Arhiva zilnică: 6 septembrie 2025

Ridicați-l pe Avram Iancu! În fața tuturor străinilor ce vor a ne cumpăra!

Data: 7 octombrie 2025 by Mihai Tirnoveanu

Ridicați-l pe Avram Iancu! În fața tuturor străinilor ce vor a ne cumpăra, avem biruința demnității: Noi nu ne-am luptat pentru jucării! Căci, 10 septembrie 1872 este ziua în care legenda din timpul vieții a devenit o legendă nemuritoare. Este eroul națiunii, iubit până la capăt de români și trădat de străini. Există teorii false care vehiculează în spațiul public că Avram Iancu a murit nebun si trădat de moți! Teza nebuniei lui Avram Iancu a fost lansată de presa austriacă si maghiară a vremii respective, fiind folosită pentru discreditarea eroului care s-a încăpățânat românește până la finalul vieții să nu cedeze idealul național în fața ungurilor și a imperiului austriac, fiind hăituit, chiar și arestat la un moment dat, dar și „ofertat” în același timp, cu diverse funcții (pe care le-a refuzat) de oficialii Curții de la Viena. Nu a hălăduit „de nebun”, retragerea din prim plan, inclusiv peregrinările lui prin munți și sate, fiind parte a propriei strategii, perfect logice din toate punctele de vedere. ra conștient că el nu putea fi decât ori cu sabia în mână în fruntea unei oștiri, ori aflat în taină, cale de mijloc nu exista. Avram Iancu nu putea deveni un simplu slujbaș, care fuge dimineața la serviciu, un om oarecare cu o viață „călduță”. A considerat atunci, în acea perioadă de după revoluție, că sabia lui scoasă din nou din teacă ar fi atras asupra poporul român o și mai mare prigoană din partea Imperiului, punându-și astfel propriul neam într-un pericol de moarte, fapt ilustrat în modul cel mai clar cu putință în una dintre scrisorile sale. „Retragerea” lui în taină a fost un act calculat așadar, care i-a păstrat implicit, marea legendă nealterată. Cum aveai să-l vezi pe Iancu târguindu-se cu niște birocrați austrieci pentru un impozit sau mergând zi de zi la un post imperial bine plătit??? De neimaginat. Iancu nu avea revendicări „sindicale”, ci naționale, iar la acea vreme, acestea erau de neconceput.

Varianta „nebuniei” lui a fost contrazisa atât de mărturiile unor contemporani, cât și de scrisorile sale perfect coerente, logice, către cei foarte apropiați. Iancu nu a fost abandonat de români, a fost primit cu mare căldură în fiecare casă de moț, adăpostit si pus la masă, cinstit, ca un adevărat Crăișor al Munților. Niciun român nu a avut poarta închisă pentru el și toți i-au respectat decizia de a se afla în taină.

La moartea lui au fost prezenți mii de oameni, desfășurați pe kilometri în sir. L-au purtat pe ultimul drum cu un impresionant sobor de preoți. Destinul său, la fel ca al lui Mihai Eminescu a fost unul atât de măreț încât doar prin simțirea adâncă a Duhului românesc se poate înțelege și doar arareori se poate explica. Nu, Avram Iancu nu a murit nebun și nici trădat de ai lui, ci s-a dus la Ceruri ca bun român, un om de arme, un om politic în adevăratul sens al cuvântului, un român străbătut de nădejdea că Națiunea Sa își va putea croi în viitor drumul Dreptății, dovadă fiind chiar testamentul scris clar și coerent cu propria sa mână care nu a strâns niciodată o mână de străin sau trădător. În rest, pentru Mihai Eminescu și Avram Iancu există două versuri atât de mari: ,,Poetul ca şi soldatul/nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere.”

Trăiască Duhul lui Iancu!

Romanul fluviu de la izvoarele sale în familia burgheză şi până la vărsarea în universalitate (II)

Data: 7 octombrie 2025 by George Petrovai

Cum cărţile sunt scrise de oameni, în general despre oameni şi pentru oameni, se subînţelege de ce scriitorii nu numai că prezintă viaţa aşa cum este, ori o înfăţişează aşa cum şi-ar dori să fie, ci chiar pun şi îşi pun întrebări în legătură cu acest dat de preţ al Atoatefăcătorului – viaţa, care pe mai departe rămâne aceeaşi taină neliniştitoare pentru omul întrebător şi scormonitor. Fireşte, cei trei scriitori nu acordă aceeaşi importanţă, deci acelaşi spaţiu, dezbaterilor filosofice despre viaţă şi despre sensul ei. Şi e firesc să fie aşa, având în vedere că spaţiile geografice şi conjuncturile istorice le-au fixat pe retină şi în memorie evenimentele specifice locului şi timpului cărora ei aparţineau. Nu-i mai puţin adevărat că acelaşi fenomen – funcţie de sensibilitatea, acuitatea observaţiei şi înzestrarea intelectuală – este perceput, înţeles şi apoi redat în chip diferenţiat de către diverşi indivizi. Astfel, pentru Thomas Mann lucru de căpetenie era – după părerea Marianei Şora – să realizeze în Casa Buddenbrook „un necrolog al burgheziei”, dar un necrolog în care „constatăm că i se dau toate onorurile, pentru că autorul vede în ea depozitara unei mari tradiţii de virtuţi cetăţeneşti, de ţinută de viaţă, de cinste profesională, de moravuri şi obiceiuri urbane”. La drept vorbind, principalul personaj al cărţii este „firma”, o entitate aproape mitică, venerată cu evlavie dincolo de avantajele imediate pe care le garantează, la fel ca bunul nume de comercianţi şi ca vaza familiei, care la rândul lor îşi găsesc acoperirea în firmă. În jurul firmei gravitează toţi membrii familiei şi pentru neîncetata sporire a faimei şi prosperităţii ei – cu toate deosebirile de fire şi mentalitate – nu există conflicte între generaţii, ci continuitate, de la îndepărtatul strămoş care a întemeiat-o, trecând prin cei doi Johannes – bunicul şi tatăl, până la moştenitorul Thomas.

De dragul acestui principiu mai presus de toate celelalte dorinţe şi pasiuni, Tony Buddenbrook îşi smulge din inimă dragostea din tinereţe pentru studentul la medicină Morten Schwarzkopf şi – îmboldită în egală măsură de îndemnurile părinţilor şi de şansa contribuţiei ei efective la strălucirea firmei – admite în cele din urmă să se căsătorească cu Bendix Grünlich, comerciantul din Hamburg care-i provoca doar repulsie. Dar la scurt timp după naşterea Erikăi, se dovedeşte că onctuosul domn cu favoriţi aurii era un detestabil vânător de zestre şi un escroc aflat în pragul falimentului, acea catastrofă „mai îngrozitoare decât moartea”, pentru că „era haosul, prăbuşirea, ruina, ruşinea, ocara, deznădejdea şi mizeria…”

Întrucât Christian, fratele mai mic, „cu ochii lui rotunzi şi înfundaţi în orbite, deasupra nasului exagerat de mare”, nu conferea nici o încredere cu pasiunea lui pentru teatru şi hoinăreală, căci „părea plin de toane, fiind uneori de un comic grotesc, iar altădată speriind, prin apucăturile lui stranii, întreaga familie”, în chip firesc viitorul firmei este inseparabil legat de persoana lui Thomas. Iar el, „cu purtarea lui egală, de o voioşie potolită”, nu-şi dezamăgeşte nicicât părintele, ci – zelos şi disciplinat – părăseşte şcoala la vârsta de şaisprezece ani, pentru a-şi face intrarea în afaceri, unde succesele nu întârzie să-şi facă apariţia, în strânsă şi directă legătură cu ambiţia, perseverenţa şi destoinicia de care dă dovadă: se căsătoreşte cu distinsa şi bogata Gerda Arnoldsen, cea care în afară de bani mai aduce în familia Buddenbrook şi darul său muzical (un dar ca un blestem dacă avem în vedere germenele de morbiditate ce intră în sângele micului Hanno), ajunge senator, adică unul din conducătorii micului stat liber, iar după moartea tatălui preia conducerea firmei, pe care o duce la apogeu prin suflul tineresc şi curajos al acţiunilor întreprinse. Numai că este un apogeu înşelător, dacă ne ghidăm după proverbul turcesc pe care proaspătul senator îl citează la inaugurarea luxoasei case abia terminată: „Când casa e gata, vine moartea”! Fireşte, comentează el, nu neaparat moartea biologică,ci „declinul…coborâşul…începutul sfârşitului…”

De-abia după ce puterile încep să-i slăbească şi el se simte tot mai scârbit de singurul rol pe care este silit să-l joace pe scena vieţii, de-abia atunci are curajul să recunoască în sinea lui „că fiecare cuvânt, fiecare mişcare, cea mai măruntă acţiune pe care o întreprindea devenea o comedie obositoare (subl. mea, G.P.), măcinându-i puterile”.

Iar respectiva stare de spirit este deosebit de propice pentru încolţirea întrebărilor sâcâitoare despre viaţă, moarte şi necurmata eternitate, la care el încearcă să răspundă prin lecturi atente din Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Arthur Schopenhauer. Dar deşi cele citite îl răscolesc până la lacrimi prin adevărul ce i-l revelează, totuşi el nu-şi duce misiunea începută până la capăt, căci – ne spune autorul – „ros de grija pentru reputaţia casei, pentru nevastă-sa, pentru fiul său, pentru numele ce-l purta, pentru familia sa, el renunţă să-şi pună ordine în treburile sale eterne şi se hotărăşte să le rânduiască în deplină conştiinciozitate cel puţin pe cele pământeşti”. Aşa că, parcă presimţindu-şi sfârşitul apropiat (moare din cauza unui dinte!), senatorul îşi face testamentul, în care nu-l desemnează pe Hanno ca succesor. Decizie întemeiată, având în vedere faptul că el era perfect conştient de efectul dizolvant al muzicii asupra fiului său. De altminteri, Hanno chiar îi spune prietenului său Kai că ar vrea să moară, întrucât nu-i bun de nimic şi întrucât face parte dintr-o familie îmbătrânită. Ceea ce se şi întâmplă la scurtă vreme după moartea senatorului, şi asta numai pentru că Hanno nu vroia să lupte cu tifosul ce-l pune la pat…

Astfel, nietzscheanismul sub care se plasează bolnăviciosul şi mult prea sfiosul Hannno şi care de fapt se iveşte în timpul tinereţii autorului, întrerupe – după cum just punctează Mariana Şora – „influenţa covârşitoare a lui Schopenhauer asupra câtorva generaţii ale burgheziei germane”…

De menţionat că acea ironie care constituie o atitudine fundamentală a lui Thomas Mann, contribuie din plin la întărirea impresiei de comedie sinistră, inspirata expresie utilizată de Tony într-una din numeroasele dialoguri purtate cu fratele ei Tom. Şi unde se învederează cel mai bine ironia neiertătoare a autorului? În gama diversificată a portretelor inspirate de realitate, pe care caută să le individualizeze şi să le fixeze în memoria cititorului fie prin hazoase particularităţi biologice şi vestimentare ale acestora, fie prin anumite clişee verbale întrebuinţate de ei. Astfel, dacă Bendix Grünlich, primul soţ al lui Tony, avea favoriţi lungi, de un galben-auriu şi-şi condimenta spusele mieroase cu câte un „he-e-hm”, Alois Permaneder, cel de-al doilea soţ, avea un „aer de focă”, pantaloni prea scurţi şi un dialect „noduros”, presărat cu „Tii, ce pacoste!” şi cu terminaţii ale verbelor, care ni se par deopotrivă amuzante şi familiare, deoarece ne readuc în memorie neuitatele expresii folosite de personajele lui Caragiale: „Bine v-am găsitără! Ei, cum o mai duserăţi de-atunci? Ce mai făcurăţi pe acilea de atâta amar de vreme?…” Dar arta portretistică a lui Thomas Mann dobândeşte cu adevărat proporţiile unei veritabile galerii înspre finalul romanului, adică atunci când – călăuzit de propriile amintiri, sentimente şi resentimente – el ne introduce în şcoala unde învaţă Hanno şi unde din câteva tuşe conturează ba chipul unui profesor, ba al unui elev. Remarcabile, de asemenea, sunt tablourile marine, precum următorul: „Marea tulbure, răscolită, se acoperă de spumă în lung şi în lat. Valuri mari, puternice se rostogoleau neînduplecate, cu o linişte înspăimântătoare, spre ţărm, se încovoiau în volte verzi întunecate, cu reflexe metalice şi se prăbuşeau bubuind pe mal”.

De menţionat că în Casa Buddenbrook, Thomas Mann nu insistă asupra numeroaselor stări conflictuale, apărute şi consumate pe lungul parcurs al desfăşurării acţiunii romanului: revoluţiile de la 1848, războiul prusaco-danez din anul 1964, războiul prusaco-austriac din 1866 şi cel franco-prusac din 1871, poate şi datorită faptului că – cel puţin în faza de început – toate războaiele purtate de cancelarul Otto von Bismarck în vederea întăririi celui de-al doilea Reich, nu au afectat în vreun fel oraşul hanseatic Lübeck.

Revoluţia de la 1848, bunăoară, este o veritabilă parodie prin ineficacitatea de care dă dovadă, şi ea practic ia sfârşit atunci când consulul Buddenbrook, tatăl lui Thomas, foarte cătrănit că „Nici lămpile n-au fost aprinse”, le ordonă „revoluţionarilor” să meargă la casele lor: „Ei, oameni buni, rosti în sfârşit consulul Buddenbrook, cred că cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi toţi pe la casele voastre!” Cee ce ei de îndată fac, foarte mulţumiţi că nu l-au supărat pe consul…

Nu la fel stau lucrurile cu Familia Thibault, roman a cărui acţiune, în partea sa cea mai consistentă, surprinde frământările sociale din perioada premergătoare primei conflagraţii mondiale, inclusiv marea demonstraţie pariziană în favoarea păcii, demonstraţie violentă în care – după asasinarea liderului socialist Jaurès – sunt prinşi şi tinerii noştri eroi Jacques şi Jenny. Cu certitudine că atenţia acordată de Roger Martin du Gard războiului, mai precis fazei de mare intensitate emoţională ce a precedat ordinul de mobilizare generală, se datorează în mai mică măsură convingerii lui Jacques că „Dogma solidarităţii internaţionale nu fusese decât o amăgire” şi în mult mai mare măsură propriilor trăiri ale autorului în calitatea sa de combatant, trăiri evidenţiate într-o scrisoare adresată lui Jean-Richard Bloch: „Oroare şi descurajare. Am văzut atâţia răniţi, am văzut atâtea ruine. Prin aceste grozăvii îmi reprezint eu războiul şi refuz să-l văd altfel”. Iar toate impresiile culese de autor pe câmpurile de luptă s-au sedimentat în mintea şi inima lui în hotărâri nestrămutate, fapt pentru care Jacques, în discuţiile pe care le poartă cu fratele lui Antoine, nu ezită să-i pomenească acestuia de lăcomia colonială a francezilor, să înfiereze gândirea burgheză care se călăuzeşte după concepţia ultrareacţionară a bătrânului Joseph de Maistre cum că „războiul este o necesitate biologică” şi să afirme ritos: „Dar un lucru e sigur, Antoine: eu soldat nu voi fi niciodată!”

Tot împotriva războiului, dar fără a mege până la refuzarea mobilizării, se pronunţă Studler, colegul lui Antoine, precum şi bătrânul medic Philip, maestrul lui Antoine, cel care opinează că „dacă cercetezi oricât de puţin originea, cauzele precise ale unui conflict, eşti întotdeauna izbit de lipsa lui de necesitate”, de unde şi ferma lui convingere: „În nouă cazuri din zece, popoarele se încaieră de frică”…

Nici John Galsworthy nu insistă asupra primei conflagraţii mondiale, cu toate că acţiunea trilogiei Comedia modernă se derulează în perioada interbelică, mai exact, acţiunea primului volum (Maimuţa albă) începe la mijlocul lunii octombrie a nului 1922. Dar asta nu înseamnă că războiul nu şi-a pus amprenta sa distorsionantă până la mutilare asupra supravieţuitorilor: Cinismul – o spun cam toate personajele – s-a impus ca modă, „Războiul a provocat urâţenia şi a introdus graba în viaţa tuturor” îi spune Soames ginerelui său Michael într-o discuţie despre arta modernă, iar poetului Wilfrid Desert, prietenul lui Michael, războiul îi inspiră gânduri de genul următor: „Războiul mi-a făcut un serviciu: a transformat, pentru mine, viaţa într-o comedie. Să râdem de ea!…altceva nu ne rămâne de făcut!” Cu umorul său fin şi de cea mai bună calitate, John Galsworthy îşi pune deseori personajele să mediteze asupra vieţii. Iar ele se exprimă cu ironie, durere sau dispreţ, funcţie de starea sufletească a momentului, sau – mai bine zis – funcţie de concepţiile sădite de timp în mediul unde-şi duc existenţa. Astfel, dacă lui Soames viaţa îi apare ca „o glumă amarnică” în acea epocă a paradoxului, nu la fel cugetă Fleur şi Michael. ăci, dacă pentru Fleur, cea care nu ezită să-şi afirme adeziunea dezinvoltă la nihilism („…eu nu cred în nimeni, sau, mai bine zis, nu prea cred în nimic”), viaţa pare o enigmă pe care a renunţat să o mai dezlege, lui Michael i se pare că „viaţa seamănă cu un om care-şi trimite lui însuşi o scrisoare recomandată”. Şi-i aproape firesc să fie aşa, atâta timp cât englezii sunt încercaţi de patima politică şi mondenă, fapt care-l îndeamnă pe sir Lawrence, tatăl lui Michael, să afirme cu umorul lui suculent: „Nici circulaţia sângelui nu-i aceeaşi în Orient şi Occident”… Iar autorul completează acest impresionant tablou al comediei moderne prin foarte sugestivele metafore întrebuinţate pentru titlurile celor trei cărţi alcătuitoare: Maimuţa albă, capodopera salvată de Soames după moartea vărului său George Forsyte (pictura reprezintă o maimuţă albă ce azvârle coaja de la banana înfulecată – „Să mănânci fructele vieţii, să azvârli cojile şi să fii prins asupra faptului”), Lingura de argint („Anglia are o lingură de argint în gură, dar nu mai are dinţi cu care să o ţină şi, totuşi, nu vrea să se despartă de ea!”) şi Cântecul lebedei.

Încuietoare lucrată în atelierul de fierărie din cetatea dacică de la Ardeu

Data: 7 octombrie 2025 by Redacția

Când am ajuns la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva am avut o după amiază la dispoziție spre a „colinda” prin patrimonial acestei instituții. Așa am reușit să văd un artefact rar, o încuietoare sofisticată descoperită în atelierului de fierărie din cetatea dacică de la Ardeu (jud. Hunedoara). Acest artefact este până în prezent unul dintre cele doar 33 de obiecte care pot să fie încadrate în această categorie (încuietori, ferecături), descoperite pe teritoriul Daciei preromane. Dr. Iosif Vasile Ferencz, expert în bunuri de patrimoniu cultural național mobil la Secția Arheologie din cadrul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, povestește pe pagina de Facebook a instituției muzeale istoria acestui obiect rar: „Uneori se întâmplă să înțelegi funcționalitatea unui obiect chiar în momentul descoperirii. Îl ți în mână și pur și simplu ști ce este și la ce a folosit. Iar dacă obiectul mai este și frumos, bucuria pe care o experimentezi este cu atât mai mare. Așa s-a întâmplat în data de 30 iunie 2009, când a fost descoperită piesa pe care o prezentăm astăzi. Aceasta a fost găsită în timpul cercetării atelierului de fierărie de la Ardeu împreună cu alte artefacte interesante. Iar cel care a avut șansa să o atingă pentru prima oară după două mii de ani a fost colegul Gheorghe Natea, de la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. Cel care a avut șansa să o atingă pentru prima oară după două mii de ani a fost colegul Gheorghe Natea, de la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. Pe vremea aceea începuse stagiul doctoral și venise să dea o mână de ajutor la Ardeu. Țin minte cum îl ținea în mână și cum am discutat cu privire la funcționalitatea obiectului. Și nu am fost numai noi doi, a mai fost și Cristian Roman, Mihai Căstăian, Cristian Dima și Romică Pavel. Am fost o echipă de arheologi care doream să descifrăm tainele civilizației dacice … și nu numai. Și cât de antrenante și utile erau discuțiile noastre pe marginea unor obiecte sau a unor contexte sau complexe. Uneori erau mai aprinse, alteori mai așezate, dar întotdeauna au fost productive. Ne-au ajutat pe toți să înțelegem ceea ce descopeream. Am înțeles cu toții, chiar de la bun început semnificația artefactului, la ce folosea. Orificiul tăiat în forma literei ,,L” era cât se poate de potrivit pentru a lăsa loc pentru a fi introdusă o cheie. Însă o serie de alte detalii le-am distins mai târziu, după ce obiectul a trecut prin laboratorul de restaurate și după ce a fost analizat cu multă atenție. Am mai semnalat și cu alt prilej că analiza unui obiect începe cu descrierea lui. Iar în cazul de față, dintr-o primă privire se vede că piesa arheologică este păstrată în întregime. Este confecționată din tablă de bronz (cel mai probabil este un aliaj pe bază de cupru, dacă ținem cont de „patina” de culoare verde, specifică oxizilor cuprului) și are formă aproape circulară (cele două diametre au 13,04×12,24 centimetri.

Când a fost confecționat, obiectul s-a dorit să fie, probabil, nu doar util, ci și plăcut la vedere. De aceea marginile îi sunt zimțate, iar pe suprafață au fost trasate cu compasul, cercuri concentrice. Cele aflate în centru, acolo unde a fost decupat orificiul pentru introducerea cheii au fost întrerupte, dând senzația că nu sunt complete, că s-ar fi putut ca meșterul care le-a trasat să fi greșit. Însă dacă prelungim liniile care se văd foarte bine, vedem că ele s-ar fi unit, dacă nu ar fi lipsit o parte din material, tocmai în acel loc. Aproape de margine au fost practicate patru orificii pentru fixare. Cele cinci orificii sunt deformate, dovedind că ele au fost practicate cu prilejul fixării pe un suport din lemn. Tot atunci a fost îndoită și marginea pe un anumit segment, poate pentru a fixa placa mai ferm, de marginea suportului. O serie de îndoituri, o margine ruptă în apropierea unui orificiu și lipsa cuielor de fixare pot să fie indicii că a fost ,,forțată” chiar din vechime. În plus se poate distinge și u urmă de lovire din timpul săpăturilor arheologice. Cu toate deformările la care ne-am referit, artefactul are toate caracteristicile pentru a fi considerat o piesă deosebită în inventarul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. Trecând de etapa descrierii și a identificării funcționalității, studiul obiectului ajunge la un nivel superior. Exemplarul a fost analizat de către Bogdan Lăpușan doctorand în cadrul Institutului de Arheologie și Istoria Artei din Cluj Napoca. Subiectul lucrării pe care o pregătește pentru doctorat vizează sisteme de siguranță, încuietori de uși, de lăzi și de casete provenind din descoperiri din această parte a Europei. În acest context a studiat mecanisme, chei și alte elemente componente ale unor obiecte de acest fel. El a remarcat faptul că în Dacia preromană, în spațiul intracarpatic au fost descoperite și publicate până în prezent 33 de obiecte care pot să fie încadrate în această categorie. Dintre ele, cele mai numeroase (11) provin de la Sarmizegetusa Regia, în timp ce de la Ardeu a avut la dispoziție 10 piese. Altele au fost descoperite la Fețele Albe, Piatra Roșie, Căpâlna, Bănița și Sighișoara. Să mai menționăm că la Ardeu a mai fost descoperită și o altă placă de fixate (ferecătură), într-un alt context. Dar nu lipsesc nici cheile sau alte elemente componente ale unor lăzi sau casete.

În ceea ce privește exemplarul descris, după formă și dimensiuni ar fi putut să fi fost montată pe o ladă sau pe o ușă. Însă contextul descoperirii, în inventarul atelierului de fierărie ne indică mai probabil că ar putea să provină de la o ladă, în cazul în care nu a ajuns în acel context ca materie primă. Îndoiturile descrise anterior pot fi argumente în favoarea ultimei propuneri de interpretare. Cred că e greu de crezut că ușa unui atelier de fierărie sau a casei meșterului să fi fost prevăzută cu o încuietoare sofisticată. Însă anumite obiecte de valoare ar fi putut să fie păstrate ,,sub cheie”, într-o ladă. Însă oricare ar fi fost explicația prezenței obiectului în cadrul atelierului de la Ardeu este foarte clar că avem de a face cu un produs rar, deosebit. Exemplare asemănătoare au fost găsite în provinciile romane Dalmația, Moesia Superior, Noricum, Pannonia Inferior și Pannonia Superior. Însă istoria mecanismelor de închidere de acest fel are rădăcini mai vechi decât cele pe care le-am amintit. Primele mecanisme – încuietori de felul celei acoperite cu plăci ca la Ardeu au început să apară în aria mediteraneană în secolele VI-V î.Hr. Ele erau mai rudimentare în comparație cu cele mai târzii, din perioada elenistică sau romană. Mai ales romanii au perfecționat sistemele pentru a asigura o siguranță sporită. Pentru un astfel de obiect era nevoie de o investiție financiară importantă. Mai mulți papiri, descoperiți în provincia romană Egipt, datând din secolele II și III d.Hr., oferă informații cu privire la costurile ridicate ale fabricării unui sistem de închidere. Aceasta pentru că producția sistemelor de închidere era un proces dificil, implicând un grad ridicat de complexitate. Această implica atât realizarea componentelor mecanismului, crearea unui model unic pentru elementul de cheie care se potrivea cu zăvorul și măiestria cu care era asamblat mecanismul și apoi era fixat pe o suprafață de lemn. Așa cum putem să vedem, în anumite cazuri, interpretările cu privire la un obiect pot să fie multiple. Dacă ferecătura a fost montată pe o ușă sau pe capacul unei lăzi, a unui cufăr, în atelier sau în locuința meșterului de la Ardeu, vom reține preocuparea pentru protejarea bunurilor de valoare dau de restricționarea accesului în anumite spații. În cazul în care piesa a avut, în contextul în care a fost descoperit doar un statut de ,,materie primă”, vom putea să ne gândim la modul în care sunt distribuite astfel de resurse și să încercăm să distingem locul de proveniență. Pot să fie multe explicații care ne vin în minte pentru fiecare dintre cele trei variante de interpretare, însă fiecare dintre ele va trebui să fie argumentată”. Mai trebuie să știm că în afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa. Meșteșugurile erau o parte importantă a îndeletnicirilor unei mari părţi a populaţiei dacice. Prin acestea se produceau toate bunurile necesare vieţii de zi cu zi, atât în domeniul vieţii casnice, cât și arme și alte piese de echipament militar. Existau numeroase astfel de meșteșuguri, practicate în casă sau în ateliere specializate, probabil din tată-n fiu, sau pe linie feminină. Ceramica dacică producea anumite tipuri de vase, unele tipice doar dacilor. Se produceau vase de mari dimensiuni pentru păstrarea vinului sau a cerealelor, diverse vase de tip borcan sau fructieră, din pastă de obicei grosieră, lucrate cu mâna și incizate cu diverse decoruri – butoni, frunze, rozete, spirale. Unele vase, cu siguranţă dintre cele care aparţineau elitei, erau pictate cu diverse motive abstracte sau zoomorfe. Probabil vasele erau făcute în ateliere și arse în cuptoare care puteau fi distruse la terminarea unei șarje. Unele vase nesofisticate puteau fi făcute și arse în casă. Ţesutul se făcea la războaie verticale, ale căror greutăţi au fost descoperite în arheologie. Probabil acesta se făcea în casă, dar cu siguranţă existau și ateliere specializate. Se foloseau inul, cânepa și lâna pentru a face ţesătura, care apoi era croită și cusute hainele. Pe lângă haine se mai făceau brâuri și diverse alte obiecte de îmbrăcămine sau poate chiar ornamentale. Prelucrarea lemnului, sculptarea pietrei și a osului (pentru cârlige de pescuit, de exemplu, sau ace de cusut) sunt de asemenea atestate, fiind practicate pe scară foarte largă. Fierăria era însă cea mai importantă. În ateliere specializate, fierarii daci lucrau fierul într-un mod extraordinar, nu doar cantitativ, ci și calitativ. Se produceau unelte agricole – brăzdare de plug, sape, coase, seceri, cosoare, greble, târnăcoape; unelte de fierărie – ciocane, dălţi, baroase, nicovale, clești, dornuri, pile; unelte pentru prelucrat lemnul – topoare, securi, barde, fierăstraie, cuţitoaie. Armele și echipamentele militare – suliţe, lănci, spade, cosoare, sici, falxuri, topoare, vâfuri de săgeţi, armuri, cnemide (apărătoare de gambă), piese metalice pentru scuturi, coifuri, pinteni, zăbale – se produceau în număr mare pentru o naţie foarte războinică. Fierul era exploatat din zăcăminte, la suprafaţă sau în galerii de mină, prelucrat apoi în cuptoare speciale, lupele astfel obţinute atingând dimensiuni și greutăţi considerabile pentru acea vreme, fiind chiar mai mari decât cele din Evul Mediu european, când civilizaţia fierului este mult superioară Antichităţii. În afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa Regia. La mare cinste se aflau și orfevrierii. Fiind bogată în zăcăminte de aur, Dacia oferea o bună ocazie celor talentaţi în a lucra metalele preţioase și a le transforma în piese la mare căutare. Se prelucrau aurul, argintul, bronzul, fierul. Unele fibule, catarame, brăţări, inele etc. erau făcute și din fier, dar regii și nobilimea înstărită preferau să se afișeze cu piese din argint și mai ales din aur. Munca era foarte migăloasă, fiind făcută cu ustensile mici, pentru a scoate piese mici și detaliate, cum ar fi coliere, colane, torques-uri, pandantive, inele, cercei, broșe, ace de păr, paftale, diverse alte piese decorative pentru coafuri și haine, catarame, piese de harnașament și decorative. Exista și veselă din metale preţioase, pentru banchetele oficiale sau anumite evenimente. Mulţi meșteri erau itineranţi, unii de la sud de Dunăre, care făceau excursii ocazionale în Dacia pentru a lucra diverse piese, la modă în Imperiu, pentru rege și nobilii cu dare de mână.

Cetatea Ardeu (numită și „Cetățuia”), cea unde a fost descoperită „ferecătura”, este situată pe un deal cu o altitudine de 450 m, în sudul satului Ardeu, județul Hunedoara. Cetatea dacică de la Ardeu este cel de al treilea șantier arheologic hunedorean de mare importanță din istoria antică. Cetatea dacică de la Ardeu datează din secolul I î.Hr. și avea un rol strategic, fiind amplasată pe „drumul aurului”, în apropierea vechilor exploatări auro-argentifere din Munții Apuseni. În zonă au fost descoperite urmele unei fierării dacice, ale unui atelier de bijuterii și numeroase artefacte antice, printre care o statuie a zeului Mercur și obiecte decorative din bronz. Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, cea care are în patrimoniu piesa de ferecătură preromană este una dintre cele mai vechi instituții de profil din țară. A fost înființat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Sediul central este organizat în jurul palatului Magna Curia, monument istoric care impune prin elemente arhitectonice și stilistice, renascentiste și baroce. Pe parcursul unei perioade ce depășește un secol, muzeul devean a adunat colecții valoroase, care cuprind artefacte prețioase, monede, statui și inscripții din piatră, obiecte cu valoare etnografică și pentru științele naturii. Colectivul actual al muzeului are atât experiența, cât și maturitatea pentru a desfășura activități la cel mai ridicat nivel profesional. A fost o reală bucurie să petrec o după amiază în sălile acestui muzeu. (G.V.G.)

Război pentru (ne)pace: justificând necesitatea, nu doar de nepace (ca stare de veghe europeană), ci de război activ…

Data: 6 octombrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Prin toate măsurile pe care le avansează în vari summit -uri europene, UE transmite strict mesajul continuării înarmării și supraînarmării pentru a face față acelui următor „agresor” al uniunii, dincolo de ziua de mâine și, mai ales, după „clasarea” Rusiei din rolul de agresor de acum… De agresor, oricum, al unui stat nemembru al familiei europene, și nu (nici măcar indirect) al UE… Pentru că toate măsurile militare aproape impuse la nivelul fiecărui stat membru, nu al Europei ca un tot, și nu neapărat că o „familie”, dacă nu unită, măcar împărțind valori încă aparent comune, toate aceste discursuri, idei, proiecte, impuneri se îndreaptă pentru apărarea „de mâine”, undeva într-un viitor, cu bunăvoință, poate apropiat… De la clamarea „zidului de drone”, tehnic și strategic „ridicat” pe unul dintre flancurile expuse și realizabil, în cel mai bun caz, în ani, asta, deși, între timp, vor putea apărea alte și alte configurații de infiltrare și asalt în care dronele să ajungă concepte, cel puțin din punct de vedere al strategiei militare, dacă nu vechi, cel puțin învechite, așadar, de la vehicularea unui iluzoriu zid de drone de flanc (dar care nu va apăra Europa și de dronele ridicate chiar din interiorul teritoriului european) până la variantele de constituire de trupe militare prin fel și fel de formule, la început atractive financiar, apoi, obligatorii, toate aceste planuri indică, nu neapărat o continuare a războiului doar cu rușii, ci o confruntare extinsă cu ținte ce vor fi trasate în viitor pentru a justifica necesitatea nu doar de nepace (ca stare de veghe europeană) ci de război activ… Pentru că Europa bruxeleză vrea război mâine… Astăzi vorbim doar despre înarmare, doar despre instigare, doar despre căutare unor viitoare capete de țintă… Și nu va fi vorba nici măcar despre o altă paradigmă a Motto -ului de acum a felului de a contura strategiile: „Război pentru (ne)pace”… Europa, aceeași de mai sus!, cea a clicii morții, vrea să extindă războiul cu mult dincolo de Ucraina… Cu mult dincolo de frontul paneuropean al unor confruntări și poate conflagrații pe marginea prăpastiei omenirii… Se vede, se citește, din declarațiile unor lideri care, în summit -urile mai sus amintite, pun pe masă, pe lângă listele de ținte și nevoi militare, pe lângă devizele de înarmare „imediat necesară”, noile definiții ale justificării necesității și chiar obligației morale (a statelor) pentru războiul extins de mâine.

În locul Rusiei vom avea că țintă o „axă a statelor iliberale”. O sumedenie de națiuni etichetate de către clica bruxeleză drept „autocratice și punând în pericol de moarte democrația liberală” (Macron). O axă mai periculoasă decât orice altceva, mai agresivă „decât în orice alt moment de după Războiul Rece”… Mai primejdioasă chiar și decât Rusia, poate! Iar cancelarul german Merz, adept înfocat al războiului, motivează, la rându-i, necesitatea războiului ca „șansa de a ne recâștiga capacitatea de a ne apăra libertatea”. Un slogan mai mult pentru lupta de eliberare a unor colonii, inclusiv noi, și nu o motivație de acțiune a unor state precum Franța ori Germania, nu?! Iar asta pentru că „se formează noi alianțe ale autocrațiilor împotriva noastră ce atacă democrația liberală ca mod de viață” (Merz). Totul deja definit ca teorie politica pentru a putea fi punctata în viitor acea nouă „paradigmă” ce va impune necesitatea de război din cauza „iluminismului întunecat al autoritarismului”. În care va intra tot ceea ce deranjează clica bruxeleză: partidele și curentele (ce se extind spre un național, de unde și definirea axei răului de mâine, poate inclusiv din interiorul Europei, ca „axă de națiuni promovând iliberalismul, anti-emigrația”. Pe scurt, partidele, mișcările, fracțiunile, curentele doar azi socotite „de dreapta”, și nu neapărat de extremă dreapta, dar mâine incluzând tot ce nu este aliniat încadrărilor politice și de curent trasate de la Bruxelles…

Dincolo de discursuri: conspirația care modelează…

Data: 6 octombrie 2025 by Petru Jipa

Dacă se poate întâmpla așa ceva în Statele Unite ale Americi, vă dați seama ce este la noi? O convorbire telefonică a fost dată publicității de Elon Musk în legătură cu șefii agențiilor de securitate americane. Ce spun ei: Un email obținut prin Legea Dreptului de Acces la Informații (FOIA) dezvăluie o conversație între directorul CIA, Mike Morell, și colegul său John Brennan, în care Morell îi propune lui Brennan să se alăture unei conspirații de a răsturna guvernul Statelor Unite în timpul alegerilor din 3 noiembrie 2020. Brennan nu doar că este de acord, ci îi mulțumește lui Morell pentru inițiativă. Această discuție sugerează o intenție de a submina legitimitatea procesului electoral, evidențiind implicarea unor oficiali importanți ai comunității de informații. Și ne mai mirăm ce s-a întâmplat la noi și în Republica Moldova? Bătrânul Soros spunea acum câțiva ani: „ori pe cine ați vota iese tot ce vrem noi”. Știa el ce spune, doar că noi ne încăpățânam să credem în democrație. Democrația sau impostura unor aleși care nu au fost aleși? Democrația, în esența sa, este guvernarea poporului, prin popor și pentru popor.

Ideea că puterea decurge din voința cetățenilor este fundamentul legitimității politice într-o societate modernă. Însă, în practică, democrația se confruntă din ce în ce mai des cu o formă insidioasă de impostură: lideri care, deși se prezintă ca aleși, ajung la putere nu prin voința clară și informată a populației, ci prin manipulare, corupție sau sisteme electorale defectuoase. În multe țări, alegerile sunt doar o farsă instituționalizată. Partidele dominante controlează mass-media, distorsionează informația și marginalizează opoziția. Cetățenii sunt adesea puși să aleagă între opțiuni falsificate – nu între bine și mai puțin bine, ci între variante care, în profunzime, servesc același interes de clasă sau oligarhic. În acest context, „alegerea” devine o iluzie, iar democrația – o mască pentru perpetuarea puterii unor elite nelegitime. Mai periculos este fenomenul liderilor care, fără a fi votați direct, exercită o influență decisivă asupra politicii. Consilii de administrație, lobby-iști, tehnocrați sau oficiali internaționali decid destinul națiunilor fără a fi supuși vreunei legitimități democratice. Aceștia nu sunt aleși, dar decid asupra bugetelor, reformelor sociale sau alianțelor strategice – adică asupra celor mai importante aspecte ale vieții publice.

Democrația autentică presupune transparență, responsabilitate și suveranitate populară. Când alegerile sunt trucate, când informația este controlată sau când puterea este exercitată de nealeși, democrația devine o impostură. Poporul nu mai guvernează – este doar consultat periodic pentru a legitima decizii luate în avans. Salvarea democrației necesită nu doar reforme instituționale, ci și o reînvigorare a culturii civice. Cetățenii trebuie să revendice dreptul de a fi auziți, informați și respectați. Altfel, riscul este ca democrația să rămână doar un cuvânt frumos, golit de conținut – o scenă unde actori nelegitimi joacă rolul puterii, în timp ce poporul aplaudă din umbră. Bani minciună și putere, ce vor mai mult? Au reușit să ne înfrângă vigilența, viața, viitorul. Citeam ceva despre: „Operațiunea de resetare silențioasă”. „O operațiune financiară clasificată de nivel 1 injectează 500 de trilioane de dolari în economia globală sub acoperirea tarifelor. Fără titluri de știri. Fără avertismente. Doar eliberarea silențioasă a bogăției suprimate, concepută pentru a dezmembra controlul cartelului și a reseta sistemul. Cel mai important eveniment financiar al deceniului se întâmplă acum – și nu va ajunge niciodată la știri. 2025 nu va fi amintit de mass-media, ci de istorie. Aceasta nu este o teorie. Este o confirmare că axa finanțelor globale este reconfigurată în timp real.

Acest mesaj nu țipă – detonează. Cineva din apropierea sălii motoarelor a finanțelor globale a trimis un semnal liniștit: realinierea a început. Nu speculație, este o confirmare. Informații Esențiale: Aceasta nu este un război – este o repoziționare a bogăției. Narațiunea războiului comercial este un camuflaj. Tarifele sunt pretextul pentru reintroducerea capitalului pus în carantină în sistem. Peste 500 de trilioane de dolari în active ascunse sunt mobilizate. Structurate, auditate, prezentate ca „victorie”. În realitate, este dezghețarea bogăției planetare. Arhitectura: Guvernele nu conduc asta. Băncile centrale nu o direcționează. Custodii – legali, dar nu proprietari – eliberează fondurile printr-un model de control descentralizat construit pentru a bloca corupția. Distribuția este precisă: 80% pentru infrastructură umanitară – nu caritate, ci proiecte de restaurare dure. 1% logistică – menținerea operațiunii ascunse. 19 la sută în titluri de trezorerie ale SUA – ancorarea dolarului în timp ce remodelează fluxul. Război Invizibil: Acesta este un război financiar fără tancuri, fără colaps, fără panică. Tarifele oferă guvernelor povești de acoperire în timp ce activele sunt direcționate în liniște prin conducte de răscumpărare. Acesta este un act global de teatru economic – o resetare deghizată în „recuperare”. Nu o vor numi niciodată o resetare. O vor numi „stabilizare monetară”, „optimizarea lichidității”, „alinierea fluxului”. Dar să nu ne înșelăm – aceasta este resetarea datoriei suverane. Furtul de decenii este inversat, în liniște. Scriitorul nu este un adept, nu un guru – un martor. Calm, clinic, precis. De aceea contează. Acesta nu este un semnal de avertizare. Aceasta este mișcare. Inundația începe cu numere, nu cu tunete. Și a început deja”. Ceea ce am citit, eu cred. Dar să fie pace! Oamenii „mari” se spală pe mâini ca renumitul Pontius Pilatus. Noi votăm dar nimic parcă nu se mai potrivește, banii fac jocul, iar banii sunt de la noi.

Cronica unor morți anunțate…

Data: 6 octombrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Mulți vad, putini pricep cu adevărat dimensiunea timpurilor pe către le trăim. Și poate e mai bine așa, pentru ca mulți nu ar rezista, și-ar pierde mințile. Și așa nu par să fie prea întreguțe… În urmă cu doi ani, pe 28 septembrie 2023, Yuval Harari făcea următoarele declarații într-un interviu: „Acesta este sfârșitul istoriei umane, sfârșitul istoriei dominate de oameni. Istoria va continua cu ALTCINEVA la control. În cinci ani, va exista o tehnologie care poate lua decizii independent de oameni și care poate crea idei noi independent. Poate că vor fi frumoase. Poate că ei vor rezolva cancerul și schimbările climatice, dar nu suntem siguri. Tind să mă gândesc la asta mai mult în termenii unei INVAZII EXTRATERESTRE, o flotă extraterestră de nave spațiale, venind de pe planeta Zircon sau orice altceva, cu FIINȚE extrem de inteligente. Cu asta ne confruntăm, cu excepția faptului că „extratereștrii” nu vin în nave spațiale de pe planeta Zircon. Vin din laborator. Dacă oamenii sunt divizați între ei și sunt într-o cursă a înarmărilor, atunci devine aproape imposibil să facă față acestei inteligențe „extraterestre”. Harari nu a folosit cuvântul „ceva” în descrierea forței care va pune stăpânire pe pământ, cum ar fi fost normal dacă s-ar fi referit la o tehnologie, la roboti. A folosit „cineva”, arătând că se referă la o persoană. Apoi folosește pluralul și spune că niște ei” vin din laboratoare. Eu spun că acei „ei” sunt deja aici, sunt produși în laboratoarele de psihologie aplicată și inginerie socială. Sunt printre noi, acționează la ordin, nu gândesc decât ce le transmite „nava mamă”. Asocierea cu extratereștrii nu e nici ea întâmplătoare. Periodic ni se amintește ca „nu suntem singuri în Univers”.

Cursă a înarmării spunea Harari? Ce face UE acum, ce facem și noi sub Nicușor Dan, Bolojan și restul idioților nu e cumva exact cursa înarmării?! Harari a avut dreptate când a spus ca specia umană a fost „hacked”. Eu zic că s-a hăcuit singură. Se întâmplă atâtea lucruri și noi ne temem de un control periodic la doctor. Nu avem nevoie sa vină niciun extraterestru, deja jumătate din populație ar fi fericită să își facă un implant neuronal. În comparație cu implantul, un buletin de identitate biometric, cu chip, e pistol cu apă! Practic ai chip-ul în cap. Ti se transmite comanda ca ți-ai încheiat ciclul de viață pe pământ și ca deja consumi inutil resursele altora? Te arunci zâmbind în bazinul de compostat ființe umane de vii. Îți vine comanda „.exe” în cap ca trebuie sa te simți fericit? Ești instant plin de hormonii fericirii! Ți-a venit comanda ca trebuie să-l votezi pe Nicușor, ca e olimpic? Îl votezi! A, stai, asta s-a întâmplat deja fără niciun implant neuronal, doar pe baza de bani pentru șmecheri și de dresaj pentru aia mai fraieri. Dresați cu promisiunea recompenselor (aducem onestitate, banane, blugi și vacante luxoase!) sau cu bățul (dacă nu ne votați, vin rușii, va da afara de la serviciu, vă taie pensiile, ieșim din UE și NATO etc).

Ce au in comun lucrurile acestea?! Ego-ul. Lipsa de smerenie, ideea infailibilității personale. Eu nu sunt infailibilă, nu vad viitorul. Doar ca nu uit trecutul și pun informațiile cap la cap… Acum exact patru ani, șapte oameni mureau arși de vii într-un spital din Constanța. Vă amintiți? A fost cineva pedepsit pentru incendiul din Constanța unde șapte oameni (coincidență ca erau șapte, cifra socotită magică?) s-au transformat în torțe vii pe 1 octombrie 2021? Nu, nu a fost nimeni pedepsit pentru incendiul din 1 octombrie 2021 de la secția ATI a Spitalului de Boli Infecțioase Constanța, în care au murit șapte pacienți. Dosarul penal pentru ucidere din culpă este încă în faza de urmărire penală, după patru ani. Procurorii de la Parchetul Tribunalului Constanța încă administrează probe și nu au trimis pe nimeni în judecată! Încă patru ani și faptele vor fi prescrise! După patru ani, șapte bebeluși au murit de la o bacterie. Care a fost găsită exact unde v-am spus ca e cel mai probabil sa fie: într-o baie. Sub un lavoar. Și, coincidență, tot șapte suflete au fost sacrificate. …Simple coincidențe! Treziți-vă! Se întâmplă sub ochii tuturor și lumea continuă să vâneze cai verzi pe pereți! Cronica acelor morți anunțate e pentru noi. Sunt ferparele noastre pregătite din timp. Dacă vom continua cu mândria și ego-ul, Mă tem ca nici Dumnezeu nu se va grăbi sa ne sară în ajutor. A făcut-o deja de minim șase ori într-un an de zile.

Visul proeuropean mai ţine doar la cei cu iluziile date la maxim!

Data: 6 octombrie 2025 by Maria Diana Popescu

De-a lungul campaniei prezidenţiale din Moldova s-a strigat din belşug „vin ruşii”, la fel cum au venit la noi şi au atacat clocitorile de pui. Acelaşi spectacol ca în România. Pe românii cu iluziile date la maxim propaganda mincinoasă i-a speriat că vin ruşii, dacă votează pe Călin Georgescu şi vor trăi ca în iad. Fără dovezi, fără documente se tot vehiculează această placă zgîriată. Pînă la urmă, n-au venit ruşii peste noi, ci tăierile pensiilor, salariilor, au venit taxele şi impozitele lui Bolojan, care sufocă existenţa românilor şi aşa precară. Iar suprataxele nu rămîn la bugetul statului, se varsă în puşculiţa fără fund a lui Zelenski. Românii s-au obişnuit atît de tare cu jugul, încît nu-l mai simt. Nu ruşii ne atacă pe noi, statul român îşi atacă proprii cetăţeni. Ia de la gura românului sărac şi dă Ucrainei armament, dă refugiaţilor ucraineni parale, cazare şi gratuităţi pe care românii nu le au. Dă Republicii Moldova (nu românilor din Moldova lui Ştefan, ci statului confiscat de „Marea Resetare”), devenită o suprataxă economică pentru România, potrivit unui plan aflat în desfăşurare, plan elaborat de UE în 2022, care viza atîrnarea R. Moldova de gîtul României, ca parte a aşa-zise strategii comune. Plan care a inclus anularea alegerilor din România din decembrie 2024, din cauza rezultatului nefavorabil Uniunii, care ar fi compromis strategia globaliştilor lui Soroş şi a slugilor lor din UE (fratele geamăn de la Palais de l’Elysée al clovnului de la Cotroceni,) cu privire la pionii preferaţi în România, Nicuşor şi Bolojan. Puterile paralele se tem să nu-şi piardă scaunul, influenţa şi privilegiile. Însă europenii, inclusiv românii au început să se trezească. Să se desprindă de sistemele corupte, cerînd în stradă respect naţional, respect pentru votul lor.

În Europa marilor state, suveraniştii au depăşit la scor partidele vechi, corupte. În Anglia, Nigel Farage, în Franţa, Frontul Naţional şi Jean-Marie Le Pen, în Spania, Partidul VOX, în Germania, AFD . Instituţiile europene nu ştiu cum să oprească valul suveranist. Cea mai potrivită armă este răspîndirea fricii, a terorii, prin sintagmele, „vin ruşii”, „ne atacă ruşii”. În România, încrederea în partidele vechi care au jefuit România, e aproape de zero. Toţi au minţit în campanii, inclusiv micul absent cu mintea şi prezenţa, chiriaşul de la Cotroceni. România are astăzi cea mai slabă clasă politică din istorie. Guvernul Bolojan face politică împotriva poporul român. A luat de la cei slabi şi a dat celor puternici, înseamnînd că avem un guvern vîndut, care şi-a trădat poporul, un guvern-slugă Uniunii Europene, care este, oficial, banca de război a Ucrainei. Dorinţa Ursulei este să alimenteze cît de mult se poate războiul din Ucraina, deşi se ştie că Rusia nu poate fi înfrîntă și nici nu are de gînd să atace România decât dacă va fi agresată. Războaiele prezentului au început din interese financiare. Pentru declanşatori e o afacere profitabilă. Fiecare bombă lansată, fiecare dronă, fiecare tanc distrus, fiecare rachetă folosită e un produs vîndut. Cei care produc armele, cei care aprobă bugetele, cei care decid că pacea nu-i rentabilă au enorm de cîştigat din afacerea „războiul”. Războiul e cea mai profitabilă afacere practicată în prezent. N-are riscuri pentru liderii războinici, ci doar pentru popoarele lumii.

Ţările se împrumută, se îndatorează, sînt forţate să se pregătească de război, iar marile companii de armament încasează miliarde. Pentru fiecare conflict există o bursă a armelor care explodează. Cine trage primul foc şi cine numără banii după, ştie toată lumea. Avem în faţă cazul Ucrainei şi Uniunii Europene, despre care se comentează tot mai mult cum că e gata să-şi frîngă picioarele de lut. Cred mai degrabă că e vorba de o altă gogoaşă parfumată şi trimisă pe centură. Cum să se prăbuşească o entitate controlată de elite întunecate, care alocă miliarde fără număr pentru înarmare, pentru explorarea spaţiului cosmic şi pentru alte mizerii, stoarse doar de la unele state membre, expediate în sărăcie, cum e cazul României. Dacă SUA, prin Victoria Nuland nu-şi vîrau coada în Ucraina, în 2014, cu Euromaidanul, încercînd să-şi tragă alte spuze pe turta lor, europenii nu plăteau astăzi oalele sparte de Zelenski, Biden şi Usula. Dar, există un mare dar istoric, să nu uităm că supraîndatorarea a prăbuşit, pînă la urmă, cam toate imperiile. Acest război financiar declanşat împotriva statelor europene e unul la nivel planetar, sistemul ticăloşit din umbră doreşte menţinerea statului de sclav al fiecărui stat care recurge la îndatorare. Inclusiv, decimarea populaţiei, tablou concret fiind Fâşia Gaza.

UE şi-a pierdut demult seducţia. Cea mai mare greşeală din istoria bătrînului continent a fost Uniunea! Însă, sistemele sociale apar şi dispar ciclic: sclavagism, feudalism, capitalism (democraţie), imperialism, socialism, aiurea, şi iar de la capăt, tot aiurea. Problema este că ele se derulează pe perioade mari de timp, de aceea unii nu înţeleg ce s-a întîmplat în anii socialismului în Europa şi în România. După lovitura de stat din 1989 logic, am trecut de la socialism la sclavagismul dictatorial cu firmă de liber-democrat. Marşul forţat sub umbrela U.E. şi N.A.T.O ne-a transferat de la libertate şi independenţă, la sclavie. Puterile lumii aveau nevoie să ne dăm lor în folosinţă. Forma de democraţie mascată a asigurat infrastructura politico-financiară care ne-a încorsetat în imperiul modern. Aşa am devenit stat-sclav în bătrîna noastră Europă, unde s-au dezvoltat feude locale. Poţi fi „liber” şi „democrat” în toate, dacă eşti corupt plin de bani şi putere. De cine rîde acum Uniunea? De toată lumea europeană, inclusiv de noi, după ce, cu acordul monştrilor din guvernele postdecembriste au „cumpărat”, pe mai nimic, bucăţi din trupul ţării noastre. România aparţine unei case europene de trîntori pompoşi, conduşi de o escroacă dovedită, dar intangibilă. Vise plăcute, români! Staţi cuminţi în genunchi, strămoşii noştri s-au jertfit pentru libertate. Lozinca asta cu jertfa „s-a fumat demult!”, ar spune un tînăr din generaţi „Z”! Dar realitatea este că Instituţiile UE vor să păstreze adormită Europa cu basmul uniunii, ţinut în viaţă de cea mai coruptă şi mai slabă generaţie de politicieni, care ştiu şi ei destul de clar că maşinăria politică a unităţii fiscale, fără state unitare e greu să fie longevivă. La felul cum arată, acum, UE este ca o miss univers bătrînă, care şi-a cheltuit toate economiile pe un trai luxos, cameristele au părăsit-o, dar ea încă se visează pe podium cu tiara pe cap. Visul proeuropean mai ţine doar la cei cu iluziile date la maxim.

Îngropăm nu doar trupuri, ci și adevăruri!

Data: 6 octombrie 2025 by Radu Nicolae

Pe 10 septembrie 2025, Charlie Kirk, în varstă de 31 de ani, fondatorul organizației „Turning Point USA” și una dintre cele mai proeminente voci ale conservatorismului american modern, a fost asasinat în timp ce modera o dezbatere universitară în Utah. Glonțul care i-a curmat viața a fost tras de un tânăr de 22 de ani, Tyler Robinson, care, potrivit autorităților, și-a justificat crima prin „ura” pe care, susține el, o resimțea față de mesajele transmise de Charlie Kirk. Într-o națiune care și-a construit identitatea pe libertatea de exprimare, acest act nu este doar un atac la adresa unei persoane, ci un atac simbolic împotriva libertății însăși. La memorialul organizat în Washington, la care au participat peste 200.000 de persoane, în două spatii special amenajate, Trump l-a numit pe Charlie Kirk „martir al adevărului și al libertății”, declarând: „astăzi, America este o națiune în doliu, o națiune șocată și o națiune îndurerată”. Vicepresedintele american JD Vance, a denunțat „retorica periculoasă a stângii radicale care a normalizat ura și violența”, apreciind ca „Charlie Kirk a fost ucis in timp ce spunea adevărul”! În contrast cu unitatea administratiei Trump, reacțiile din Europa au fost ezitante și, în unele cazuri, poate chiar cinice. În Parlamentul European, propunerea unui moment de reculegere a fost respinsă de președinta Roberta Metsola, în ciuda nevoii de unitate in fața durerii. De ce solidaritatea internațională trebuie să aibă culoare politică?

Reacția întârziată sau inexistentă a multor lideri europeni – inclusiv din România – arată că diplomația e încă tributară fricii de a „supăra” pe cineva. De ce uităm că în fața morții, nu este loc de calcule? In fața morții este loc doar de umanitate! Greu de înțeles este și motivul pentru care România a tăcut timp de cinci zile, fără ca Ministerul Afacerilor Externe (Oana-Silvia Țoiu – n.r.), Președinția (Circul Nțional de la Cotroceni- n.r.), sau Guvernul României (guvernul 2 ucrainean de la Palatul Victoria – n.r.) să transmita un mesaj oficial de compasiune față de asasinarea unui om! De ce, oare, Ambasada României la Washington (Dan-Andrei Muraru – n.r.) a preferat tăcerea în locul unui gest de solidaritate pentru o națiune aliată aflată în doliu? Să însemne acest lucru o dovadă că România manifesta o atitudine distantă „care a marcat legătura noii conduceri politice a țării cu administrația Trump”?

De ce ministrul de externe al Romaniei (Oana-Silvia Țoiu zisă și Muma Pădurii – n.r.), a condamnat, cu 10 zile întârziere, asasinarea lui Charlie Kirk? Cât de adevărat este că același ministru de externe a tinut un discurs într-o sală aproape goală, la Chicago, pentru „Summitul Comunității Române”, găzduit de „Christian Heritage Academy”? Nu cumva mesajul ministrului de externe a venit prea târziu și a fost, din păcate, lipsit de ecou?

Moartea nu este un motiv de bucurie! Cu toate acestea, teribiliștii ca să nu spunem tulburații la minte „sărbătoresc uciderea lui Charlie Kirk”, în aceasta ipostază nefericită fiind și unii jurnaliști români! Fără să fac politică si fără să îndemn la atitudini neconforme cu respectul fața de lege, trebuie amintit ca singurul gest „oficial” notabil din România a venit din partea partidului AUR, care a cerut și a obținut un moment de reculegere în plenul Parlamentului. Însă chiar și acest gest de respect a fost boicotat de doi senatori (unul PSD și altul USR) care au refuzat să se ridice în picioare, invocând „bunul simț”. Senatorul USR a catalogat momentul drept „rușinos”. Rușinos pentru cine? De ce alianțele politice și setea de putere anulează umanitatea? Până unde poate merge ura? Crima poate fi un răspuns? Discursul de ură, disprețul față de cei cu alte opinii, demonizarea adversarului politic – toate acestea nu sunt doar vorbe goale. Ele creează contextul psihologic pentru violență.

Când ura devine „normală”, crima devine posibilă. Asasinarea lui Charlie Kirk a scos la iveală o realitate periculoasă! Adevărul supără! Valori, precum credința și familia sunt lovite cu gloanțe! Discursul de ură nu mai vine doar din colțuri obscure ale internetului. Acesta se regăsește acum și în instituții, în redacții de presă și, în mod regretabil, chiar în bănci parlamentare!

Mai există frica față de Dumnezeu? Dar unitatea în fața durerii? Un post de televiziune din România a relatat că activistul republican Charlie Kirk ar fi cerut execuții publice, fără a aduce vreo dovadă concretă. Potrivit „Open Sources (agerpres.ro), „un pompier din New Orleans este investigat după ce a postat, apoi a șters, un comentariu în care numea glonțul care i-a luat viața activistului conservator «un dar de la Dumnezeu»”! Unii jurnaliști (inclusiv din România) au sărbătorit moartea lui Charlie Kirk pe rețelele sociale. Asemenea reacții au determinat Departamentul de Stat al SUA să anunțe revocarea vizelor pentru cetățenii străini care „glorifică sau batjocoresc uciderea” lui Charlie Kirk. „America nu va găzdui străini care celebrează moartea concetățenilor noștri” – Marco Rubio, secretar de stat al SUA. Charlie Kirk nu a fost un oficial de stat. Dar a fost o voce a unei jumătăți din America. Pe cine supara această măsură obiectivă? Dacă România aspiră să fie mai mult decât un partener de conjunctură, atunci trebuie să înțeleagă că solidaritatea nu se măsoară doar în contracte de armament in valoare de zeci de miliarde de dolari sau în vizite „oficiale” tip VIP Dubai, ci și în gesturi umane, de susținere! Asasinarea lui Charlie Kirk trebuie să rămână o lecție pentru noi toți! Charlie Kirk a fost ucis pentru că și-a exprimat convingerile. Fie că suntem de acord sau nu cu ideile lui Charlie Kirk, asasinarea unui om doar pentru opiniile sale este mai mult decât un semnal de alarmă!

Ce înțelegem? Libertatea de exprimare este tot mai fragilă într-o lume polarizată! Moartea lui Charlie Kirk nu este doar un eveniment trist petrecut peste Ocean. Este o oglindă care reflectă fricile, orgoliile și diviziunile noastre. Întâlnim oameni care se bucură de moartea altora. Întâlnim politicieni care se tem să-și arate compasiunea. Avem diplomați care nu știu să transmită nici măcar un mesaj de condoleanțe. America îi apără pe americani! Îi onorează. Noi, uităm de români! Uităm cine suntem! Din păcate, uităm mult prea repede! Îngropăm nu doar trupuri, ci și adevăruri! Exemplele pot fi multiple! Cine explica „bucuria” recuperării sumei de asigurare in valoare de 5,7 milioane de euro primiți de la asigurator pentru Coiful dacic de la Coțofenești? Cine răspunde pentru rușinea ca un președinte al României să nu fie onorat de un președinte al altui stat? Noi ce învățăm din toate acestea? Cine conduce Romania? Ce mesaj transmitem prin „omisiuni” și „tăceri” adoptate de autorități? Indiferent de religie sau credință, moartea cere respect. Cei care au refuzat momentele de reculegere au ales o formă de aroganță inutilă. Când nu mai putem fi uniți nici în fața morții, ce ne mai rămâne? Deși nu este o temă deschisă, dacă nu știm să promovăm bunele relații chiar și în fața morții și dacă nu avem puterea de a manifesta unitate în fața durerii, de ce in anul 2024 au fost plătite peste 40 milioane euro pentru chiriile personalului diplomatic? În psihologia aplicată se știe că încrederea se obține greu, dar se pierde într-o clipă! Caracterul său adevărată față a unui om sau a unui stat se vede în momente de grea încercare! Președinții, miniștrii, politicienii vin și pleacă! Ce lasă în urma lor confirmă înțelepciunea populară: „la plăcinte înainte, la război înapoi”. Charlie Kirk nu a fost un oficial al Statelor Unite ale Americii! Cu toate acestea, președintele american a decretat trei zile de doliu național, „ordonând arborarea drapelelor în bernă în toată ţaăa”! Drapelele coborâte, doliul național, revocarea vizelor celor care au batjocorit moartea lui Kirk – toate transmit un mesaj clar: „cetățenii noștri contează”.

România când își va onora proprii cetățeni?

Amintiri din vremuri ce nu vor mai fi…

Data: 5 octombrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Pe preotul Cătălin Dragu l-am cunoscut când m-am dus elev la seminar. El era în anul patru. Era un fenomen. Atrăgea grupuri de colegi de toate vârstele în jurul lui și le vorbea. Fie le răspundea la întrebări, fie își lua el câte o temă, pe care o dezvolta. Parcă citea într-o carte, cu așa ușurință ne vorbea. La un moment dat a început să organizeze un fel de serate în internatul seminarului, unde ne vorbea despre muzică, despre filozofia, semnificațiile și adâncimile muzicii. Cu acel prilej ne cânta la vioară, cum numai el știa să cânte, ca să ne exemplifice. Și noi, ascultătorii, majoritatea copii de la țară, îl ascultam fascinați și nici nu știam când trece vremea. Colegii îl respectau și-l admirau. Probabil erau destui care-l și dușmăneau. Majoritatea profesorilor erau depășiți de mulțimea și vastitatea cunoștințelor sale. Rar îl scoteau la lecție. Răspundea el, când nu știau alții și atunci îi  punea notă. Când profesorul de Dogmatică, cel mai greu obiect de studiu din seminar,  era bine dispus, ori  era pe la sfârșitul trimestrului, numai ce-i spunea: „-Cătăline, zi tu lecția în ce limbă vrei, numai în românește nu!” Și atunci Cătălin începea să hoinărească prin franceză, germană, engleză, o mai dădea și pe italiană, spre uimirea tuturor. Când avea timp, cânta la vioară muzică de operă, mai bine decât un angajat al Operei  Române. Uneori completa cântarea cu vocea sa. Cânta în limbi străine cu ușurință, parcă aș fi cântat eu după oi!

Cam o dată pe lună ne duceau la filarmonică în Craiova ca să umple sala cu noi. Adormeam din primele minute. Era vorba de muzică grea, muzică simfonică, nu muzică pentru urechile noastre. Când se apropia timpul să se facă pauză, trecea pedagogul pe la capătul rândului și dădea câte un ghiont în coastă celui din prima bancă, șoptindu-i apăsat: „-Dă-l mai departe!” Și ghiontul se ducea până la capătul rândului, trezindu-i pe toți, ca să poată să aplaude. Singur Cătălin era numai ochi și urechi tot timpul programului, capta cu toată ființa lui fiecare sunet, fiecare gest. Când plecam de la filarmonică, el era parcă pe altă lume, plutea în alte sfere. Nu conta dacă este încălțat sau nu, el plutea în lumea lui, lumea muzicii și a înaltelor trăiri artistice, pe care noi nu o înțelegeam.

Nu știu de ce, dar m-am împrietenit repede cu Cătălin. Îmi plăcea să-l ascult și aveam ce să învăț de la el. Câteodată aveam norocul să-l smulg din mulțimea colegilor și să plecăm prin grădina școlii, pe aleile dintre straturi, până la Jiu. Și atunci se dezlănțuia ca o furtună și spunea multe-multe și de toate. Venea vacanța. Continuam legătura cu el. Eram uimit și entuziasmat, când primeam scrisori de 16 pagini de la el. Le păstrez pe toate. Era destul să-și dea drumul și credeai că nu se mai oprește.

Ușor-ușor am aflat că era nepotul profesorului Constantin Popian de la Bistrița Vâlcii. Bunicul fusese profesor la seminarul de la Bistrița, bunica profesoară. Tatăl n-avusese timp să se ocupe de educația lui, fiindcă era judecător, iar mama avea, de asemenea, serviciu greu. Lăsaseră sarcina aceasta în seama bunicilor. Și bunicii turnaseră în mintea și sufletul lui Cătălin tot ce știuseră și  gândiseră ei. Nu vruseseră să se piardă nimic din cunoștințele lor și i le dăruiseră pe toate, iar Cătălin le primise. Am trecut prin multe școli de-a lungul timpului, am cunoscut mulți tineri capabili, flămânzi de carte, de cunoaștere.  Nu se puteau însă compara cu Cătălin. Ei erau produsul manualelor, al unor  programe de studiu oficiale. Cătălin era doldora de cunoștințe, care n-aveau nici o legătură cu programa școlară, erau neorganizate sistematic după o schemă oficială. Era un  depozit viu de cunoștințe, care se împrospătau permanent prin lecturi, contacte directe, meditații personale etc.

A terminat Cătălin seminarul și a plecat la București, la facultate. Am mai corespondat cu el, dar mai rar. Când am ajuns și eu student, l-am căutat. Nu l-am găsit. Întrebam în dreapta și în stânga pe colegi de-ai lui, studenți în anul patru și simțeam în glasul lor o fâstâceală. Pur și simplu evitau să-mi spună adevărul. Până când, după mai bine de o lună de la începutul anului, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a șoptit: „- Nu-l mai căuta! A fugit în Italia!” Vestea a fost ca un trăsnet pentru mine. Întrevedeam pentru Cătălin un loc în învățământul superior, îl vedeam un profesor universitar, un cercetător, un savant, nu un fugar.

Am primit de la el două sau trei scrisori din Italia. M-a sfătuit un unchi al meu să nu-i mai scriu, că voi avea necazuri. Avea dreptate! Într-o discuție cu tatăl său, care, între timp s-a preoțit, am aflat că se preoțise și Cătălin la romano-catolici, că o duce bine.

A trecut vremea, a trecut Revoluția. A venit Cătălin cu câteva Tiruri cu ajutoare în județul Vâlcea. Mare bucurie! L-am văzut la televizor. Și-a făcut timp și s-a dus la CNSAS, unde și-a studiat, preț de câteva săptămâni, cei câțiva metri de dosare. Aproape toate rudele și foștii colegi, cunoscuți și prieteni dăduseră declarații despre el. Mare durere i-au pricinuit. A rupt legătura cu toți. Nici azi nu i-a putut înțelege, cum au putut să scrie despre el așa.  De câte ori am încercat să-i schimb părerea, am dat greș. Se vedea cât colo că era modelat într-un alt mediu, complet diferit de al nostru.

Am avut câteva  prilejuri să vorbesc cu  Cătălin. Îl credeam un om fericit. Nu era! De când s-a dus în Italia și până azi a fost socotit mereu oaia neagră, spionul infiltrat de regimul comunist de la noi în structurile occidentale. Era un motiv inventat, fără bază, dar care se potrivea ca petecul la spărtura sacului pentru toți care-l invidiau, îl dușmăneau, pentru că vedeau în el valoarea, care-i punea în umbră. Cu mare greutate și-a luat doctoratul și s-a preoțit acolo. A fost mereu schimbat de la o parohie la alta. Unde ședea o vreme făcea vad acolo. Venea lumea puhoi, ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Cătălin slujea frumos, cu dăruire. Dincolo de slujire, vorbea admirabil. Spunea de fiecare dată ceva ce nu era în tiparele obișnuite ale predicilor celorlalți preoți. Și lumea tocmai acel ceva îl căuta, îl degusta. Nu scăpa nici un prilej ca să cânte la vioară cele mai diverse bucăți muzicale, de la cântece populare și romanțe, până la muzică de operă. Era un fenomen și acolo, așa cum fusese toată viața, numai că nu-și găsea locul. I-am citit o parte din numeroasele volume de Jurnal. Sunt în manuscris. Când vadul îi creștea, îi venea și decizia de transfer în altă parohie, în altă parte a țării. Până la urmă i-au dat o parohie la munte cu câteva familii. La biserica de acolo se ducea lumea duminică de duminică să participe la slujbe, să-l asculte, să-i vorbească. Multe umilințe a suferit, dar n-a cedat. Și-a urmat misiunea lui, așa cum a înțeles-o el.

Când a ajuns la pensie, mulți a răsuflat ușurați. „Pericolul” trecuse. Cătălin nu era însă omul care să  se oprească. Pusese punct, dar începea cu literă mare o nouă etapă a vieții lui. A plecat în Africa și acolo a predicat Evanghelia. A botezat nenumărați negri,  a înființat comunități creștine. A găsit acolo un teren prielnic pentru răspândirea învățăturii creștine și nu a pregetat s-o facă.

Vara, Cătălin vine la Bistrița Vâlcii, la casa bunicilor, acolo unde a crescut. E o căsuță veche, simplă, cu vreo trei camere, care încă mai rezistă intemperiilor. De casa aceea, de locurile acelea se leagă o parte din viața lui. Și-a selectat cu atenție rudele și prietenii. Nu vrea să aibă de-a face cu oricine. Toată ziua studiază. Pe masa lui sunt maldăre de cărți în cele mai diverse limbi. Citește, notează, scrie el însuși. A găsit prin ascunzișuri manuscrise de-ale bunicului său. O adevărată comoară. I-a publicat trei volume  de teatru. Anul trecut, parohia noastră i-a publicat volumul România în flăcări, care cuprinde articole din presa germană privind mersul frontului în primul război mondial în România. Anul acesta, tot parohia noastră a publicat o carte de peste 600 pagini cu Poeziile  lui Constantin Popian. Cătălin este cel care cumpără întreg tirajul, iar cărțile  le donează participanților la simpozioanele dedicate bunicului său.  Acum pregătește un volum de proză. E o formă de a-și manifesta recunoștința față de cei ce au trudit la construcția temeliei personalității sale.

În Cetatea Biharia s-a scos la lumină amprenta unei catedrale din secolul al XI-lea

Data: 5 octombrie 2025 by Redacția

O cercetare arheologică preventivă în Cetatea Biharia (jud. Bihor), coordonată de prof. univ. dr. habil. Ioan Marian Țiplic de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, ce a început în luna aprilie 2025 a scos la lumină amprenta unei catedrale de plan basilical, cu dimensiunile de aproximativ 23 de metri lungime şi 12 metri lăţime. „Cercetarile arheologice de la Biharia, realizate în cadrul proiectului de restaurare şi punere în valoare a sitului, coordonate de Centrul de Cercetare a Patrimoniului şi Istoriei Socio-Culturale din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, au permis scoaterea la lumină a urmelor unei biserici de plan bazilical, care era în funcţiune în primele decenii ale secolului al XII-lea, dupa cum atestă mormintele dezvelite în imediata vecinătate a corului”, explică pe pagina sa de Facebook arheologul Ioan Marian Țiplic. Detectarea urmelor bisericii a fost posibilă datorită unui aparat performant de scanare a solului, dovezile scoase la iveală fiind primele care confirmă existenţa catedralei. De asemenea, arheologii au găsit mai multe morminte din a doua jumătate a secolului al XI-lea. La săpături participă şi studenţi masteranzi de la Universitatea din Oradea. Episcopia Catolică de Bihor, înfiinţată de Regele Ştefan I al Ungariei (Ştefan cel Sfânt), a fost mutată ulterior de regele Ladislau I al Ungariei pe viitorul amplasament al Cetăţii Oradea. Din acest motiv, cetatea de pământ de la Biharia şi-a pierdut din importanţă, catedrala fiind demolată. Lector univ. dr. Florin Sfrengeu, de la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe politice şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Oradea, a precizat că sunt puse în evidenţă, atât în Cetatea Biharia cât şi în jurul cetăţii, peste 26 de niveluri arheologice, din perioada neolitică, până în perioada medievală.

Acestea sunt cuprinse în lucrarea de referinţă „Monografia arheologică Biharia”, scrisă de istoricul Sever Dumitraşcu. În Cetatea Biharia, dar şi în împrejurimi, s-au efectuat săpături arheologice de peste 120 de ani, fiind unul din cele mai importante situri arheologice din ţară. De-a lungul anilor, au fost scoase la lumină fragmente ceramice hallstattiene şi de epocă romană, material ceramic cu numeroase fragmente de cazane de lut, piese din metal şi numeroase oase de animale, precum şi monede din sec. XII-XIV, fragmente ceramice smălţuite maro şi verde-oliv, fragmente ceramice din epoca medievală timpurie, cu numeroase buze de cazan de lut. Cetatea a fost reşedinţa administrativă a Ducatului lui Menumorut, care a stăpânit Ţara Crişurilor în secolul al IX-lea. Cetatea Biharia (Castrum Byhor, în prezent ruinată) este situată la 14 kilometri nord de Oradea, lângă satul omonim, într-o zonă de șes inundabil. Este menționată în izvoare ca aparținând voievodului Menumorut care a rezistat aici 13 zile asediului maghiar (la sfârșitul secolului al X-lea). Este o fortificație cu valuri de pământ (înălțimea actuală: cinci-șapte metri), de plan dreptunghiular (115 x 150 metri), înconjurată de șanțuri cu apă (late de 15-20 metri). Sistemul defensiv era întregit de un mic bastion circular („cetatea fetelor”).

În secolul al XI-lea aici a fost reședința unui episcopat romano-catolic, mutat apoi la Oradea. „Prima atestare a cetăţii este din anul 1093, dată consemnată în „Cronica Pictată de la Viena”, când este pomenită întemeierea unei mănăstiri, ea făcându-se în Parochia Castri Bichoriensi, localitatea fiind însă mai veche, reprezentând în fapt, pentru o perioadă, centrul de comitat al Bihorului”, susţin autorii cărţii „Cetăţile Medievale ale Bihorului”. Cetatea este declarată monument istoric, cod LMI BH-I-s-A-00951. Pentru a dezvolta turistic localitatea, a fost depus un proiect, care a primit o finanţare de un milion de euro de la Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, prin care autorităţile locale vor să reconstruiască interiorul cetăţii, aşa cum era în secolul al IX-lea. Importanța acestei fortificații timp de secole trebuie să fie repusă în valoare, cel puțin din punct de vedere turistic. (G.V.G.)