Când am ajuns la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva am avut o după amiază la dispoziție spre a „colinda” prin patrimonial acestei instituții. Așa am reușit să văd un artefact rar, o încuietoare sofisticată descoperită în atelierului de fierărie din cetatea dacică de la Ardeu (jud. Hunedoara). Acest artefact este până în prezent unul dintre cele doar 33 de obiecte care pot să fie încadrate în această categorie (încuietori, ferecături), descoperite pe teritoriul Daciei preromane. Dr. Iosif Vasile Ferencz, expert în bunuri de patrimoniu cultural național mobil la Secția Arheologie din cadrul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, povestește pe pagina de Facebook a instituției muzeale istoria acestui obiect rar: „Uneori se întâmplă să înțelegi funcționalitatea unui obiect chiar în momentul descoperirii. Îl ți în mână și pur și simplu ști ce este și la ce a folosit. Iar dacă obiectul mai este și frumos, bucuria pe care o experimentezi este cu atât mai mare. Așa s-a întâmplat în data de 30 iunie 2009, când a fost descoperită piesa pe care o prezentăm astăzi. Aceasta a fost găsită în timpul cercetării atelierului de fierărie de la Ardeu împreună cu alte artefacte interesante. Iar cel care a avut șansa să o atingă pentru prima oară după două mii de ani a fost colegul Gheorghe Natea, de la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. Cel care a avut șansa să o atingă pentru prima oară după două mii de ani a fost colegul Gheorghe Natea, de la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. Pe vremea aceea începuse stagiul doctoral și venise să dea o mână de ajutor la Ardeu. Țin minte cum îl ținea în mână și cum am discutat cu privire la funcționalitatea obiectului. Și nu am fost numai noi doi, a mai fost și Cristian Roman, Mihai Căstăian, Cristian Dima și Romică Pavel. Am fost o echipă de arheologi care doream să descifrăm tainele civilizației dacice … și nu numai. Și cât de antrenante și utile erau discuțiile noastre pe marginea unor obiecte sau a unor contexte sau complexe. Uneori erau mai aprinse, alteori mai așezate, dar întotdeauna au fost productive. Ne-au ajutat pe toți să înțelegem ceea ce descopeream. Am înțeles cu toții, chiar de la bun început semnificația artefactului, la ce folosea. Orificiul tăiat în forma literei ,,L” era cât se poate de potrivit pentru a lăsa loc pentru a fi introdusă o cheie. Însă o serie de alte detalii le-am distins mai târziu, după ce obiectul a trecut prin laboratorul de restaurate și după ce a fost analizat cu multă atenție. Am mai semnalat și cu alt prilej că analiza unui obiect începe cu descrierea lui. Iar în cazul de față, dintr-o primă privire se vede că piesa arheologică este păstrată în întregime. Este confecționată din tablă de bronz (cel mai probabil este un aliaj pe bază de cupru, dacă ținem cont de „patina” de culoare verde, specifică oxizilor cuprului) și are formă aproape circulară (cele două diametre au 13,04×12,24 centimetri.
Când a fost confecționat, obiectul s-a dorit să fie, probabil, nu doar util, ci și plăcut la vedere. De aceea marginile îi sunt zimțate, iar pe suprafață au fost trasate cu compasul, cercuri concentrice. Cele aflate în centru, acolo unde a fost decupat orificiul pentru introducerea cheii au fost întrerupte, dând senzația că nu sunt complete, că s-ar fi putut ca meșterul care le-a trasat să fi greșit. Însă dacă prelungim liniile care se văd foarte bine, vedem că ele s-ar fi unit, dacă nu ar fi lipsit o parte din material, tocmai în acel loc. Aproape de margine au fost practicate patru orificii pentru fixare. Cele cinci orificii sunt deformate, dovedind că ele au fost practicate cu prilejul fixării pe un suport din lemn. Tot atunci a fost îndoită și marginea pe un anumit segment, poate pentru a fixa placa mai ferm, de marginea suportului. O serie de îndoituri, o margine ruptă în apropierea unui orificiu și lipsa cuielor de fixare pot să fie indicii că a fost ,,forțată” chiar din vechime. În plus se poate distinge și u urmă de lovire din timpul săpăturilor arheologice. Cu toate deformările la care ne-am referit, artefactul are toate caracteristicile pentru a fi considerat o piesă deosebită în inventarul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. Trecând de etapa descrierii și a identificării funcționalității, studiul obiectului ajunge la un nivel superior. Exemplarul a fost analizat de către Bogdan Lăpușan doctorand în cadrul Institutului de Arheologie și Istoria Artei din Cluj Napoca. Subiectul lucrării pe care o pregătește pentru doctorat vizează sisteme de siguranță, încuietori de uși, de lăzi și de casete provenind din descoperiri din această parte a Europei. În acest context a studiat mecanisme, chei și alte elemente componente ale unor obiecte de acest fel. El a remarcat faptul că în Dacia preromană, în spațiul intracarpatic au fost descoperite și publicate până în prezent 33 de obiecte care pot să fie încadrate în această categorie. Dintre ele, cele mai numeroase (11) provin de la Sarmizegetusa Regia, în timp ce de la Ardeu a avut la dispoziție 10 piese. Altele au fost descoperite la Fețele Albe, Piatra Roșie, Căpâlna, Bănița și Sighișoara. Să mai menționăm că la Ardeu a mai fost descoperită și o altă placă de fixate (ferecătură), într-un alt context. Dar nu lipsesc nici cheile sau alte elemente componente ale unor lăzi sau casete.
În ceea ce privește exemplarul descris, după formă și dimensiuni ar fi putut să fi fost montată pe o ladă sau pe o ușă. Însă contextul descoperirii, în inventarul atelierului de fierărie ne indică mai probabil că ar putea să provină de la o ladă, în cazul în care nu a ajuns în acel context ca materie primă. Îndoiturile descrise anterior pot fi argumente în favoarea ultimei propuneri de interpretare. Cred că e greu de crezut că ușa unui atelier de fierărie sau a casei meșterului să fi fost prevăzută cu o încuietoare sofisticată. Însă anumite obiecte de valoare ar fi putut să fie păstrate ,,sub cheie”, într-o ladă. Însă oricare ar fi fost explicația prezenței obiectului în cadrul atelierului de la Ardeu este foarte clar că avem de a face cu un produs rar, deosebit. Exemplare asemănătoare au fost găsite în provinciile romane Dalmația, Moesia Superior, Noricum, Pannonia Inferior și Pannonia Superior. Însă istoria mecanismelor de închidere de acest fel are rădăcini mai vechi decât cele pe care le-am amintit. Primele mecanisme – încuietori de felul celei acoperite cu plăci ca la Ardeu au început să apară în aria mediteraneană în secolele VI-V î.Hr. Ele erau mai rudimentare în comparație cu cele mai târzii, din perioada elenistică sau romană. Mai ales romanii au perfecționat sistemele pentru a asigura o siguranță sporită. Pentru un astfel de obiect era nevoie de o investiție financiară importantă. Mai mulți papiri, descoperiți în provincia romană Egipt, datând din secolele II și III d.Hr., oferă informații cu privire la costurile ridicate ale fabricării unui sistem de închidere. Aceasta pentru că producția sistemelor de închidere era un proces dificil, implicând un grad ridicat de complexitate. Această implica atât realizarea componentelor mecanismului, crearea unui model unic pentru elementul de cheie care se potrivea cu zăvorul și măiestria cu care era asamblat mecanismul și apoi era fixat pe o suprafață de lemn. Așa cum putem să vedem, în anumite cazuri, interpretările cu privire la un obiect pot să fie multiple. Dacă ferecătura a fost montată pe o ușă sau pe capacul unei lăzi, a unui cufăr, în atelier sau în locuința meșterului de la Ardeu, vom reține preocuparea pentru protejarea bunurilor de valoare dau de restricționarea accesului în anumite spații. În cazul în care piesa a avut, în contextul în care a fost descoperit doar un statut de ,,materie primă”, vom putea să ne gândim la modul în care sunt distribuite astfel de resurse și să încercăm să distingem locul de proveniență. Pot să fie multe explicații care ne vin în minte pentru fiecare dintre cele trei variante de interpretare, însă fiecare dintre ele va trebui să fie argumentată”. Mai trebuie să știm că în afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa. Meșteșugurile erau o parte importantă a îndeletnicirilor unei mari părţi a populaţiei dacice. Prin acestea se produceau toate bunurile necesare vieţii de zi cu zi, atât în domeniul vieţii casnice, cât și arme și alte piese de echipament militar. Existau numeroase astfel de meșteșuguri, practicate în casă sau în ateliere specializate, probabil din tată-n fiu, sau pe linie feminină. Ceramica dacică producea anumite tipuri de vase, unele tipice doar dacilor. Se produceau vase de mari dimensiuni pentru păstrarea vinului sau a cerealelor, diverse vase de tip borcan sau fructieră, din pastă de obicei grosieră, lucrate cu mâna și incizate cu diverse decoruri – butoni, frunze, rozete, spirale. Unele vase, cu siguranţă dintre cele care aparţineau elitei, erau pictate cu diverse motive abstracte sau zoomorfe. Probabil vasele erau făcute în ateliere și arse în cuptoare care puteau fi distruse la terminarea unei șarje. Unele vase nesofisticate puteau fi făcute și arse în casă. Ţesutul se făcea la războaie verticale, ale căror greutăţi au fost descoperite în arheologie. Probabil acesta se făcea în casă, dar cu siguranţă existau și ateliere specializate. Se foloseau inul, cânepa și lâna pentru a face ţesătura, care apoi era croită și cusute hainele. Pe lângă haine se mai făceau brâuri și diverse alte obiecte de îmbrăcămine sau poate chiar ornamentale. Prelucrarea lemnului, sculptarea pietrei și a osului (pentru cârlige de pescuit, de exemplu, sau ace de cusut) sunt de asemenea atestate, fiind practicate pe scară foarte largă. Fierăria era însă cea mai importantă. În ateliere specializate, fierarii daci lucrau fierul într-un mod extraordinar, nu doar cantitativ, ci și calitativ. Se produceau unelte agricole – brăzdare de plug, sape, coase, seceri, cosoare, greble, târnăcoape; unelte de fierărie – ciocane, dălţi, baroase, nicovale, clești, dornuri, pile; unelte pentru prelucrat lemnul – topoare, securi, barde, fierăstraie, cuţitoaie. Armele și echipamentele militare – suliţe, lănci, spade, cosoare, sici, falxuri, topoare, vâfuri de săgeţi, armuri, cnemide (apărătoare de gambă), piese metalice pentru scuturi, coifuri, pinteni, zăbale – se produceau în număr mare pentru o naţie foarte războinică. Fierul era exploatat din zăcăminte, la suprafaţă sau în galerii de mină, prelucrat apoi în cuptoare speciale, lupele astfel obţinute atingând dimensiuni și greutăţi considerabile pentru acea vreme, fiind chiar mai mari decât cele din Evul Mediu european, când civilizaţia fierului este mult superioară Antichităţii. În afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa Regia. La mare cinste se aflau și orfevrierii. Fiind bogată în zăcăminte de aur, Dacia oferea o bună ocazie celor talentaţi în a lucra metalele preţioase și a le transforma în piese la mare căutare. Se prelucrau aurul, argintul, bronzul, fierul. Unele fibule, catarame, brăţări, inele etc. erau făcute și din fier, dar regii și nobilimea înstărită preferau să se afișeze cu piese din argint și mai ales din aur. Munca era foarte migăloasă, fiind făcută cu ustensile mici, pentru a scoate piese mici și detaliate, cum ar fi coliere, colane, torques-uri, pandantive, inele, cercei, broșe, ace de păr, paftale, diverse alte piese decorative pentru coafuri și haine, catarame, piese de harnașament și decorative. Exista și veselă din metale preţioase, pentru banchetele oficiale sau anumite evenimente. Mulţi meșteri erau itineranţi, unii de la sud de Dunăre, care făceau excursii ocazionale în Dacia pentru a lucra diverse piese, la modă în Imperiu, pentru rege și nobilii cu dare de mână.
Cetatea Ardeu (numită și „Cetățuia”), cea unde a fost descoperită „ferecătura”, este situată pe un deal cu o altitudine de 450 m, în sudul satului Ardeu, județul Hunedoara. Cetatea dacică de la Ardeu este cel de al treilea șantier arheologic hunedorean de mare importanță din istoria antică. Cetatea dacică de la Ardeu datează din secolul I î.Hr. și avea un rol strategic, fiind amplasată pe „drumul aurului”, în apropierea vechilor exploatări auro-argentifere din Munții Apuseni. În zonă au fost descoperite urmele unei fierării dacice, ale unui atelier de bijuterii și numeroase artefacte antice, printre care o statuie a zeului Mercur și obiecte decorative din bronz. Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, cea care are în patrimoniu piesa de ferecătură preromană este una dintre cele mai vechi instituții de profil din țară. A fost înființat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Sediul central este organizat în jurul palatului Magna Curia, monument istoric care impune prin elemente arhitectonice și stilistice, renascentiste și baroce. Pe parcursul unei perioade ce depășește un secol, muzeul devean a adunat colecții valoroase, care cuprind artefacte prețioase, monede, statui și inscripții din piatră, obiecte cu valoare etnografică și pentru științele naturii. Colectivul actual al muzeului are atât experiența, cât și maturitatea pentru a desfășura activități la cel mai ridicat nivel profesional. A fost o reală bucurie să petrec o după amiază în sălile acestui muzeu. (G.V.G.)
