În țara în care „istorici” sunt considerați, bunăoară, Lucian Boia, Adrian Cioroianu, Ion M. Ioniță, Ion Cristoiu, Ion Stanomir și atâțea și atâtea rubedenii ale lui Clio („să sparie gândul”, nu altceva), pentru unii, destul de mulți, pare normal să nu se vorbească de un savant de talia lui Vasile Pârvan (iunie 1882 – septembrie 1927). Nici măcar ocazional… Până la urmă, chiar a existat savantul V. Pârvan? Au existat daci, geți ori traci pe pământul pe care, astăzi, îl stăpânim parțial? Au existat Sarmizegetusa și celelalte cetăți dacice din Transilvania? S-ar putea să nu fi existat, după gonacii ardeleni, mai cu seamă. Le poți răsuci în sfârlă și o brățară dacică, tot degeaba: pentru ciumăfăile de dincolo de munți, dacii și civilizația lor rămân o născocire a Miticilor de Dâmbovița… Apoi, și Eminescu ăsta care, parcă, n-a mai avut ce să brodeze altceva: auzi, tu, Rugăciunea unui dac! Păi, cum să se și închine dacii dacă ei nici n-au existat? Nu mai e de zis că n-au fost măcar protestanți, unitarieni ori papistași! La fel cum, parcă, la Cluj – Napoca!!! – n-au trăit, cercetat și scris istorici adevărați, precum Ioan Horațiu Crișan ori Hadrian Daicoviciu… Ce diaree verbală mai bolborosește de-a surda de la Belvederea Kolozsvár-ului în vale, încât mai că-ți vine să-l parafrazezi pe Marin Sorescu: România n-a existat… A existat doar o țară frumoasă, în care s-au aciuat tot soiul de netrebnici…
Până la urmă, este treaba fiecăruia să se tragă de unde o vrea mintea, rânza lui: din maimuță, din tătari, huni, khazari, ruși, duicări, ghermani, rolleri, ucraineni ori alte specii. A o ține langa, însă, tămânjind orice bun simț, făcând din daci, printr-o tembelă alba-neagra, un ceardaș visceral este deja o schizofrenie pustie. Un îndemn sincer: la farmacie cât mai grabnic! Până una-alta, dragi pustiitori, puneți mâna pe carte. Sunt atâtea! Sigur, mercenarii nu se pot hrăni cu vorbe. Cu toate acestea merită să încercați cu scrierile unui admirabil savant. Care dacă nu s-ar fi stins atât de repede, ca atâția alții, România n-ar fi ajuns ca astăzi să colcăie de idioți. Așadar, puteți începe cu aceste rânduri. Nu-i târziu să încercați să nu rămâneți ciumăfăi! „Crâncena durere pentru prietenii săi, doliu național al țării pe care el o ilustra cu strălucirea cu care a slujit-o, moartea, în plină forță, la 45 de ani, a lui Vasile Pârvan, e o pierdere incalculabilă pentru toate patriile științei; mă gândesc cu dureroasă strângere de inimă la splendidele făgăduieli pe care ea le amână, la monumentul pe care îl trunchiază, la inteligența superioară, la sufletul ales, la activitatea prodigioasă pe care ne-o răpește.
Până una-alta, dragi pustiitori puneți mâna pe carte . Asta nu înseamnă că năimiții, mercenarii se pot hrăni cu vorbe. Cu toate acestea merită să încercați cu scrierile unui savant. În Franța, erudiții toți plâng dispariția lui neașteptată, căci nu e unul care răsfoindu-i de curând „Getica” să nu fi invidiat puterea lui de muncă și să nu fi înțeles măreția spiritului lui. (…) Urmașii săi, elevii săi, care sunt și în cea mai mare parte și ai ilustrului istoric Nicolae Iorga, vor ști să împiedice de a-l micșora; iar ca să-l sporească, le va fi de ajuns să se inspire de la Maestrul însuși prea curând dispărut, să mediteze opera lui și să urmeze idealul pe care exemplul lui li-l lasă moștenire”. (Jérôme Carcopino (1881-1970) – Profesor la Sorbona, Membru de onoare al Academiei Român).
