De fiecare dată, când amintim despre gloriosul trecut al poporului român, suntem tentați să ne raportăm la istoria națională; mai exact, la acele mărețe evenimente puse, îndeosebi, în sarcina voievozilor și a domnitorilor, ca figuri reprezentative. Și, tocmai de aceea, voluntar ori involuntar, trecem sub tăcere multitudinea faptelor ce întregesc conținutul acestora. Cu alte cuvinte, evităm să acordăm atenția cuvenită și acelor împrejurări care le asigură substanța și coloritul și care, în limbajul comun, desemnează istoriile locale. Într-un astfel de context se circumscrie și așezarea gorjeană Urdari. O localitate frumoasă, cu îndelungată tradiție și comuniune de mari împliniri, din fostul județ al Jaleșului; respectiv, din Gorjul lui Tudor Vladimirecu, al lui Gheorghe Magheru și al lui Brâncuși, ca să enumerăm doar câteva dintre marile personalități, care au dat strălucire acestui ținut de legendă. Deși, în plan comunitar, efigia de aur aparține neamului de vază al urdărenilor – a acelor „scoborâtori din înșiși Basarabii domnești” – din rândul cărora s-a ridicat un număr impresionant de mari dregători, care au adus folose însemnate conducătorilor și Țării. Astfel, începând cu postelnicul Stanciu, cumnat al voievodului Basarab cel Tânăr (dăruit de Vlad Călugărul cu proprietăți în Urdari), căruia i se datorează prima atestare documentară a localității și continuând cu marele postelnic Crăciun din Bârsești, cu fiul său, boierul Muja din Urdari, cu marele stolnic și mare vistier Stoica Rioșeanu, al cărui frate Balaci Urdăreanu este considerat de istorici ca „primul boier urdărean”, cu marele paharnic Barbu Urdăreanu (ginere al domnitorului Șerban Cantacuzino) și cu alte zeci de mari dregători (membrii ai Sfatului Domnesc) și tot pe-atâția dregători, așezarea Urdari poate fi considerată ca o „străveche comunitate dregătorească” de renume (vezi Grigore Stamate, Urdari – străveche comunitatea dregătorească, Editura Total Publishing, 2023).
Anul acesta, în luna iunie, se împlinesc 530 de ani de când în uricul domnesc al lui Vlad Voievod este consemnată localitatea Urdari. O denumire cu rezonanță deosebită, care excede până și etimologiei populare, care și-a pus amprenta pe trupul unei întinse moșii, în siliștea căreia s-au plămădit o serie de familii de mare fală. Sau, poate, invers, căci nimeni nu știe foarte exact dacă actualul nume provine nemijlocit de la moșie ori, dimpotrivă, dacă aceasta le-a fost naș băștinașilor. Oricum, istoria localității nu poate fi nicicum desprinsă de trunchiul moșiei și al arborelui genealogic, în virtutea cărora toți dregătorii domnești, cu sorginte sau apartenență zonală – într-un fel sau altul – au făcut parte din vestitul neam al urdărenilor.
De fapt, majoritatea cercetătorilor atestă că dregătorii din regiune: „Proveneau, deci, din rândul boierimii oltene din zona învecinată Strehaiei, stăpâni de moșii întinse în județele Gorj, Mehedinți, și Dolj, dintre care Urdărenii erau, probabil, cei mai importanți” (Dr. Mariana Lazăr, șef secție Muzeul Național Cotroceni, Un ginere cantacuzin și descendenții marelui paharnic Barbu Urdăreanu, în Studii și Materile de Istorie Medie, vol. XXXVIII, București, 2020, p.237). Între aceștia, îi putem aminti, în ordinea anilor, pe următorii: postelnicul Dragotă și boierul Badea; postelnicul Stoica Urdăreanu; marele logofăt Miloș; marele sluger Preda Urdăreanu; slugerul Pană Urdăreanu; postelnicul Dumitrașcu Urdăreanu; marele sluger Gheorghe și slugerul Matei Urdăreanu; jupan Condi, vel portar; boierul Barbu Rioșeanu; marele paharnic Stamate (în alte acte, Stamatie); marele boier Istrate Urdăreanu și marele ban al Olteniei Gheorghe Urdăreanu. Fără a omite cuplul domnesc Elina și Barbu Urdăreanu, care o lungă perioadă a dominat atât de impresionant viața așezării cu numele Urdari. Tocmai de aceea dorim să aducem în atenția tuturor și faptul că: „În vârful piramidei genealogice a neamurilor voievodale ale Basarabilor, ale Brâncovenilor și Cantcuzinilor, din care provine, domnița Elina Urdăreanu reprezintă steluța de aur. O îngemănare atât de reușită este puțin probabil să se întâlnească în alte familii domnești; amploarea încrengăturilor de înrudire depășind toate așteptările. Elina (Cantacuzino) Urdăreanu era strănepoata Sfântului domnitor Neagoe Basarab și nepoata domnitorului Matei Basarab, nepoata domnitorului Radu Basarab Șerban, nepoata domnitorului Constantin Șerban din Țara Românească și a domnitorului Dumitrașcu Cantacuzino al Moldovei. Pe de altă parte, principesa era fiica domnitorului Țării Românești, Șerban Cantacuzino și vară primară a încă doi mari domnitori: dinspre ramura basarabă, a Sfântului domnitor-martir Constantin Brâncoveanu, iar dinspre cea cantacuzină, a domnitorului Ștefan Cantacuzino al Țării Românești. La care, se poate adăuga și domnitorul Dimitrie Cantemir al Moldovei, cumnat după Casandra, sora domniței” (Grigore Stamate, Domnița Elina Urdăreanu, principesă cantacuzină, Editura Total Publishing, București, 2025, p.5).
Ar fi multe, foarte multe de spus despre neamul urdărenilor, ca și despre moșia și așezarea Urdari; dar, în economia unui articol, această desfășurarea nu este posibilă. De urmare, ne rezumăm doar la a destăinui că, pe moșia și în casele Urdărenilor, Tudor Vladimirescu a trudit destule zile și nopți, fiind oaspete de seamă al vel slugerului Dumitrache Urdăreanu. Nimeni altul, decât părintele căpitanului Ion Urdăreanu, cel care a căzut pradă ambiției orgoliului dus la extrem al Vladimirescului. Iată și confirmarea istorică: „În casele Slugerului Dumitrache Urdăreanu, bun prieten al revoluționarului gorjean Tudor Vladimirescu, pe care le avea la moșia din Urdari, se întâlnea (slugerul) Tudor Vladimirescu cu boierii revoluționari punând la cale revolta de la 1821. Aceste case, despre care se spune că arătau mai mult a castel, au fost incendiate ulterior din ordinul lui (Alexandru) Ipsilanti, ca răzbunare” (Dan Cișmașu, Boierii gorjeni în cartografia întocmită în anul 1829, în ziarul „Vertical”, 29 septembrie 2020).
Boierii și marii dregători urdăreni au sporit fala așezării prin construirea unor biserici și mănăstiri, care, peste ani, au devenit monumente istorice. Între ctitori numărându-se chiar principesa cantacuzină, Elina Urdăreanu, care le-au înzestrat cu multe pământuri și cu odoare deosebite. Printre cei cu origini în Urdari, fie și numai dinspre mamă, întâlnim cel puțin două personalități de anvergură: Vasile Lascăr, după Raluca Urdăreanu fiica slugerului Dumitru Urdăreanu și Nicolae Titulescu, după Maria Urdăreanu, fiica serdarului Ghiță Urdăreanu. Mai mult decât ceilalți însă, ministrul Vasile Lascăr, reformatorul sistemului administrativ și modernizatorul Poliției Române „se va preocupa de moșiile părintești, casele familiei fiind pe malul Jiului” (C. Gheorghe, M. Șerbu, Miniștrii de Interne 1862-2007, Editura MIRA, București, 2007, p.131).
Peste ani, odată cu desființarea moșiilor, deși pământul conservat sub o altă proprietate rămâne, din nefericire dispare o bună parte din istoria care i-a conferit acel statut special, care niciodată nu va mai fi domnesc, știrbindu-i-se astfel, nobila personalitate. În plus, ca o ironie a sorții, odată cu trecerea în neființă a colonelului boier Constantin Broșteanu-Urdăreanu, în Urdari se stinge și ultimul vlăstar al neamului de sorginte dregătorească.
După 1945, nepotul acestuia dinspre sora Maria Broșteanu Urdăreanu, inginerul boier Aurel Pleșoianu, fost prefect de Gorj, „rudă de sânge cu generalul Gheorghe Magheru, dar și cu căpitanul Pleșoianu Nicolae, un alt mare revoluționar de la 1848” (Dan Cișmașu, Viața și activitatea inginerului Aurel N. Pleșoianu din Urdari, în ziarul „Vertical din 9 septembrie 2011) și, am adăuga noi, nepot al doamnei Pia Pleșoianu (soția prim-ministrului Ion Brătianu), a fost deposedat de întreaga moșie și de toate bunurile familiei sale. Iar, după 1990, atât cât s-a mai putut reconstitui din fosta moșie de fală dregătorească a fost înstrăinat de către urmașii stabiliți aiurea, preocupați mai mult de bani, decât de bunul renume al înaintașilor și de valoarea istorică a locurilor scoase la mezat.
Anul acesta, la început de vară, când grâul devine auriu, iar macii dau în floare, cineva de la județ, ca și de la nivel local, ar trebui să aibă în vedere că străvechea comunitate urdăreană împlinește aproape cinci secole și jumătate de atestare documentară. Dar, tare mă tem că așa ceva a dispărut de mult de pe agenda politică acelor care nu știu, nu înțeleg sau, probabil, nu mai pricep cât de importante sunt asemenea evenimente în viața poporului român și pentru perenitatea neamului. Personal, sper să găsesc audiența corespunzătoare la primarul localității, la preoții celor două parohii și la directoarea școlii (un intelectual deosebit) ca, cel puțin simbolic, să se organizeze o adunare festivă, în cadrul căreia să le pot prezenta foștilor mei concetățeni – de care destinul m-a îndepărtat într-o altă parte a țării – două dintre cele șase volume destinate localității natale. Cu speranța sinceră că, poate și așa, voi contribui cumva la statornicirea și-n continuare a renumelui distinsei comunități, a cărei așezare este pe cale să fie atașată, prin noua reorganizare administrativ-teritorială, la o altă localitate. Și, cum nu vreau să fac proces de intenție nimănui, dacă și-n continuare se va manifesta aceeași indiferență, nu pot decât să mă retrag în intimitatea personală, cu un profund sentiment de amărăciune și tristețe.
Lasă un răspuns