Sigur, dacă ne place să visăm frumos, în loc să acționăm, ori măcar să întrebăm de la obraz partenerul strategic care este partea noastră de beneficii de după acest război, la care am fost obligați să cotizăm, atunci putem spune că tergiversarea sub pretextul reverificării „tehnice” a acordării vizelor de către unchiul Sam poate fi privită ca un avertisment al Statelor Unite la adresa autorităților, guvernanților, clasei politice parte a alianței executive ce ne-a concesionat altora… Dar, lucrurile nu stau așa… Dimpotrivă! Iar faptul că anunțul vizând reverificarea „sistemului” (viitor!) de acordare a vizelor a venit aproape în tandem cu accentuarea dreptului reclamat de același unchi Sam de a obține mai mult din Ucraina, ca pradă post război, probabil cel puțin cât rușii (dovadă că Trump a deschis practic un nou capitol, niciodată pomenit până acum, acela al negocierilor de revendicări teritoriale), aceste deloc coincidențe ar trebui să ne scoată din starea de letargie… Și nu doar pentru că, evident, în aceste tocmeli (de fapt, impuneri) Statele Unite nu o să negocieze niciodată ceva pentru noi, nici pentru alte state membre UE (excepție poate… Ungaria)… Și nu, nu o să aibă în vedere cumva și îndreptările teritoriale istorice meritate de noi… Nu are de ce să o (mai) facă, oficial chiar (nu că s-ar fi înghesuit cumva să ne fie avocat!), asta cel puțin pentru că noi nu am dezavuat, măcar pe măsura accentuării sprijinului acordat Kievului, acel mizerabil tratat al cedărilor încheiat de Emil Constantinescu în favoarea Ucrainei… Și care, pe litera actului de lege, este o linie roșie pentru orice eventuală îndreptare istorică… Morală, de drepturi colective, culturale, economice, de teritorii, de artefacte… Nu încă, poate, și de populații… Pentru că, dacă „pământurile” (cu minereuri, desigur) revendicate (!) de către Statele Unite pentru nimeni altul decât chiar unchiul Sam sunt oricum deja „distribuite”, problema populațiilor (minorităților) abia acum va ieși în evidență în forma ei de decimare… O masacrare (și nu doar ca drepturi) a ceea ce a mai rămas după folosirea lor drept carne de tun…
Or, ce se va întâmpla cu minoritatea noastră de acolo? Care nu va fi privită nici în dimensiunile (tot mai reduse) ale unei enclave cu eventuale drepturi (nu și recunoașteri) rediscutate și reajustate, nici din perspectiva unui posibil butoi cu pulberi cu acele colectivități cerându-și dreptul de a vorbi în limba lor, de a citi (cu problema reală a manualelor românești înlăturate treptat) și a învăța (cu problema școlilor cu predare în limba română desființate masiv, peste noapte), ci la nivelul singurului lucru din istorie care poate chiar se va repeta… Din același somn al rațiunii, dar, acum, și din cauza excesului de judecăți (neraționale, însă) din propriile interese ale acelora care ne-au mai înghiontit de atâtea ori în vremuri… Și totuși, chiar dacă asistăm de multă vreme la felul în care românii din Ucraina sunt reduși la tăcere, de la nivelul de exprimare, la afișarea identității, practic printr-o ucrainizarea a românilor din ținuturile istorice pe modelul maghiarizării lui Telkes Simon, cu străzi, monumente, cimitire, cu prigoana fizică, oricum existentă de dinaintea războiului, dar care a căpătat în sine conturul unui dosar al drepturilor omului, noi tăcem… Nu revendicăm pentru românii noștri de acolo drepturile pe care nu doar UE a pus batista (încă din primele zile ale războiului, din primele momente în care România a trimis ajutoare, apoi a acordat sprijin militar și comercial, logistic, și, în continuare, s-a angajat în a asigura „contribuții” devenite obligatorii prin „recomandările” UE, încălcând legile noastre, principiile de dezvoltare a propriei națiuni), ci, iată, aceste drepturi sunt ignorate acum și de către Statele Unite… E drept, care încă nu se fac că nu au habar… Dar, să nu uităm, că ne-au mai lăsat o dată baltă… De ce nu ar face-o și acum?… Și, de fapt, nici nu s-ar putea pune problema că „ne-au abandonat”, aidoma crispării care a dus la așteptarea de cinzeci de ani, nu, nu putem să-l acuzăm pe unchiul Sam că ne-a dat de o parte, când o va face, pentru că noi am tras la jug spre capra râioasă a UE… O Europă tot mai abuziv acaparatoare care, în acest context istoric, geo-politic, de rescrieri de lumi, nu se deosebește cu nimic cu deja, am putea să-i spunem, surata-i de la răsărit din trecut… Iar când americanii își vor retrage „diligențele”, cutumiare cel puțin, începând cu lobby-ul și jucătorii strategici, cu agenții de influență (economici, dintâi), și ne vom plânge că „ne-au abandonat”, cu diferența că lacrimile (guvernanților) vor fi chiar de crocodil, să privim înapoi spre mesajele despre vizele reevaluate… „tehnic”, dar și spre împărțirea prăzii de război între SUA și Rusia…
Și să nu ne mire dacă, în repetarea istorică a deciziilor și gesturilor ipocrite, lașe, ale unor indivizi ce se autointitulau „oameni politici”, nu vom vedea această acțiune de astăzi de deromânizare a ținuturilor noastre captive Ucrainei transformată într-o relocare de populații… Pentru că, este o întrebare legitimă: oare la ce se va mai deda Kievul dacă, în plin proces de sprijin dinspre noi, îi alunga fără nici o remușcare pe preoții români din bisericile românești din Ucraina, ștergând, rând cu rând, din oricum prea puținele drepturi, desființând acum, la propriu, însăși vatra de perenitate a românilor către ziua de mâine într-o țară tot mai străină?… În fond, de la desființarea școlilor în limba proprie, la sugerarea și poate chiar deciderea de strămutări ale populației ce se identifică drept românească, la ea „acasă”, nu mai este cale lungă… Ba, poate, chiar și mai puțin timp în comparație cu ororile războaielor secolului trecut… Pentru că, acum sunt „doar” presiuni vizând diluarea minorități românești prin deromânizare, printr-un proces evident și oficial vizând negarea drepturilor lingvistice, istorice, culturale… Dar, mâine-poimâine, poate că drumurile și podurile pe care chiar noi le-am construit pentru Ucraina se vor transforma în căile de exod al românilor de acolo… Din păcate spre o țară care, dacă nu a ridicat nici măcar o sprânceană când erau încălecați, striviți, alungați de regimul de la Kiev, nu prea are cum să le promită că le va fi mai bine „acasă”… În acel acasă străin dintr-un acasă deja înstrăinat…
Lasă un răspuns