„Sunteți prea săraci pentru a nu vă împrumuta”…. Aceasta va fi „decodificarea”, fățișă, triumfalistă, fatalistă, ce va sta în spatele mesajelor alarmiste ale UE… Sub formula tot mai clar transmisă: „Sunteți prea săraci pentru a nu vă împrumuta pentru a mai trăi”… Pentru a ne târi în ritmul decis de Europa, pentru a viețui la limita subzistenței… Tot de UE decisă… Prea săraci pentru a îndrăzni să fim așa cum am vrea noi… Și așa cum s-ar cuveni pentru un stat de dimensiunea noastră… Sau măcar așa cum eram înainte de aderarea la UE… Ni se va tot spune, prin multe dintre trompetele de la noi, că vom avea nevoie de împrumuturi gestionate ca „necesitate” și direcții de către instituțiile comisarilor europeni… Împrumuturi pe care nu le vom mai primi, vom fi asigurați cât de curând, de vom îndrăzni a mișca o virgulă din cedările de resurse impuse, din cotele de redevență pe bogățiile noastre exploatate de UE, pe drepturile de afirmare economică… Care pot duce la năzuințe suveraniste, iar, de acolo, la demararea procesului de transformare în ceea ce era de drept rezervat României a deveni la sfârșitul anilor ’80… O forță economică având resurse, având deschideri spre, inclusiv din perspectiva geo-strategică restrictivă a anilor de atunci, a vremurilor, a turbulențelor, dar și felului de a negocia, prin diplomații de carieră, spre piețe aparent de neconciliat… Or, astăzi, vremurile ne așază la un început de drum… Din nou… La un alt început, poate mai greu, dar nu și automat mai sărăcăcios decât cel de la sfârșitul anilor ’90, pentru că, dacă atunci am putut face pași uriași – chiar dacă eram „săraci”, „neajutorați”, „neputincioși”, „fără leadership” și „management” (lucruri ce s-au schimbat oricum), oare cum ne-am putea exprima, astăzi, când avem atâtea repere pe care să le transformăm în noi capete de punți comercial-industriale?!…
Într-adevăr, este cât se poate de clar că UE nu ne va permite nici un fel de abatere la direcția impusă de ea… De spoliere, de jefuire de resursele tot mai valoroase… Nu va lăsa nici un șiret al cămășii de forță pusă României să se desfacă… Pentru că UE, multinaționale, corporațiile, multicorporațiile statelor de guvernanță colonialistă nu vor să se schimbe situația… Nu vor un stat care să-și recapete demnitatea mocirlită de atâtea guverne trădătoare, servile intereselor străine… Nu vor o țară care să schimbe mecanismele în care a fost țintuită pentru a fi defrișată, jefuită de resurse și mereu condusă de guvernanții ținându-i mâna întinsă a cerșeală… O cerșeală de care nu aveam nevoie…
Europa nu are nevoie de o Românie care să schimbe felul mizerabil în care a fost tratată de la bun început… Nu drept una dintre cele mai mari țări ale UE, ci una condamnată, grație conducătorilor ei, la un continuu status de cerșetoare… O țară ale cărei drepturi de membru al UE au fost mereu tratate sub impresia de bunăvoințe oferite de mai marii Europei… Un stat căruia drepturile la fondurile nerambursabile au fost acoperite de șevaletul unor obligații… De impresia faptului că fiecare „euro” venit dinspre UE era un soi de ajutor, de bunăvoință… Nu un drept al unui membru care și-a plătit mereu cotizațiile… Ba, până și banii luați ca împrumuturi au fost condiționați, cu acceptul guvernanților trădători, prin fel și fel de impuneri pe care, poate, oricare alt stat le-ar fi respins, cerându-și drepturile și nu jucând viitorul țării pe tabla de joc de la masa celor mari, unde am stat, adesea, nici măcar „pe lângă”…
Să nu fim, dară, naivi!… Astăzi, UE se teme pentru sine, nu pentru noi!… Da!, riscul nostru de țară este uriaș… Dar ca risc al ruperii mecanismelor deja „tradiționale” în raporturile Bruxelles -ului cu Bucureștii… Raportul dintre colonialist și supusa ei… Și ar trebui să ne tragem singuri liniile în subsolul unor devize mult prea costisitoare pentru țară, care au asigurat lăfăiala atâtor camarile de europarlamentari servili jocurilor impuse de CE/UE… Acelea de a ne transfera mereu acuze și sentimente de vinovăție, de neputință… Este momentul să ne analizăm singuri pentru a vedea cât suntem de săraci… Dacă suntem cu adevărat atât de săraci, de neputincioși… Dar nu în monede și la cursurile vremurilor de acum, ci în acelea ale viitorului!… Al resurselor pe care le avem și care vor valora mai mult în oricare din următoarele zile de mâine încolo…
Sigur, lupta va fi grea… Și inegală. Grea și pentru că în instituțiile decidente ale UE, coana’ Europa a pus lingăi, ipochimeni, slugi ce vor da în țara lor așa cum li se va spune… Deja, un membru (român!) de la vârful CE ne avertizează că fără banii UE ne vom stinge… Deja, jocurile Băncii Naționale, o guvernanță în antecamera UE, au devenit prea vizibile pentru a nu pune întrebări care să ne ridice din acceptare… Sau care, măcar, să ne transforme nepăsarea într-o acceptare ce va sta să irumpă poate mâine… Iar pentru asta ar trebui ca Banca Națională să fie chemată să dea explicații pentru felul în care a intervenit cu banii din rezerva valutară pentru a susține, chipurile, cursul de schimb, afectat, chipurile (bis!), de primul tur al celei de a doua „tranșe” electorale prezidențiale. Deși, în mod firesc, cursul de schimb trebuia lăsat să oscileze, iar intervenția trebuia făcută (mai ales că depășirea momentului psihologic al trecerii de un nou prag de schimb era inevitabilă) după finalizarea întregului ciclu electoral prezidențial…. Dar așa, la câți bani a dus BNE „pe piață”, pentru „a echilibra” ceva oricum în balans (cel puțin până după turul al doilea), ar trebui investigat dacă nu cumva cineva a profitat de această masă imensă de bani, intervenția BNR afectând aproximativ patru la sută din rezervele valutare ale României, fiind de trei ori mai mare decât „pragul” depășit în prima săptămână a pandemiei COVID-19 (martie 2020) și de două ori mai mare decât cel de după izbucnirea războiului din Ucraina (februarie 2022)! De altfel, dacă am scoate din „deficitul de țară” procentele care stau, de fapt, drept provizion de acoperire pentru Ucraina (fondul obligatoriu impus de UE), dacă am analiza ce resurse am putea stopa sau măcar limita din ieșirile din țară (mai ales cele de perspectivă, precum minereurile rare) am constata că, de fapt, nu de prea săraci încearcă Europa să ne țină într-o „cămașă de forță” fiscal-financiară, ci pentru că, având eventual o echipă de economiști de calibru, dar mai ales patrioți, am putea răsturna multe dintre etichetele puse României pentru a fi ținută în genunchi și cu mâna întinsă…
Lasă un răspuns