De când avem un nou președinte am căutat să nu mai vorbesc despre politică. Ce rost mai are? Politica a devenit o satiră ieftină și cu ochii pieziș. Ascult „Pastila” de fiecare seară al maestrului Cristoiu, dânsul a venit cu o definiție genială vorbind despre noul nostru ales: „nevolnicul”. Mă gândeam la marele Caragiale când spune în piesa de teatru „O scrisoare pierdută”: „Tipătescu poartă o față care trădează nu doar îngrijorare, ci și conștientizarea că, dacă nu se descurcă în hățișul hârtiilor, devine el însuși nevolnic în ochii unor oameni care nu-l ascultă decât dacă poate semna ceva în favoarea lor.” Dar ce să mai discutăm? Am devenit și eu mut ca un trecut ce s-a dovedit a fi prezent. Nevolnicia salvează România. Mă gândeam la expresia lui Cicero: „Când armele vorbesc, muzele tac” ce înseamnă că în timpul războiului, arta și cultura (simbolizate de muze) își pierd importanța și sunt eclipsate de violență și conflict. Marcus Tullius Cicero, deși el a folosit original o variantă legată de legi: „Inter arma silent leges”. Tac și legile. Sau mai complex: Când tunurile încep să vorbească, cuvintele tăcute ale păcii se risipesc ca fumul în vânt. Drapelul alb al negocierii este aruncat în noroi, iar harta idealurilor este redesenată de șenilele tancurilor. Războiul nu pornește întotdeauna cu o declarație oficială, ci uneori cu un tăcere prea lungă, cu o nedreptate tolerată, cu o promisiune ruptă. Și atunci, din acea crăpătură a conștiinței colective, izbucnește violența — nu ca o soluție, ci ca o recunoaștere a eșecului uman. Libertatea, această floare fragilă, înflorește doar în lumina păcii. Ea are nevoie de aer curat al dialogului, de răbdarea instituțiilor democratice, de respectul pentru celălalt. Dar războiul aduce cu sine asfixierea: gândul este cenzurat, mișcarea restricționată, viața redusă la supraviețuire. În numele „ordinii” sau „apărării”, libertățile civile sunt sacrificate pe altarul necesității. Oamenii acceptă lanțurile, crezând că le oferă protecție. Dar lanțurile rămân lanțuri, chiar dacă sunt purtate cu voie.
În timpul războiului, statul devine tot mai puternic, iar cetățeanul tot mai mic. Voința colectivă este înlocuită de comandament, apare diversitatea de uniformitate. Jurnalismul critic este înăbușit, opoziția etichetată drept trădare, iar disidența pedepsită. În numele unității, diferențele sunt șterse — nu prin înțelegere, ci prin forță. Și atunci, chiar dacă lupta este câștigată, ce rămâne? O țară devastată, o societate traumatizată, o libertate pierdută fără să fi fost apărată. Războiul nu distruge doar clădiri și vieți — el corodează sufletul unei națiuni. Când pacea se întoarce, adesea vine nu cu libertatea, ci cu amintirea fricii, cu obiceiul obedienței, cu dorința de siguranță la orice preț. Democrația, slăbită, abia mai respiră. Iar cei care au fost învățați să asculte fără să întrebe se confruntă greu cu dreptul de a alege. Așadar, începutul războiului nu este doar o dată pe harta istoriei — este un moment de rupere, un punct de nes întoarcere pentru libertate. Căci odată ce este abandonată, ea nu se mai întoarce niciodată exact așa cum a fost. Să luptăm, dar să nu uităm: adevărata victorie nu este cea de pe câmpul de bătaie, ci acea de a păstra omul liber în inima sa, chiar și atunci când lumea se prăbușește.
Mă gândesc cum să adaptez expresia marelui filosof Marcus Tullius Cicero, care a spus inițial că „în timp de război, legile amuțesc”. În contextul războiului, ne concentrăm mai mult pe luptă, acțiune și priorități practice, iar artele, literatura, filosofia și alte forme de exprimare creativă devin secundare sau sunt puse pe „mute”. Muzele au tăcut pentru că nu le mai oferim tăcerea necesară pentru a vorbi și ele. Nu mai ascultăm. Nu mai simțim. Nu mai credem în iubire, ci în interes. Și atunci, în loc de cântec, avem alarma; în loc de dans, fugă; în loc de templu, centru de comandă. Dar poate că tăcerea muzelor nu e definitivă. Poate e doar o pauză, o invitație la trezire. Pentru că atâta timp cât mai există cineva care simte durerea, care tresare la imaginea unei lumi fără frumos, înseamnă că scânteia nu s-a stins. Poate că salvarea nu vine de sus, ci din adâncul fiecăruia – din curajul de a alege lumina în ciuda întunericului, de a scrie un vers când toți țipă, de a iubi când lumea predică ura. Tristă lume – da. Dar nu lipsită de speranță. Căci atâta timp cât mai există durere pentru frumosul pierdut, înseamnă că frumosul poate reveni. Să fie pace!
