Ştefan Pelmuş este un nume recunoscut în pictura românească contemporană care s-a născut la 19 august 1949 în Valea Călugarească (jud. Prahova). Pelmuș a studiat cu Ion Sălișteanu și Ilie Pavel și este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti unde și locuiește și creează în prezent. Este membru a Asociației Artiștilor din România din anul 1980. Pelmuș a expus în muzee din România, Franța, Germania, Israel, Canada, Austria, Chile și Brazilia, inclusiv cinci expoziții personale. În 1994 a câștigat premiul „Gheorghe Pătrașcu” și premiul special „Gh Theodorescu”, iar în 1995, Uniunea Artiștilor Plastici din România i-a acordat un premiu special pentru pictură. Este considerat unul dintre cei mai importanți artiști contemporani ai României.
Lucrările lui Pelmuș sunt profund ancorate în folclorul românesc, dar încorporează și multe elemente ancestrale păgâne, datând încă din credințele precreștine. Compoziția, iconografia și metodele sunt adesea înrădăcinate în credința creștină ortodoxă , o credință personală la care aderă Pelmuș. Elementele legendei arthuriene sunt prezente pe scară largă, iar picturile sale au un aspect șamanist care își propune să depășească credințele preexistente, modelând o lume spirituală foarte personală.
Lucrările urmează să fie interpretate ca șabloane prin care pictorul își propune să-și cucerească frica de moarte. Se remarcă o influență ortodoxă, și anume prin rigiditatea compoziției, intensitatea mare a culorii primare și fundalurile în folie argintie sau aurie. Tehnica lui este tradițională pentru pictura icoanelor, începând cu procedura foliei lipită pe pânză. Se adaugă apoi un fundal de culoare solidă, după care Pelmuș adaugă straturi de elemente din ce în ce mai detaliate. Multe lucrări prezintă și semne ale alfabetului chirilic. În acest sens, picturile sale prezintă o mare asemănare cu o catapeteasmă, acordând o atenție similară pentru plasarea elementelor componente ale unei lucrări și ierarhia acestora. Pelmuş îşi propune să creeze o metaforă-lume, cuprinzând, prin simbol, întreaga sa istorie spirituală. Simbolurile ar trebui să fie „citite ca un manuscris vechi”. Multe dintre ele sunt antice, arhetipice și ezoterice. În primul rând sunt simbolurile creștine (cu crucea, ihtisul, fondul de aur), dar sunt adesea prezente elemente șamaniste (totemul, căutarea viziunii, ghidurile Spiritului) și elemente ezoterice dintr-o multitudine de culturi.
Pe strada Elie Radu din Bucureşti, nu departe de Cişmigiu şi de Primăria Capitalei, acest pictor român fabrică vise la numărul 13. De ani şi ani, trudeşte ore în şir, aplecat peste ele, ca un schimnic peste ceaslovul scris de mână. De sub mâna lui ies astfel semne ciudate, pline, însă, de strălucire şi de culori.
La cei 76 de ani ai săi, Ştefan Pelmuş el ne mărturisește: „Eu nu m-am forţat niciodată să fiu original. De prin anii ’80, am ajuns la formula asta aproape alchimică, deviind de la pictura abstractă. Şi nici nu ştiu cum mi s-a întâmplat! Căci eu mereu am pictat pentru că aşa am simţit. Aşa s-au mişcat mereu în mine, formele şi culorile. Nu am căutat inovaţia cu anasâna. Pictura mea a curs de la în-ceputuri, lent. Aşa cum cresc şi se adaugă inelele unui copac şi îl fac să se înalţe şi să înflorească. Mulţi îşi schimbă prea des pictura, adeseori şi după mode. Eu am mers pe drumul meu. Imediat după ce am terminat Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”, am locuit şi lucrat o vreme la Tulcea, unde, în acei ani, erau pictori de elită. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre cei mai mari acuarelişti ai noştri, Constantin Găvenea, dar şi pe Eugen Braffanof sau pe Vasile Mureşan-Murivale, toţi trei mari colorişti. S-a şi organizat o expoziţie a celor de atunci, de la Tulcea, la începutul anilor 80, la Bucureşti, unde am expus şi eu o lucrare, „Capul Sfântului Ioan”. Era în maniera în care lucrez şi acum. Aşadar, haina şi croiala asta a picturii mele au aproape patruzeci de ani. – Eu cred că orice pictor, atunci când se apropie de şevaletul său, se apropie şi de Dumnezeu. Noi suntem pâlnii în care Dumnezeu trimite mistere. Dumnezeu ne îngăduie inspiraţia şi tot El ne conduce discret mâna, atunci când pictăm. Iar pictorul trebuie să pună pe pânză aceste mistere, ca să bucure oamenii cu imaginile închipuite de el. Sunt sigur că pictura este un drum către Dumnezeu, şi tocmai de aceea încerc ca prin ea să îmi regăsesc împăcarea profundă cu El şi cu lumea”.
Poate ne întrebăm cum a apărut pasiunea creației picturale? „Cel care m-a descoperit şi mi-a îndrumat primii paşi a fost unchiul meu, pictorul Ilie Pavel, fratele mamei. Dacă nu era el, eu nu eram pictor. Noi stăteam la Valea Călugărească şi el venea acolo, pe când era student la facultatea de Belle Arte din Bucureşti. Venea cu nevasta şi cu copilul şi el picta. Din păcate, nu stătea prea mult, că era cam bolnav. Dar cum se făcea bine, venea iar. Şi cât stătea la Valea Călugărească, unchiul desena tot timpul. Aşa am dat eu cu nasul de mirosul culorilor. Aveam doar patru-cinci ani şi desenam lângă el şi făceam portrete. Desenam pe ruptelea. Îl imitam în tot ce făcea. Şi tot aşa, vară de vară, am desenat cot la cot cu el, apoi am început să desenez şi de unul singur, că doar eram nepot de artist. Şi atunci când a venit vremea liceului, după ce făcusem şapte clase la Valea Călugărească, unchiul meu a hotărât că eu trebuie să vin la Bucureşti şi să dau examen la Liceul de Artă Nicolae Tonitza. Aşa a început totul pentru mine, intrarea mea în lumea artei. Am avut nişte experienţe frumoase cu unchiul meu, pictorul Ilie Pavel.
Avea o bibliotecă foarte bogată în casa lui de pe bulevardul Dacia, pe lângă Biblioteca Franceză, şi acolo, prin cărţile şi albumele sale, m-am apropiat de toţi marii pictori moderni. Dar a mai existat încă un om important în viaţa mea de artist: profesorul meu de la Institutul de Artă Nicolae Grigorescu, maestrul Ion Sălişteanu. A fost important, pentru că m-a lăsat să mă des-făşor liber în lumea mea, ca pe un copac care creşte singur pe un deal. Acestea au fost cele două întâlniri fericite ale vieţii mele. Primele! Unchiul meu era un tip special, dar, din păcate, în ’78 a emigrat în Elveţia, în ’95 a ieşit la pensie, a venit înapoi, apoi a murit, dintr-odată, în Canada, în plină forţă de creaţie. Un pictor de talent, care de abia acum devine iar cunoscut la noi în ţară. Păcat că în România nu prea mai sunt lucrări de-ale lui. (…)
Cum a apărut stilul dumneavoastră special de a picta? „Lucrez mult, într-adevăr, am detalii multe în tablourile mele. M-a atras totdeauna pictura pe sticlă din Transilvania sau ceramica de Horezu. Am studiat cu mare interes Egiptul Antic şi pictura bizantină, apoi miniaturile persane, o adevărată lecţie de compoziţie, în care fiecare amănunt a fost creat dintr-o dragoste imensă. O dragoste care a existat şi în mine, de când am început să pictez.
Şi ca să vă răspund la întrebare – la ora nouă dimineaţa sunt la atelier şi plec tocmai seara. Am o putere de concentrare şi de muncă foarte mari. Ziua mea începe prin a-mi gândi şi a-mi cumpăni imaginile pe care urmează să le aştern pe pânză. După care pictez fără oprire, chiar şi două-sprezece ore pe zi. Eu, dacă nu lucrez o zi, mor. Tinerii pictori de-acum nu mai au ritmul acesta, care a fost ritmul generaţiei mele, a seniorilor. Tinerii de azi nu mai „trag” chiar aşa. Şi poate că-i mai bine astfel, decât de băgat cu capul în muncă, de nu mai ştii pe unde eşti. (…) Am făcut şi eu vreo doi ani de frescă. Da, pictura mea ar putea fi apropiată de frescele bisericeşti, dar mai degrabă îmi place să cred că pictura mea a fost mai înainte un manuscris înţesat de hieroglifele necunoscute ale unui scrib egiptean (…). Eu las pe pânze bucăţi din viaţa mea. Las dragoste în ceea ce fac. Nevoia de lumină şi de adevăr mă face să trăiesc străbătând un hăţiş prin care tot timpul mă rănesc. Un hăţiş de labirinturi suprapuse, labirinturi ale cunoaşterii. Artistul e ca o cocă, te educi în timp. Mie, de pildă, mi-au plăcut şi mi-au folosit marii scriitori sud-americani, ca Marquez, Borges, cu realismul lor magic şi voluptuos, sau pictori ca Ensor ori Tanguy. Dar cel mai mult îmi plac, căci acolo îmi recunosc o parte din obârşia artistică, pictura pe sticlă din Transilvania şi ceramica de Horezu. De fapt, eu pictez multe arhetipuri, cu mult mai multe sensuri, încât privind un tablou de-al meu, fiecare om îşi poate face şi imagina sin-gur o poveste. Poate alta decât aceea pe care am gândit-o eu. Câteodată, când lucrez, nici eu nu-mi dau seama ce fac acolo, pe şevalet.
Lucrează subconştientul. Eu sunt un intuitiv, aşa încât atunci când încep să-mi dau drumul la penel şi imaginaţie – nu mai am control. Porneşte mâna şi Dumnezeu îţi dă inspiraţie şi forţă. Pictura mea e ca un lanţ, care se duce şi se întoarce, mereu la începuturi, ca un Univers rotator (…). Am observat cu surprindere, la expoziţiile mele, cum copiii înţeleg foarte bine pictura asta a mea, destul de sofisticată, plină de arabescuri şi de culori insinuate în forme multiple. Şi eu cred că asta se întâmplă pentru că ei, copiii, sunt sinceri şi nu au prejudecăţi. Copiii au intuiţie şi nu-s în-corsetaţi în reguli, ca adulţii. Mai ales copiii de azi, care sunt liberi, lăsaţi să descopere singuri. Iar o altă întâmplare care m-a emoționat a fost atunci când m-am întâlnit cu cineva care fusese foarte bolnav şi care mi-a povestit cum s-a vindecat. Pare incredibil, dar totul a început în clipa când a ajuns în casa unei prietene de familie, care avea un tablou de-al meu. Ei bine, din clipa în care a început să-l privească, a simţit nevoia să mai vadă o dată tabloul, şi iar şi iar. Şi domnul acela a venit apoi să îmi mulţumească, pentru că pictura mea l-a ajutat să se vindece. Povestea asta ultimă m-a tulburat foarte tare.
M-am gândit că poate Dumnezeu a vrut ca, măcar o singură dată, să-mi iasă bine lucrurile, până la sfârşit. Eu am socotit tot-deauna că pictura mea este o icoană a sufletului meu, dar poate că de data asta, prin mila lui Dumnezeu, pictura mea să fi conţinut şi Chipul Său, ascuns şi răspândit printre culorile mele.” Uimiți în fața creațiilor maestrului Pelmuș, „călătorim” prin alfabetele lumii și prin lumea simbolurilor, spre a ne curăța sufletul cel încărcat de tină și nimicnicie. Urmează ca apoi, luminoși și solari, să ne ridicăm către cerul primăvăratic susținut pe flori frumoase de magnolii…
Lasă un răspuns