Alegerile, cu tot istoricul lor funambulesc de șase luni, arată criza prin care trece România, Europa, lumea. O criză de reașezare geopolitică ale cărei consecințe sunt greu de estimat acum. Pe scurt, România a avut de ales între două discursuri exagerate, exagerarea europenistă și cea suveranistă. Nu mai este momentul 90, în care europenismul era natural. Azi, el a trebuit să fie stimulat artificial cu spaima de Rusia, în condiții dificile, căci publicul, nedumerit, observa că SUA, partenerul de ieri și de azi, tocmai își dăduse mâna cu Rusia putinistă. Nu este nici momentul suveranismului de import, gen MAGA, deoarece acest suveranism frust și americanizant se lovește direct de amintirea ceaușismului de final al anilor 86-90, care bântuie încă mentalul colectiv. Un suveranism temperat și local și un europenism temperat și local ne-ar fi adus mai aproape de realitate. Dar alegerile sunt mereu pigmentate cu extreme… Exagerarea suveranistă era stimulată (din SUA și din Rusia…) cu spaima de globalismul european, care la rândul său se lovea de antiamericanismul latent al multor români lucizi, care știau că războiul cu Rusia nu ar fi putut fi declanșat fără sprijinul logistic al SUA. Ca urmare, gesticulațiile pro-pace ale lui Trump au fost bănuite pe bună dreptate de ipocrizie – aici e punctul în care sentimentele pro-europene s-au coagulat, probabil, cel mai tare la nivelul elitei. În ecuația Europa-Rusia-SUA, Rusia a fost calul de bătaie al europenilor, deși la începutul războiului cel care căuta dialogul cu Putin era domnul Macron, care azi pare că a câștigat alegerile din România prin Nicușor Dan.
Momentul actual e departe de a fi capătul liniei geopolitice a vremurilor noastre. Lipsesc rezultatele negocierilor dintre ruși și ucraineni, nu știm cum se va desfășura mai departe relația SUA-Rusia, nu e clar care va fi rolul Chinei în Europa de Est, nu e clar care va fi relația Europei cu Rusia. Nici măcar relația Europa-China, deși aparent mai stabilă, nu e definitivată.
Unitatea europeană clamată de la Bruxelles azi împotriva Rusiei (și SUA?) este o imposibilitate. Ea a mai fost odată încercată de Germania lui Hitler și s-a lovit de aceleași interese, ruso-americane. Azi, undeva în fundal, apare și China. Cum vor naviga europenii prin acest labirint, în condițiile în care autonomia lor strategică este doar un concept?
În România, era cumva previzibil să câștige partida europeană, „locală”, în dauna celei „americane” – să nu uităm că SUA cochetează cu ideea de a se retrage militar din zona noastră. Acest lucru, probabil, a contat decisiv în alegerea Sistemului. Și totuși, în ciuda aparentei înfrângeri, conceptul suveranist este singurul care are potențial politic național. Restul este business – europenismul joacă rolul pe care l-a jucat socialismul acum patru decenii, este masca sub care se ascund cei care deja se gândesc la schimbare. Dar, pentru a deveni operațional, suveranismul nostru trebuie să-și găsească loc, pe de o parte, în concertul european, pe de altă parte în complicata țesătură de relații geopolitice pe care Europa le are de întreținut cu vecinii de aproape și de departe. În fine, suveranismul nu poate rămâne un concept unicat, ca un far în furtună. El are nevoie de o serie de concepte ajutătoare: democrație patriotică, intervenționism economic, etatism etc. Pendulul intervenționismului economic a revenit în scenă, indiferent ce vrea dnul Macron. Să nu uităm că tatăl lui Keynes, John Neville Keynes, era un liberal sadea, care nu admitea intervenționismul economic. Fiul lui era opusul tatălui…Vremurile s-au schimbat, Europa actuală e obligată să se dezvolte într-un mediu ostil care va face imposibilă eradicarea discursului suveranist!
