeași zi, conflictul său în direct cu Anca Alexandrescu, după prezentarea unor presupuse stenograme din dosarul omului de afaceri Fănel Bogos, a mutat atenția publică spre scandal. Simion a contestat autenticitatea documentului prezentat și a anunțat că va sesiza DNA. Aici sunt lucruri care trebuie verificate, explicații care trebuie cerute și documente a căror autenticitate nu se stabilește prin volumul vocii celui care le prezintă. Dar, dincolo de disputa concretă, momentul este politic exploziv: liderul AUR se confruntă cu acuzații, intră în conflict cu o realizatoare care a candidat cu susținerea partidului său, iar criza de imagine se suprapune peste negocieri pentru putere. Coincidență de calendar? Posibil. O succesiune care merită analizată? Fără îndoială. Și aici ajungem la problema reală. Dacă George Simion este slăbit politic, cine câștigă? Dacă AUR își schimbă direcția, cine stabilește noua direcție? Dacă partidul ajunge să susțină, să negocieze sau să accepte formule de guvernare pe care până ieri le respingea, cine explică această schimbare propriului electorat? Iar dacă în interiorul formațiunii există mai multe grupări, cum se împart influența și puterea între ele? Nu avem nevoie de scenarii livrate ca adevăr și nici de personaje transformate în eroi sau trădători înainte să existe probe. Avem nevoie de răspunsuri. Mai ales de răspunsuri la întrebarea dacă votul oamenilor mai hotărăște direcția unui partid sau devine doar capitalul electoral cu care alții negociază după alegeri.

Poate că totul este o furtună internă, amplificată de orgolii, interese și lupte pentru vizibilitate. Poate că asistăm la o confruntare autentică între oameni care au viziuni diferite asupra viitorului AUR. Sau poate că, dincolo de spectacolul televizat, se încearcă o reașezare a raporturilor de putere. Nu avem dreptul să alegem varianta care ne convine și s-o declarăm adevăr. Avem însă obligația să punem întrebările înainte ca lucrurile să fie prezentate publicului drept inevitabile. Iar presa, dacă vrea să fie presă, ar trebui să urmărească mecanismele, interesele și consecințele, nu să transforme orice criză într-un meci de box între personaje. Așadar, „capul lui Simion vrem!” Cine îl vrea? Electoratul AUR? O parte din propriul partid, adversarii politici, oameni interesați de o altă formulă de putere? Sau este doar o criză pe care fiecare încearcă să o folosească în avantajul său? Până când apar dovezi, nu aleg eu vinovații în locul vostru. Dar refuz să mă uit numai la sângele simbolic din arenă, în timp ce nimeni nu ne explică cine a construit arena și cine încasează câștigul. Pentru că problema României nu este doar cine conduce AUR. Problema este dacă mai putem deosebi o competiție politică reală de o operațiune de influență, o alegere internă de o succesiune pregătită din umbră și o criză autentică de un spectacol folositor altora. Iar dacă mâine George Simion ar dispărea din prim-plan, întrebarea nu s-ar încheia odată cu el. Abia atunci ar începe: cine i-a luat locul, prin ce mecanism și în numele cui?

În politica românească, uneori publicului i se cere capul unui om înainte să i se spună cine a scris sentința. Din păcate, scandalurile se țin lanț, timp în care România moare cu spectacol, înjurături, scandaluri și lupte pentru ciolan. Doar că se uită un singur lucru: și ciolanul la care aspiră grupurile de interese e legat cu ață peste gard. Cine este cel care ține ghemul rămâne de văzut. Nimic nu este ceea ce pare a fi. Unde cad reflectoarele este spectacol, timp în care cel care manevrează luminile scenei își freacă palmele. Este foarte aproape de a avea ciolanul pe masă. Întrebarea care se poate pune este una singura: masa poate fi răsturnată?! De cine? Doar de noi! Restul e circ fără pâine!Și mai ales facturi. De plătit!


Aceeași „Mărie”…

Există un curent pan-european pentru stoparea ajutorului financiar pentru Ucraina și pentru demararea negocierilor de pace și economice cu Rusia. Acest război care durează de patru ani și jumătate a condus la decimarea poporului ucrainean și la falimentarea UE. În mod stupid, UE a ajutat Ucraina cu bani, armament, ghidaj digital, training militar și absorbție de produse agricole sau chimice din Ucraina, dar a pompat neîntrerupt bani în regimul lui Putin, care și-a putut finanța continuarea războiului de agresiune contra Ucrainei. UE a dat direct sau indirect sute de miliarde de euro ambelor părți beligerante, în ciuda declarațiilor pompoase de susținere a agresatului și de „sancționare” a agresorului. Trump a pronunțat o cifră uluitoare: UE a pompat în Rusia, pentru gaz și carburanți, 350 de miliarde de euro în 4 ani și jumătate. Este o sumă de aproape două ori mai mare decât suma pompată de UE în fundul regimului mafiot kievean. Conservatorii și suveraniștii români au cerut aceste lucruri încă din toamna lui 2024. Pentru birocrații UEropeană de la Bruxelles, precum și pentru politicieni ca Macron, Merz sau (mai nou) Burnham, continuarea războiului din Ucraina este crucială. Pacea ar putea dezvălui greșeala strategică de a paria pe Zelensky și de a spera că, prin magie, Rusia, ar putea fi dez-integrată în minim 15 bucăți, care să vină, ulterior, să cerșească credit de la băncile europene în schimbul resurselor de care dispun. Mai mult și mai grav: pacea ar putea dezvălui furtul și crimele. Ar putea dezvălui că politicienii UEropeni s-au folosit de poporul ucrainean, transformat în carne de tun, pentru a regla relațiile cu Rusia din perspectiva foamei lor de resurse. În plus, pacea ar putea spulbera visul federalizării UE, chestie pe care azi nu o mai dorește nimeni, în special pentru că au văzut cine le-ar fi liderii – indivizi de teapa Ursulei von der Lenin…

De aceea, UE nu își putea permite ca, în noiembrie 2024, în România să câștige alegerile un outsider. Așa că au anulat alegerile… De aceea, UE nu își putea permite ca, în mai 2025, în România să câștige alegerile un alt outsider. Așa că l-au inventat pe Nicușor, plus 1,7 milioane de votanți care au apărut din spuma mării pe listele de vot… De aceea, UE nu putea permite ca în guvernul României să fie cooptat AUR, așa că l-a forțat pe Nicușor să forțeze Constituția și să desemneze ca premieri patru iepuri scoși din joben, absolut niciunul propus de vreun partid politic*. Practic, Nicușor a transformat democrația constituțională românească într-un regimul discreționar similar cu cel instalat de Carol al II – lea, în preajma celui de-al doilea război mondial. Asta pentru că așa i-a impus Bruxelles – ul. De aceea a și fost înfipt președinte, în ciuda evidentei ne-corespunderi cu postul și a incredibilului șir de gafe făcute. Iată ingerința străină în alegeri, administrație, parlamentarism, CSAȚ, contractele finanțate prin SAFE și date cadou concernului german Rheimetal, precum și în orice altceva vreți. Guvernul Luca nu va fi un guvern – emanație a suveranității poporului (suveranitate la care se referă art. 2 din Constituție), ci un guvern – emanație a elitei birocratice de la Bruxelles. Ce promisiune credeți că nu va fi încălcată de Luca, în ciuda faptului că guvernul său este covârșit de PSD? Ați ghicit: susținerea neabătută a Ucrainei până la victoria finală (asupra economiei și societății UE).


Numărul 801

Descarcă PDF


Cine plătește înstrăinarea românilor?

Dacă vrei să înțelegi cu adevărat starea unei națiuni, nu trebuie să privești la discursurile fardate de la București și nici la bilanțurile triumfale prezentate de politicieni în cabinete călduțe. Trebuie să mergi pe șantierele Europei, în fabricile din Marea Britanie, Spania sau Germania și să-i asculți pe oamenii simpli — pe românii care își câștigă pâinea cu sudoare și cinste, departe de casă. Acolo, printre schele, zgomot de utilaje, frig și palme bătătorite de muncă grea, se aude tot more des o frază care îți strânge inima: „Nu mă mai interesează ce se întâmplă în România!”. Este o afirmație dureroasă, cumplită, de o tristețe fără margini. Să-ți vezi frații, oamenii crescuți și educați în aceeași vatră strămoșească, ajungând să se dezică de propria țară nu din ură, ci din lehamite și dintr-o adâncă deznădejde, este un semnal de alarmă pe care nu îl putem ignora. Când un om ajunge să spună că nu-i mai pasă, nu înseamnă că și-a smuls rădăcinile din suflet; înseamnă doar că s-a săturat să fie mințit, jecmănit și alungat din propriul său cămin.

Această stare de amorțeală și înstrăinare este alimentată zi de zi de circul politic grotesc pe care decidenții de la București îl dau la televizor. Îi vezi cum se perindă prin studio-uri și cum semnează triumfător, în fața camerelor de filmat, tot felul de angajamente de fațadă pe foi și pe șervețele: ba că nu vor vota un anumit cabinet, ba că nu vor crește taxele pe umerii populației. La ce folosesc însă aceste hârtii? Se jurau public că PSD nu va vota un cabinet condus de un independent, dar când privești lista propunerilor pentru așa-numitul „Guvern Niculescu”, descoperi aceeași Mărie cu altă pălărie: majoritatea portofoliilor-cheie (Interne, Transporturi, Apărare, Agricultură sau Sănătate) sunt adjudecate de aceiași baroni de partid, ambalați frumos alături de câțiva „independenți” de fațadă. Unde este, de pildă, „șervețelul” semnat de Nicușor Dan prin care garanta că nu va majora TVA-ul? Este cumva păstrat într-un seif de mare valoare al statului? Nicidecum! De îndată ce s-au văzut cu fotoliile confortabile sub șezut, angajamentele au fost folosite și aruncate ca o bucată de hârtie igienică, lăsându-i pe români să deconteze nota de plată prin inflație și scumpiri insuportabile.

Când presiunea publică devine prea mare și strada începe să se miște, sistemul le mai aruncă oamenilor câte un praf în ochi: anunță cu surle și trâmbițe dosare penale bomboană pentru „infracțiuni contra umanității” în cazul anulării alegerilor din 2024, doar pentru a crea iluzia că „justiția lucrează”. Știm cu toții rețeta: o anchetă deschisă doar pe faptă (in rem), un balet lung al tergiversărilor la sertar, până când faptele se prescriu, iar vinovații scapă neatinși. Iar când românii de acasă și din diaspora își strigă nemulțumirile și protestează pașnic, inclusiv în fața instituțiilor de la Bruxelles, televiziunile de casă ale sistemului sar imediat să-i eticheteze, acuzându-i cinic că „pătează imaginea țării”. Ce ipocrizie! Nu românii care cer respect, libertate și demnitate pătează imaginea României, ci clasa politică coruptă și mincinoasă care a adus țara în pragul falimentului moral și economic! Ne întrebăm, pe bună dreptate: până când va continua această farsă și cine va plăti nota de plată a acestei încercări sistematice de dezbinare? Vor reuși ei să ne facă definitiv impasibili, resemnați și dispersați la patru vânturi?

Răspunsul nostru trebuie să fie un NU hotărât! Lehamitea de astăzi a românului de pe șantier sau din diaspora nu este o înfrângere definitivă, ci doar o pauză de reflecție înaintea unei mari treziri naționale. Sub cenușa aparentei nepăsări arde încă nestins jeraticul demnității. Românii încep să înțeleagă că România nu este moșia celor care o jefuiesc de la amvonul puterii, ci este a celor care o poartă în inimă și o susțin prin munca lor, oriunde s-ar afla. Paza noilor generații este tocmai refuzul de a lăsa resemnarea să devină lege. Oricât ar încerca sistemul să ne dezbine și să ne facă străini unii de alții, fibra acestui neam nu poate fi distrusă prin șervețele semnate în scenete TV sau prin Guverne rotite la nesfârșit. Nota de plată va fi cerută, iar trezirea conștiinței noastre este cea mai puternică garanție că România își va recăpăta demnitatea!




Delta Dunării filmată din dronă

Click aici pentru film




de Dragos Andreescu








  • REVISTA PRESEI