Din irepresibila conştiinţă naţională a Pelasgimii > Valahimii, în secolul al XVIII-lea, apar două remarcabile şcoli iluministe cu notabile programe sociale străbătute de un profund spirit al veacului respectiv: Şcoala Iluminist-Valahă Antiotomană Moscopoleană (graţie căreia, din anul 1744, fiinţa Academia Valahă din Moscopole, cu străluciţi reprezentanţi: Mihail G. Boiagi, Theodor Cavallioti, Daniil Moscopoleanu, George Roja, Constantin Ucutta ş. a.) şi Şcoala Iluminist-Valahă Antihabsburgică Ardeleană (coordonată de valaha intelectualitate din Ardeal / Transilvania: Ion Budai-Deleanu, Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai ş. a.). Despre profunda conştiinţă naţional-valahă, atât din Dacia Sud-Dunăreano-Balcano-Anatoliană, cât şi din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, relevând totodată, şi prin titluri, sinonimia („totală“ / „parţială“) Valah – Dacoromân / Român – Moldovean – Aromân – Istroromân – Meglenoromân etc., grăieşte prin / peste veacuri o serie de lucrări iluministe: «Elementa linguae daco-romanae sive valachicae» / „Elemente de limbă dacoromână sau valah[ic]ă“, de Gheorghe Şincai şi Samuil Micu, datând din anul 1780; «Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae» / „Charta Revendicărilor Valahilor din Transilvania“, din anul 1791; «Cercetări despre Românii numiţi şi Vlahii de dincolo de Dunăre», de George Roja (1795), «Gramatica Vlaho-Armânească», de Mihail G. Boiagi (Viena, 1813) etc.
Din această conştiinţă naţional-valahă din fosta Dacie a lui Burebista / Regalian, se relevă, evident, dincoace de a patra re-Unire parţială a Valahimii (cf. PTIr, I, 97 − 101) din vremea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (1185 – 1280 / 1300): a şaptea re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Mihai Viteazul din anul 1600, a opta re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1859, a noua re-Unire Parţială a Valahimii din anul 1918 etc. La reUnirea Valahimii din 24 ianuarie 1859, „noul stat“ trebuia să se numească Dacia (în acest sens Mihail Kogălniceanu, încă din ianuarie 1840, prin revista «Dacia literară», „pregătise terenul“); dar imperiile acelui anotimp n-au admis aşa-ceva; s-a propus apoi (şi chiar a avut un oarecare „circuit“) ca respectivul stat desprins din Imperiul Otoman, să fie desemnat prin sintagma Principatele Unite ale Valahilor, dar Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus n-au fost de acord, desigur, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Pelasgimii > Valahimii, ceea ce ar fi dus la re-unirea celorlalte provincii din antica Dacie, încât Valahimea ar fi devenit o putere considerabilă în Europa, periclitându-le „cuceririle“; în ultimă instanţă, imperiile au admis ca statul valah să fie desemnat prin toponimul România.
Scursorile de azi ale celor trei mari imperii evmezice, Imperiul Sovietic (U. R. S. S.), îndeosebi, propagandiştii stalinişti / neostalinişti şi „sorosişti“, cu meschine interese, mai ales cei din statele care şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia, au deschis două „fronturi războinic-semantice“ încât conştiinţa naţională a Valahimii să fie permanent „dinamitată“ / „terorizată“: (a) „frontul“ anti-Pelasg > Valah având în obiectiv „bruiajul polidimensional-mediatic“ al profundei sinonimii, Pelasg > Valah – Român (Moldovean, Aromân / Macedoromân, Meglenoromân, Istroromân), „deturnarea“ / „haotizarea“ sensurilor etnonimului; (b) „frontul“ mancurtist-deturnător de identitate, având în obiectiv „îndepărtarea de etimon“ şi cultivarea / semănarea de confuzii pe toate căile oficiale / neoficiale (corupte, ori „mancurte“) între Români (cei mai vechi locuitori ai Europei din Dacia-de-România de după Revoluţia din Decembrie 1989, din Dacia-de-Republica-Moldova etc.) şi aşa-zişii Rromi (Ţigani), creându-se impresia că România, nu India, ar fi „ţara-mumă“ a acestei etnii migratoare. Sistematic „profanate“ de vreo două-trei decenii, toponimul România (impus din 1859 încoace, de cele trei imperii „moderne“) şi etnonimul Român reclamă, solicită imperios revenirea la adevărata istorie a Valahimii, la etnonimul nostru pur, Pelasg > Valah, şi la sacrul nostru toponim antic, Dacia.
De această conştiinţă naţională a Valahimii, de setea de re-Unire a Pelasgimii > Valahimii între fostele hotare ale anticei noastre Dacii se tem scursorile imperiilor evmezice / „moderne“ de azi, se tem imperiile contemporane, se tem propagandiştii „globalizării“ / „modializării“.
Fără a fi prilej de împăunare cu faptul că nu a existat vreun imperiu care să supună Pelasgimea > Valahimea în întregul ei, este bine să se ştie: a) secolul al XXI-lea este al deplinei cristalizări a conştiinţelor naţionale; b) Uniunea Europeană nu are şanse de izbândă: (1) nici apelând la „tăvălugul globalizării“, (2) nici construind şi „euroregionalizând“ pe temeliile şubrede ale fostului Imperiu Austro-Ungar; (c) Uniunea Europeană va reuşi să devină un puternic / modern stat numai dacă îşi recuperează istoria veridică a spaţiului în care se doreşte ivirea sa şi numai dacă îşi aşază bazele pe Euro-Pelasgia (pe unitatea geografic-spirituală din debutul holocenului, de la Atlantic la Don / Volga).
XVII-c-3) Toponimul Blàkia / Blàcia > Blàchia > V[a]lahia, etnonimul Blàk / Blàc > V[a]lah şi derivatele acestora dincoace de orizontul anului 551 d. H. Lucrarea legilor lingvistice de pe segmentul temporal dintre anii 551 şi 1205, atât în toponimul Blàk[ia] / Blàc[ia] > Blàc[hia], cât şi în etnonimul Blàk / Blàc, îşi atestă etapele prin „conservarea semnificanţilor“ într-o serie de documente istorice datate / databile: • Blàc, pentru anul 908 / 910: Gelu «dux Blàcorum» (document în limba latină: Anonnymus, «Gesta Hungarorum», XIV, apud NPIst, 270); • Blaquie / Grande Blaquie, pentru anul 1205: «Johannis le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec un bien grande armée…» („Ioan [Asan cel Frumos], regele Valahiei venea întru salvarea celor din Adrianopol cu o armată foarte mare…“) / «Et puis je vous octroie avec, la Grande Blaquie…» („Şi apoi îţi acord Marea Valahie…“) − extrase din Geoffroy de Ville-Hardouin (aprox. 1150 – 1213) «Conquête de Constantinople» „avec la continuation de Henri de Valenciennes“ / Geoffroy de Ville-Hardouin, «Cucerirea Constantinopolului», „cu continuare…, de Henri de Valenciennes“ (v. apud XIRD, II, 302 / XIRD-b, I, 466); • Megale Vlahia / Μεγάλη Βλαχία, Vlahon fonis / Βλάχων φωνής, pentru anul 1205: «Tά δετταλίας […] Μεγάλη Βλαχία…» / «…τών Βλάχων φωνής…» − Nicetas Choniates (1155 – 1216): „Detaliile […] Valahia Mare…“ / „…a glasului / strigătului valah…“ (v. apud XIRD, II, 302 / XIRD-b, I, 467) etc.*
_______________________
*Bibliografia de sub sigle:
NPIst = E. Norocel, «Pagini din istoria veche a Creştinismului la Români», Buzău, Ed. Episcopiei, 1986; PTIr, I = Ion Pachia-Tatomirescu, «Istoria religiilor, I / Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în „Creştinismul Cosmic“ al Valahilor…», Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-3-5 / vol. I: 973-97530-5-1), 2001; XIRD, I = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. I / «Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.», Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913; XIRD, II = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. II, ediţia a II-a, «Năvălirile barbare, 270 – 1290», Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1914; XIRD-b, I = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. I, ediţia a IV-a «Dacia anteromană, Dacia romană şi năvălirile barbare – 513 înainte de Hristos – 1290», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
