Teatrul independent „Luceafărul” prezintă spectacolul Nunta, după cunoscuta piesă a lui Cehov, în regia experimentatei artiste Beatrice Rancea. Umorul lui Cehov este etern, lumea văzută de el depășește timpul în care a trăit, personajele ce sunt valabile în afară de timp și spațiu. Cehov a surprins esența unei nunți, care este in nuce societatea. Peste tot unde este o nuntă, mirii au probleme cu nașii și socrii, cu invitații năbădăioși. Beatrice Rancea a avut inspirația să găsească actori potriviți pentru toate rolurile caricate. De fapt, aceasta este forța unui teatru independent, să folosească actori de pretutindeni, bani să aibă. Lăudată inspirație să o distribuie pe Cristina Constantinescu în rolul Miresei, care face un rol genial. Ea joacă o mireasă tâmpă, care mereu se hlizește și e bătută în cap de maică-sa, care o tot moralicește. Tatăl ei, în schimb, e mai bun, el bea votcă dintr-o sticlă mare, dar scoate din buzunar o sticluță cu un vârf de cauciuc ca un sfârc, o umple cu votcă și îi dă să bea fetei lui, care își potolește smiorcăielile, fiindcă „laptele” din biberon îi place, mereu suge votcă și la masă doarme ca un prunc la pieptul tatălui ei. Iar la sfârșit, într-o nebunie finală, când nuntașii se pierd, fug în sală, iar mirele se încârligă cu o vestită cântăreață invitată la nuntă, ea, Mireasa, iese de sub masa unde căzuse, vede scena infidelă, apoi strigă: „Tati, tati”. Sunt ultimele cuvinte ale spectacolului. Mireasa, Dașenka, este părăsită și înșelată chiar în timpul nunții.
Dar ce nu se poate întâmpla în timpul nunții? Vă aduceți aminte de filmul Nunta de piatră, după proza lui Agârbiceanu, cu care au debutat ca regizori Dan Pița și Mircea Veroiu? A doua parte se numește La o nuntă, unde vedem cum toboșarul (Mircea Diaconu) fuge cu mireasa și cu banii! Problema banilor este și în piesa lui Cehov. Mirele, cu un nume de scandal, Epaminond Maximovici Aplombov (Vlad Lință), potrivit cu vehemența lui, este foarte furios pe socrii că nu i-au adus banii și actele prin care să dovedească ce avantaje are din nunta cu fiica lor! Cearta pentru bani, pentru averi, cuprinde mai tot spectacolul. Banii pe de o parte, și amorul, pe de alta. Vedem tot felul de combinații între nuntași, totul devine o îmbârligată plasă de păianjen.
Și ca în toate piesele lui Cehov, există și un mesager. El apare și anunță bomba, că vine generalul. Toți îl așteptau. Și generalul apare în uralele tuturor. Nu există distribuire mai inspirată pentru acest rol decât Radu Gheorghe, un alt actor de geniu. Și toți îl măgulesc. Marea cântăreață care și-a pierdut vocea (fiindcă așa cerea regia), îi cântă un cântec de amor. Scenele când nuntașii se pozează cu generalul sunt de tot hazul. Ca în scrierile lui Gheorghe Brăescu despre generali! Dar plin de aplomb, Aplombov nu are pace, îl întreabă cu disperare dacă a adus banii. Cum poți veni la o nuntă fără bani? Ce fel de general ești? Soacra (remarcabil întruchipată de Monica Dobrișan) e și ea ațoasă și îl atacă pe general. Umorul de replică este tranșant și toți ajung să creadă că generalul este un impostor. Și se aruncă asupra lui și îl bumbăcesc bine. Bătaia e soră cu moartea, toți cad la pământ și în mijlocul lor victima, un cogea general rus mort. Nimeni nu mai mișcă, doar unul dintre invitați, un fel de gigolo, care nu avea pereche, se ridică și spune: „De ce?”. Ca în Caragiale. Rolul îi vine mănușă lui Mircea Constantinescu, un actor de mare rafinament, care aici e ca un spiriduș, îl joacă pe bătrânul cârcotaș, mereu râde și merge crăcănat, cu un fular la gât, gata de bârfă și petrecere. Este personajul tipic pentru a crea atmosfera cehoviană. Și are un nume de milioane: Haralampi Spiridonîci Dîmba. De ce, monșer? El nu înțelege, dar cine înțelege, de ce? De ce l-au bătut pe general sau de ce generalul nu are bani, da, dar are uniformă. Și atunci victima se scoală din morți și începe să le demonstreze nuntașilor cum se luptă pe mare. Le arată medaliile, că e căpitan de rangul doi, nimeni nu știe ce e aia, na, s-a dat de gol că e impostor, nu e gheneral, dar apogeul final este un balet solo în care „generalul” demonstrează cum se luptă pe mare (cu rechinii!?), ca într-o povestire a lui Mark Twain.
Tot umorul cehovian este transformat de Beatrice Rancea într-o serie de gaguri, cu multă pantomimă, la limita filmului mut. Bine că nu a exagerat alunecând pe o pistă religioasă, fiindcă masa ospățului, decorul principal (scenografia Ioana Colceag), seamănă cu Cina cea de taină, Generalul e în centrul mesei, iar nuntașii par cei 12 Apostoli. Și toți creează o atmosferă pitorească, nunta având de toate, și o moașă, și instrumentiști, și o soprană, și o matrioșcă balșaia, așa cum arată sora supraponderală a miresei, și o gravidă, care în focusul disputei e gata să nască, ar fi fost ceva senzațional ca la o nuntă se vedem și o naștere, dar, oricum, e sugerată. Adică cele trei momente fundamentale ale vieții sunt prezente: nașterea, nunta și moartea.
Senzaționale sunt momentele Ospătarului (Bogdan Costea). De pildă, când începe să aducă felurile de mâncare, adunarea e în delir. Aduce cârnați de Mangalița (17 lei kg), cu care toți stau în gură, îi sug sau se duelează. Cum făceau cu țara Nuți din Pleșcoi cu Băsescu (există și cârnați de Pleșcoi!). Apoi în momentul când intră cu platoul cu salată de varză, deodată se ia lumina, el cade cu tava și pe întuneric adună de jos salata, apoi le-o pune în farfurii nuntașilor, care o mănâncă cu poftă. În acest timp se desfășoară o dizertație despre electricitate, în stilul lui Astrov din Unchiul Vania, demonstrându-se cât de inutilă este electricitatea. Și nunta se desfășoară la lumina lumânărilor, în clarobscur, ca în Nunta mută a lui Horațiu Mălăele, o capodoperă a unei nunți mimate.
Spectacolul trezește zeci de asociații de idei. De pildă, cu Pretty Woman, filmul în care Mireasa (Julia Roberts) tot fuge, când e dusă la altar. Nici un mire nu poate să o convingă să nu fugă. Scena când Ospătarul aduce felul suprem, pui fripți la grătar, din care ies aburi, ne aduce aminte de finalul spectacolului lui Liviu Ciulei după O scrisoare pierdută, când la petrecerea alegerilor, care n-au fost anulate, se face pe scenă un grătar cu mici, mirosul lor ajungând în sală și făcându-le poftă spectatorilor. După patru ore de reprezentație, toți ar fi mâncat un mic, așa cum aici ar mânca un copan. Numai generalul are gesturi de pantomim măiestre, el caută un cuțit și o furculiță, cu care străpunge un pui, dar nu ia o parte din el, ci doar o bucățică din interior – târtița!
Păcat că Radu Gheorghe nu face cuplu cu Horațiu Mălăele, ar ieși ceva de antologie, mai ceva decât era cuplul Mălăele-Caramitru. Mă așteptam ca generalul să pună mâna pe vioară (spectacolul are și trei instrumentiști care cântă muzică de petrecere live) și să-i dea o replică sopranei care și-a pierdut vocea sau să ne facă o demonstrație de pantomimă dirijorală cu sabia Hattori scoasă din teacă.
Dar asta ar fi fost din alt spectacol. Din acest spectacol ar fi făcut parte un mesager ca Gigi Fecali, care vine furios din culise, are pe cap o șapcă pe care scrie „Steaua”, și îl întreabă pe mire (Aplombov/George Simion): „Unde sunt, bă, banii mei? Te-am făcut om, ți-am adus la nuntă o sută de tone de brânză și tu ce faci pentru mine?”. Normal, l-a băgat în partid, l-a făcut parlamentar, dar Gigi e tot nemulțumit: „Unde sunt, bă, banii mei?”. Și drept recunoștință supremă pentru butoaiele cu brânză, l-a propus să candideze la președinție. Oare cine l-o fi sfătuit să se retragă? Ce gheneral?!
Asocierile de idei sunt multe, fiindcă spectacolul este foarte generos, plin de savoare și ispite. Oricum, o nuntă trebuie să balanseze între celest și teluric, între puritate și trivialitate. Evident, momentele sopranei ne trimit la Nunta lui Figaro, iar baloanele ca niște nori la povestirea Nunta din cer a lui Eliade sau la Cartea nunții de G. Călinescu. Dar Nunta Zamfirei unde o punem? Dar Baltagul și atâtea opere din literatura română și universală care sunt celebre prin nunțile descrise în ele? Aș putea să înșir aici încă vreo 20 de astfel de plăceri. Și cine știe ce alte asocieri sau amintiri le stârnește propria căsătorie spectatorilor, pe care îi îndemn să vadă acest spectacol. Trebuie să ne bucurăm că în aceste vremuri de restriște, când nu se știe „încotro România”, teatrele independente țin sus ștacheta și cel puțin Nunta veselă de la „Luceafărul” ne face să uităm tragedia.
Lasă un răspuns