Dar dacă există atâția membri NATO dornici să contribuie la achiziționarea de către România a noului sistem „Patriot”, înlocuindu-l pe cel donat Kievului (sic!), de ce nu au făcut asta direct pentru Ucraina?… Mai ales că suntem asigurați că țările respective vor rămâne anonime și nimeni nu va ști, cine și cât a donat (cel puțin, nu exact…) dintre contribuabilii NATO despre se va vorbi, în lipsa unei asumări publice, doar „pe surse”… Și care va fi costul final al acestui sistem?… Pentru că prețul „de nou” are o valoare aproximativ cunoscută… Dar, suma pe care o vom plăti pentru contribuțiile unor donatori va avea mult mai multe zerouri… Or, de ce nu s-a făcut această „donație”/achiziție direct către Ucraina?… De aici ar trebui dară să începem o dezbatere!… De la modul în care s-a lucrat „donația” și rostul de a accepta acest „cadou” (impus de către „partenerii strategici”, acceptat de către guvernanții noștri trădători)… Și de ce noi?… Nu cumva Kievul nu a fost de acord tocmai cu restricțiile și condițiile puse de către „donatori”?… Nu cumva era mult prea puțin ca beneficiu „imediat” pentru a se lăsa hăcuit pentru mult timp, după de război, de resursele Ucrainei, date la un schimb evident?… Nu cumva prețul real nu era (doar) în bani, ci (și) în resurse și materii prime?… Pe care, acum, pentru acest „dar” al donatorilor NATO, va trebui să le cedăm noi… Unor state „anonimizate” prin contractul NATO „al donatorilor”… Pentru că nimic, absolut nimic, nu este întâmplător… Nici măcar acea prea mare generozitate individuală a unui șef de stat pe spuza țării sale, care a donat (riscând securitatea țării) sistemul militar achiziționat cu bani grei către un stat aflat în război… Iar asta, probabil, pentru o distincție ori o funcție într-un organism internațional…
Evident, trebuie să privim lucrurile în rama de ferpar a datoriilor publice…. Trebuie să dăm de o parte măcar un colț din praporul dezastrului fiscal anunțat de către guvernanții noștri… Trebuie să mergem dincolo de riscul de țară preconizat și, mai ales, dincolo de amenințările unor instituții internaționale privind iminenta reducere a încrederii financiare acordată României… Prin procente și „cartonașe” decise de instituții care au mai fost prinse în trecut că se jucau cu datele pentru a răspunde unor interese strategice… Geo-strategice… Doar că, acum, este vorba de o rapacitate și mai mare în jupuirea unei țări… Înglodată într-o datorie istorică pe care nu populația a făcut-o! Pentru că nu ea a beneficiat de fondurile devalizate prin mâna scârbavnicilor și lacomilor ei cârmaci…
Și poate ar trebui să spunem „Nu!” unei achiziții făcute, chipurile, din donațiile altora!… Pentru că nu avem valoarea reală a costurilor pentru viitor… Pentru viitorul a mult prea multe generații… Iar dacă nu putem achiziționa noi singuri noul sistem, cu banii jos, cu finanțări și chiar credite asigurate de cei ce ne-au pus să cedăm sistemul anterior, ar trebui să spunem „pas”…
În fond, suntem prea săraci pentru a-i lăsa pe alții să ne cumpere lucruri… Fie și un sistem militar… Suntem prea săraci pentru a ne bucura că nu dăm noi banii (cel puțin, nu acum…) și, mai ales, să credem că vom o afacere istorică (un gheșeft, nu?), că pun alții bani în locul nostru și, oricum, la o adică, dacă nu ne plătim datoriile, nu vor avea ce să ne ia… Că fabrici nu mai avem, resursele, „clasice”, au fost deja date… Doar că, dacă privim la următorii investitori în România, la segmentele pe care se așază, cu pretenții de stăpânitori (pentru că sunt membri NATO și, nu-i așa?!, posibil donatori, fie ei și „anonimizați”, dar, atenție, doar pentru această achiziție..), urmărind, dară, modul în care se anunță investițiile în zona de exploatare și prelucrare a minereurilor rare, este evidentă resursa pusă în balanța unei donații mai scumpe pentru noi decât o achiziție „la roșu”…
Lasă un răspuns