Editura „Sfântul Ierarh Nicolaeˮ readuce în atenţia publicului volumul „Slove pentru mai târziuˮ al poetului Ionică Fiscutean, un volum în registrul sugestivităţii, frumuseţii graţioase, vigorii şi sublimului. Poet din zona literaturii de inspirație reflexivă își construiește poezia în jurul nostalgiei, trăirii interioare intense, evadării în imaginație, în jurul nostalgiei, comuniunii cu natura, reflecției, memoriei, trecerii timpului, meditației asupra vieții, asupra valorilor sufletești și spirituale, vorbind cu rimă și muzicalități romantice despre firea sa sensibilă. În acest zgomot cotidian, Ionică Fiscutean ne invită să ne întoarcem preţ de un popas (bine ales) în lumea poeziei bune, atît de îndrăgită cîndva. O carte curată, despre care nu pot să nu scriu de bine, însă doar în marginea ei, nu cumva să tulbur spectacolul de metafore, astfel ca ea să se poată închide la loc frumos şi autentic, pentru ca următorul cititor să o poată deschide cu același interes. Nostalgii, clișee, o întreagă istorie a sufletului prinsă în mișcarea roţilor vremii, un romantic/amar/incitant dialog între uitare şi regret, între iubire, timp și cruce, care privește cu ochi romantici spre ceea ce fierbinte a fost cîndva, mărturisitoarea cosmică trecere. „Slove pentru mai târziu” vine dintr-o serie de producții literare recente ale autorului, iar titlul extrem de sugestiv face trimitere spre memorie, posteritate, reflecție sau confesiune, păstrate pentru viitor. Explorînd trăiri intense (iubire, melancolie, aspirația spre absolut), cu accent pe subiectivitate și imaginație, poezia lui Ionică Fiscutean valorifică natura umană și pe cea înconjurătoare, transmițînd emoția prin intermediul versurilor cu rimă („Frumos ar fi…ˮ, „S-au scuturat de zare toți ariniiˮ, „S-a înroșit și cerul meu ca maculˮ). Iubirea idealizată, fascinația pentru trecut, comuniunea profundă (sau, dimpotrivă, tristețea) în raport cu iubirea, natura, solitudinea și evadarea din realitate, muzicalitatea redată prin rimă și ritm creează o stare de visare ce amplifică intensitatea sentimentelor, redînd zbuciumul interior al autorului și frumusețea naturii („Vântul bate, frunza cântăˮ, „Cântec ca să uit cărareaˮ). Autorul pune accent pe subiectivitate, sentimentele copleșitoare, solitudinea carul alegoric de metafore, fascinația pentru trecut sau pentru fantastic, facilitînd exprimarea melancoliei și a pasiunii. Natura, ca oglindă a sufletului său, peisajele descrise în vers nu sînt doar decorative, ci rezonează cu stările eului liric („S-a încins de dimineață cerulˮ, „Printre crengi îngălbeniteˮ).
Sensibilitate, ton meditativ, o legătură strînsă cu lirica de inspirație rurală și tradițională („E noaptea în care te-ai trezit din somnˮ), filon puternic în poezia românească, volumul „Slove pentru mai târziu” abordează teme și motive specifice liricii morale creștine și tradiționale românești („În fața crucii Tale, Iisuse, mă închinˮ, „Rugăciuneˮ, „Păcatul meu sunt euˮ, „Țara astaˮ). Găsim în poezie trăiri religioase și învățăturile creștine, autorul face referiri la relația omului cu Iisus. Volumul readuce în prim-plan valorile arhaice, viața și universul rural, legătura cu spiritualitatea străveche, familia și originea, figura maternă și paternă fiind prezente în lirica sa idealizată prin versuri cu puternic accent tradițional („Visˮ, „Nu voi acum a plângeˮ, „Mai pune tată un lemn pe focˮ). Reflecția poetul Ionică Fiscutean asupra timpului și a trecerii pulsează chiar din titlul volumului, „Slove pentru mai târziu”, indicînd dorința de a lăsa o mărturie scrisă, drept moștenire spirituală generațiilor viitoare. Mesajul moralizator prin simplitatea stilistică oferă cititorului un bun prilej de meditație. În poezia de iubire își construiește un portret liric dominat de sensibilitate profundă și o reverență discretă, prezentîndu-se nu ca un cuceritor înflăcărat, ci ca un spirit vulnerabil și reflexiv, pentru care dragostea este o stare de grație și o punte de legătură cu sacrul.
În ipostaza de îndrăgostit, iubirea ia formă de rugăciune, sentimentul de dragoste se împletește cu spiritualitatea, femeia iubită fiind plasată pe un piedestal de puritate, iar autorul, un pelerin care își găsește liniștea și mîntuirea prin ființa dragă („Câte gânduriˮ). Vulnerabil, dar și dedicat, eul liric abandonează măștile și convențiile, oferindu-se total iubirii, transfigurată prin metafore și imagini simple, venite dinspre zona sufletului, evitînd emfaza sau cuvintele inutile, raportîndu-se la iubită sa cu delicatețe copleșitoare, văzînd în ea un dar divin pe care îl prețuiește cu smerenie („S-au scuturat de floare criniiˮ, „Sub steaua fără de luminăˮ). De la primul punct pînă la ultimul, Ionnică Fiscutean păstrează o linie poetică marcată de profunzimea lirismului tradițional. Sentimentul erotic este străbătut de regretul trecerii timpului, de o melancolie fină, iubirea fiind văzută ca refugiu în fața efemerului și modalitate de a învinge ireversibila trecere prin trăiri intense și curate. Este cu adevărat pentru autor poezia de iubire o formă de elevație, un spațiu al purității, „fior și suflu cosmic”, sugerînd că sentimentul de dragoste transcende simpla emoție pămîntească, conectînd, astfel, ființa umană la dimensiuni superioare, universale („O fi și în Rai povestea cu un brad!ˮ). Poezia și dragostea sînt văzute de autor ca mijloace de înălțare spirituală, menite să purifice trăirile, să le scoată din banal. Dragostea nu e doar simplu sentiment, ci o dinamică complexă între două suflete, guvernate de propriile legi cosmice („În noaptea în care latră cîiniiˮ). Este poezia pentru Ionică Fiscutean nu doar formă de expresie artistică, ci terapie existențială. Lira sa oferă o perspectivă profund umană și reflexivă, unde moartea nu e un final tragic, ci un proces interior, ancorat în fragilitatea umană. În viziunea autorului, viața reprezintă o acumulare de stări, chiar „stare de veghe”, căutare continuă a sensului, marcată de trecerea ireversibilă a vremii, un dar prețios care merită trăit intens, în ciuda limitărilor fizice. Timpul este perceput ca o curgere necruțătoare, ca o dimensiune care lasă urme fizice și spirituale, accentuînd finitudinea condiției umane („De mâineˮ). Eul liric se raportează la timp cu o conștientizare dureroasă a efemerului, dar și cu o doză de înțelepciune. Moartea este văzută ca o certitudine familiară, un fel de „prag” sau o dimensiune ce poate fi îmblînzită prin scris, o modalitate de a exorciza teama de neant și de a converti tragismul sfîrșitului într-o formă de demnitate și afirmare a sinelui („Casa mea de lângă cruceˮ, „Când mă vei îngropa, părinteˮ). De pildă, versul „Pe părul meu s-a cuibărit zăpadaˮ din poezia cu același nume este o metaforă tradițională pentru bătrînețe, înțelepciune și transmite o stare de melancolie și pace, subliniind acceptarea senină a vîrstei și a efemerității vieții. Semnificațiile profunde ale acestei imagini poetice includ trecerea implacabilă a timpului, albul zăpezii așezat pe păr sugerează instalarea senectuții, înțelepciunii. Ionică Fiscutean nu privește zăpada doar ca sfîrșit, ci ca „încununare” a experiențelor de viață, a încercărilor depășite, a maturității spirituale. Această asociere blîndă arată că poetul primește bătrînețea ca pe un oaspete firesc, liniștitor și cald. Cursul lin și curat al poeziilor abordează o perspectivă nostalgică, rurală, melancolică, alteori, plină de ironie fină asupra condiției umane. „Pianul răgușit” este metafora trecerii timpului, a degradării frumuseții, dar păstrează nota de emoție și autenticitate, transmite o stare profundă de resemnare, o meditație asupra trecerii implacabile a timpului, o meditație asupra morții și rădăcinilor spirituale.
Versurile „Casa mea de lângă cruce/, E un lut mai greu ca piatra/ Drumul care-ncet mă duce nu-mi întoarce astăzi viațaˮ, sugerează o existență trăită în umbra morții, a destinului implacabil sau în umbra unui crez religios puternic. Face trimitere simbolică atît la o locuință fizică dintr-un cimitir, cît și la sufletul care se pregătește de trecerea în neființă. Lutul mai greu ca piatra decodează originea muritorului (omul, din țărînă), cît și faptul că viața, cu toate încercările ei, poate fi o povară mai greu de purtat decît o piatră funerară. „Drumul care nu-mi întoarce viațaˮ spune despre caracterul ireversibil al existenței. Timpul curge doar înainte, drumul vieții parcurs nu oferă posibilitatea de a te întoarce la tinerețe sau la momentul de început.
Versurile „Îți mai scriu cîteva rînduri / Azi când singur stau la sfat / mă întreb prin cîte gânduri pașii nostri se despartˮ vorbesc despre acceptarea destinului și asumarea sfîrșitulului ca pe o continuare firească a călătoriei. Cititorul se întîlnește cu melancolia, distanțarea și introspecția autorului asupra unei relații de iubire care a început să-și piardă din profunzime sau apropiere. „Îți mai scriu câteva rânduri/ Azi când singur stau la sfat” relevă ideea că scrisului este pentru autor o punte de legătură sau o încercare de a menține flacăra aprinsă, în ciuda distanței. „Sfatul” cu sine însuși indică o analiză profundă, autorul își pune întrebări despre viitorul iubirii lor. Versurile „Mă întreb prin câte gânduri/ Pașii noștri se despart” vorbesc de distanțarea emoțională, transformînd apropierea într-o „despărțire” a pașilor și trăirilor. Ionică Fiscutean scrie o poezia de iubire romantică, cantabilă, una dintre cele mai vechi și mai populare forme de expresie lirică, cu accent pe emoție, muzicalitate și frumusețea limbajului. În literatura română, acest tip de poezie are o tradiție foarte bogată, de la romantismul clasic pînă la aceste versuri contemporane. Iubire idealizată, neîmplinită, pierdută, iubire cosmică sau spirituală, dor, pasiune, nostalgie, iubirea este văzută de autor ca o forță capabilă să transforme omul. Volum cantabil, „Slove pentru mai târziuˮ vine cu frumusețe sonoră, cu ritm clar, curgînd firesc, cu refrene și sonorități armonioase, ușor de memorat.
„De mâine nu mai sunt la mine acasă/ Îmi las aici cu drag chitara și pianul/ Solfegiul vechi ce îl țineam pe masă/ Îl las să îl găsesc de voi veni la anul/ Las poza ta iubito pusă într-o ramă/ Într-un sertar adânc plin de icoane/ Lacrima și dorul tău mă-ndeamnă/ Să scriu o strofă tristă într-o searăˮ. Cît de aplecat și trist vorbește autorul despre despărțiri dureroase și plecări dintr-un loc încărcat de amintiri, pe ton nostalgic și intim, ca și cum și-ar lua rămas-bun de la propria viață pînă la anul. Nostalgia, iubirea care invadează Universul, teama de pierdere, refugiul în muzică și poezie, păstrate în memorie!
„De mâine nu mai sunt la mine acasă”, sugerează o ruptură, plecare, înstrăinare sau schimbare majoră în viață. „Acasă” nu este doar un loc fizic, ci și spațiul sufletesc al siguranței și iubirii. „Îmi las aici cu drag chitara și pianul / Solfegiul vechi…” ca abandonare a unei părți din sine. Instrumentele și „solfegiul” simbolizînd trecutul și identitatea afectivă a autorului. „Îl las să îl găsesc de voi veni la anul”, este ușa deschisă speranței. Poetul nu știe dacă se va întoarce, dar păstrează ideea revederii. „Las poza ta, iubito, pusă într-o ramă” – însemnînd păstrarea iubirii ca amintire sacră. Fotografia – un simbol al iubirii care continuă chiar și în absență. „Într-un sertar adânc plin de icoane” – creează o asociere între iubire și sacru. Amintirea iubitei e păstrată aproape religios, cu respect și durere. „Lacrima și dorul tău mă-ndeamnă/ Să scriu o strofă tristă…”, unde suferința devine sursă de creație poetică, iar dorul transformă emoția în artă. Iată, o atmosferă melancolică, specifică poeziei romantice și cîntecelor de tip romanță. Limbajul simplu și imaginile concrete (chitara, poza, icoanele, sertarul) fac emoția autentică și apropiată.
Versurile, „Portativ cu vorbe multe/ Vechi pe un pian uzat/ Nu are cine să-l ascute/ Totul e vechi și demodat/ Corzile sunt vorbe goale/ Nu mai cântă cîntul lor/ Sunt doar veșnice balade/ Încrustate-n cânt și dorˮ, transmit sentimentul degradării, uitării, pierderii sensului emoțional. O atmosferă melancolică, unde obiectele muzicale devin simboluri ale sufletului obosit și ale timpului care a trecut. „Portastiv cu vorbe multe/ Vechi pe un pian uzat”: „portativul” simbolizează muzica, creația, poate chiar viața poetului. Faptul că este „vechi” și așezat pe „un pian uzat” sugerează trecerea timpului, oboseala sufletească. „Nu are cine să-l asculte”: poate sugera că autorul se simte singur și lipsit de sprijin. „Totul e vechi și demodatˮ e semnul că lumea lui interioară nu mai aparține prezentului. E nostalgia unei epoci trecute, poate a unei iubiri sau a unei arte care nu mai este apreciată. „Corzile sunt vorbe goale/Nu mai cântă cântecul lor”: corzile instrumentului simbolizează vocea sufletului. Ele nu mai produc muzică adevărată, ceea ce poate însemna un gol interior. „Sunt doar veșnice balade/ Încrustate-n cânt și dor – tot ce a rămas sînt amintirile transformate în cîntece triste. „Baladele” devin urmele unei suferințe vechi, păstrate în muzică și dor.
În ansamblu, volumul „Slove pentru mai târziuˮ, vorbește despre iubire, trecerea timpului, degradarea idealurilor, singurătatea artistului, nostalgia după emoția autentică, transformarea durerii în artă. Ionică Fiscutean scrie o poezie cu sensibilitate romantică și boemă, unde pianul, corzile și portativul nu sînt doar obiecte, ci simboluri ale sufletului său. Preţul poeziilor este tributul romantic pe care autorul îl plăteşte pentru curajul de a depăşi banalitatea cotidiană, forţînd barierele individuației, dezvoltîndu-și, astfel, adevăratul sine prin intermediul versului, pe drumul către autenticitate, adesea blocat de obstacole interioare și exterioare. Volumul „Slove pentru mai târziuˮ este un volum elegant, discret, care subliniază existenţa unui filon poetic adevărat și înregimentează în detașamentul poeziei postmoderne un autor care sigur se va impune povestindu-ne cu artă despre sine însuşi, privindu-ne adînc în ochi.
