La sfârșiul celui de al doilea Război Mondial țara noastră avea trei submarine și cinci minisubmarine cu care își apăra litoralul și apele naționale, iar astăzi mai deţine un singur submarin, „Delfinul”, nefuncţional din anul 1995. Totul a început cu „NMS Delfinul”, care este numele primului din cele două submersibile cu acest nume ale Marinei militare române. Cel actual, numit tot Delfinul în memoria primului, a fost construit în URSS. Primul submarin, NMS Delfinul (Nava Majestății Sale Delfinul), a fost construit între anii 1926 – 1936 la Fiume, pe atunci bază navală italiană, azi Rijeka în Croația. Marina militară română a mai avut apoi două submarine numite inspirat „Rechinul” și „Marsuinul”. Erau motonave submarine clasice pentru epocă, dotate la prova cu tuburi lansatoare de torpile și de un tăietor de plase sau lanțuri, de șnorkel pentru motoarele diesel „Krupp” (Delfinul), respectiv „MAN” (Rechinul și Marsuinul), de electromotoare pe baterii pentru cursele în imersiune, de un periscop și de artilerie de suprafață pe punte, în fața chioșcului și la pupa. La șantierul naval din Galaţi s-au aflat în construcţie aceste două submarine. La început, se chemau S1 şi S2. Ca echipaj, Zamfir Petre a fost ales, alături de alţi nouă colegi, să continue războiul pe „Rechinul“, declarat gata de acţiune în aprilie 1944, până în august, la venirea ruşilor. Acestea au contribuit la „Operaţiunea 60.000”, care a presupus evacuarea soldaţilor germani şi români din Crimeea. A fost cea mai mare operaţiune navală din Marea Neagră, care s-a desfăşurat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Marina militară românească a avut în dotare la un moment dat nouă submarine și minisubmarine, dintre care opt au luptat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, însă cele mai cunoscute și implicate în misiuni de luptă au fost „Delfinul”, „Marsuinul” și „Rechinul”. Prima misiune a „Rechinului” a avut loc în timpul evacuării Crimeei în 1944, între 20 aprilie şi 15 mai, în timpul ofensivei din Crimeea. Cea de-a doua sa misiune a fost o patrulare în largul portului sovietic Novorossiysk, în perioada 15 iunie – 27 iulie. A fost ultima patrulă submarină românească a războiului şi a durat 45 de zile, cea mai lungă din istoria submarinelor româneşti. Potrivit datelor tehnice, NMS „Rechinul” avea o lungime de 69,8 metri şi o lăţime de 6,6 metri. Deplasamentul submarinului era de 750 de tone în imersiune, fiind propulsat de două motoare diesel şi două motoare electrice, fiecare dezvoltând 600 de cai putere. „Rechinul” atingea o viteză de 14 noduri la suprafaţă şi 9 noduri în imersiune, având o autonomie de 7.000 de mile. Era dotat cu un tun naval şi antiaerian SKC, cu calibrul de 88 mm, un tun antiaerian Oaerlikon, cu calibrul de 20 mm, şi putea lansa 6 torpile TLT (533,4 mm).
Celălalt submersibil, NMS „Marsuinul” a fost proiectat inițial ca submarin puitor de mine, însă a fost transformat ulterior în submarin de atac. Potrivit site-ului rumaniamilitary.ro, „Marsuinul” a executat o singură misiune în serviciul marinei militare române, în perioada 10 mai – 27 mai 1944, înlocuind „Rechinul” în zona de operaţiuni din estul Mării Negre. Scopul acesteia era de a supraveghea comunicaţiile inamice din faţa portului sovietic Batumi, pentru acoperirea retragerii pe mare a trupelor române şi germane din Peninsula Crimeea – „Operaţiunea 60 000”. În prima zi când a ieşit în larg a fost confundat cu un submarin sovietic de o navă germană şi vânat. Din fericire, submarinul a scăpat nevătămat şi s-a îndreaptat spre portul turcesc Zonguldak. După 23 august 1944, a fost confiscat de Uniunea Sovietică. Pe 20 februarie 1945, o torpilă a explodat în interiorul submarinului aflat la cheu în portul Poti. A fost ulterior ridicat la suprafață și reparat. Submarinul a fost casat în 1950. În anii ’60, unul dintre motoarele submarinului „Rechinul” a ajuns în patrimoniul Institutul Politehnic din Galaţi. Profesorul Cătălin Fetecău de la Facultatea de Inginerie a descoperit, în urmă cu câţiva ani, vechiul motor într-una din încăperile facultăţii. L-a restaurat şi apoi a transformat sala respective într-un mic muzeu care se numeşte „Nava Majestăţii Regale- Rechinul”. Profesorul îşi doreşte cel mai mult să integreze motorul submarinului „Rechinul” într-un muzeu al istoriei navale din Galaţi, care să devină şi o atracţie turistică. Este o idee ce ar trebui susținută și de forurile competente locale.
NMS Delfinul (NMS = Nava Majestății Sale), primul dintre cele trei submersibile ale Marinei militare române și cel mai implicat în misiunile de luptă, a fost lansat la 22 iulie 1930 în prezența inginerilor navali români și italieni, precum și a unei delegații a Ministerului român de Război, și ministru plenipotențiar al României în Italia, Dimitrie I. Ghica. Însă submarinul nu era gata să fie predat. În urma unor litigii între Statul român și șantierul „Quarnero” din Italia, submarinul a fost în fine predat la 9 mai 1936. După ce și-a luat torpilele de la Neapole, submarinul a ajuns la Constanța în 27 iunie și a fost încadrat în Divizia de Mare cu ocazia Zilei Marinei, în 15 august. Deoarece de la punerea pe cală trecuse aproape un deceniu, submarinul era oarecum depășit moral, astfel că principala sa destinație a fost de navă școală, iar în timpul războiului de „navă în viață” (engleză ship in being), care obliga adversarul să ia măsuri împotriva pericolului generat de prezența sa. În primul deceniu al existenței sale, NMS Delfinul a efectuat numeroase curse în Marea Neagră, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, cu misiuni de exercițiu, de antrenament și de instructaj, foarte căutate de ofițerii Marinei militare române, dintre care unii urmaseră în acest scop cursuri de specializare în submersibilele franceze și italiene. A efectuat de asemenea misiuni hidrografice și științifice pentru Institutul Oceanografic din Constanța întemeiat de Grigore Antipa. Prima ieșire în mare a submarinului după decretarea mobilizării a fost chiar în ziua de 22 iunie, la ora 17:00, cu următorul echipaj: Cpt. Constantin Costăchescu, Cpt.mec. Panait Papaianopol, Lt. Șerban Argeșanu, Lt. Alexandru Marinescu, Asp.mec. Panait Popescu, Slt. Eustațiu Dimos, Mstr.III Marin R. Nae, Mstr.III Ioan Ștefănică, Mstr.III Gheorghe Melinte, Smstr.I Ioan Costache, Smstr.I Oprea Mărăcine, Smstr.I Gheorghe Spânu, Smstr.I Nicolae Bugescu, Smstr.I Amedeo Râpeanu, Smstr.I Mihai Manea, Smstr.I Petre Cristea, Smstr.II Pantelimon Loghin, Smstr.II Vasile Voiculescu, Smstr.II Gheorghe Diacu, Smstr.II Minel Ciobanu, Smstr.II Simion Munteanu, Smstr.II Mihai Doagă, Smstr.II Tudor Popescu, Smstr.II Gheorghe Stoi, Smstr.II Constantin Teodoroiu, Smstr.II Costache Ghiță, El.sgt. Mihail Gh. Mihai, El.sgt. Petre Tincu, El.sgt. Constantin Trandafirescu, El.sgt. Vasile Gheorghiu, El.sgt. Vasile Borceanu, Sgt. Nicolae Diaconescu, Sgt. Gheorghe Taringrădeanu, Cap. Gheorghe D. Dan, Cap. Pavel Roman, Cap. Vasile Livintz, Cap. Isidor Pop, Cap. Tudor M. Tudor, Marinar Neagu Dumitru, 39 de oameni. Al 40-lea era medicul, Ion Neculai Agiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 22 iunie 1941 și 3 iulie 1942, a efectuat nouă misiuni în Marea Neagră împotriva Uniunii Sovietice, alternativ sub comanda căpitanilor Constantin Costăchescu și Corneliu Lungu, acesta din urmă fiind în 1942 avansat lt. comandor. În decursul acestor misiuni, a permis scufundarea distrugătorului Moscova și scoaterea momentană din luptă a crucișătoarelor Harkov și Voroșilov venite să atace Constanța, a torpilat în largul Crimeei o navă de transport militar (posibil cargoul Ural), și a suferit nenumărate atacuri din partea flotei și aviației sovietice, de care a reușit să scape fără pierderi umane, deși a fost ținta a sute de bombe și grenade submarine. Pentru aceste acțiuni, căpitanul Constantin Costăchescu a fost decorat mai târziu cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Submersibilul, însă, suferise avarii serioase și a stat în reparații între iulie 1942 și 23 august 1944, când România a intrat în război de partea Aliaților. Ca majoritatea navelor românești, a fost confiscat de noii aliați sovietici, care însă nu au reușit să-l repare și l-au folosit ca rezervă de piese, după care l-au retrocedat României în 1957, în stare practic de epavă. Marina română reușește totuși să-l repare, însă ca navă civilă, folosită de I.R.C.M. (Institutul Român de Cercetări Marine Constanța) până la scoaterea definitivă din uz în anii 1970 și înlocuirea sa cu batiscaful SC-200 construit la Constanța în 1980-1981. Din primul NMS Delfinul se mai păstrează în present doar motorul diesel Krupp la Muzeul Marinei din Constanța și manometrul de adâncime la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”. Specificațiile tehnice ale submarinului au fost următoarele: Deplasament la suprafață: 650 tdw; Deplasament în imersiune: 900 tdw; Lungime: 68 m; Lățime la cuplu maestru: 5,9 m; Balast în tancurile de asietă; 2 motoare diesel Krupp de 800 CP fiecare; Viteza maximă cu motoarele diesel: 26 km/h (14 noduri); Viteza maximă cu motorul electric de imersiune: 17 km/h (9 noduri); Autonomia: 2000 MM; 6 torpile Whitehead, de 533 mm (21 țoli), cu o bătaie de 4000 m la 49 noduri sau 8000 m la 38 noduri; 1 tun naval și AA Bofors de 102 mm; Echipaj: 40, din care șase ofițeri, 26 de maiștri și subofițeri și 8 oameni din contingent.
Pentru a fi în concordanță cu numărul total de submersibile inventariate de marina militară română, pe lângă aceste submarine, marina italiană a trimis în Marea Neagră şase submarine de buzunar, de tip „Caproni” (din care cinci echipate). Submarinele italiene dar şi celelalte mijloace navale trimise de aceştia au fost transportate pe calea ferată, din La Spezia la Constanța, în perioada 22 aprilie – 2 mai 1942. Întrucât fuseseră parţial demontate în vedere transportării lor, micile submarine italiene au fost „bazate” la dana 23, unde se afla macaraua grea „Titan”, care urma să le lase la apă. Amarinarea lor în Marea Neagră avea să înceapă la 25 mai cu exerciţii în faţa portului, ținte fiind două remorchere. Escadrila era comandată de căpitanii Lesen d’ Astra şi Sorrentino. Submarinele erau de tipul Caproni (CB) de 36/45 tone, cu patru oameni în echipaj şi două torpile de 450 mm fixate lateral de carenă. Ca „zestre” tehnică dispuneau de un periscop, cinci balasturi care le permiteau o imersiune maximă de 70 de metri și aveau o viteză de 7,5/7 noduri, asigurată la suprafaţă de un motor termic „Isotta Fraschini” iar în imersiune de două motoare electrice de 80 CP, de provenienţă „Brown Boveri”. Ca şi şalupele de asalt MAS venite în acelaşi timp cu ele, submarinele de buzunar făceau parte din categoria mijloacelor speciale, cu misiunea generală de a pătrunde în porturile adverse sau de combatere, în preajma coastelor proprii (circa 30 de mile marine autonomie), a unui inamic ce ar fi venit la debarcare. La sfîrșitul războiului au fost subminate de către armata germană aflată în retagere, iar apoi de către armata URSS.
Actualul Submarin Delfinul (521) este cel care poartă numele primului submarin românesc NMS Delfinul, care a fost lansat în anul 1936 și scos din funcțiune în anul 1957. Submarinul actual este din clasa KILO și a intrat în exploatare în anul 1986, fiind achiziționat din fosta Uniune Sovietică şi predat României în anul 1985. A costat 40 de milioane de dolari şi a fost adus în ţară în secret, fiind recepţionat fără ceremoniile caracteristice festivismului comunist. În perioada 1986 – 1996 a efectuat aproximativ 2000 de ore de imersiune în Marea Neagră, a executat 34 de lansări torpile/mine și a parcurs circa 8000Mm. Este un submarin diesel cu propulsie electrică care poate atinge 17 Nd și are o autonomie maximă de 45 zile sau 6000 Mm. Raza de acțiune cu un plin de baterie este de aproximativ 400 Mm. Corpul este împărțit în 6 compartimente etanșe, iar la bord își desfășoară activitatea aproximativ 50 de militari. Misiunile de bază ale submarinului sunt: antrenarea forțelor proprii pentru căutarea și descoperirea submarinelor; cercetarea pentru culegerea de informații la nivel operativ-strategic; pregătirea și controlul spațiului maritim în vederea desfășurării operațiilor maritime; completarea capabilităților sistemelor de cercetare de la coastă prin extinderea zonei de cercetare la suprafață și în mediul submarin; participarea la operații speciale – transport, lansare/recuperare grupe FOS; supravegherea navală în zonele de interes în sprijinul combaterii contrabandei și transporturilor ilicite; descoperirea navelor care desfășoară activități ilegale în zona economică exclusivă. Submarinul nu mai este operațional din anul 1996, de când a expirat resursa bateriilor de acumulatori. Tot în același an ar fi trebuit executată și prima reparație medie, odată cu înlocuirea acumulatorilor. În perioada 1986-1992 submarinul a fost andocat anual, ulterior efectuându-se lucrări de întreținere a operei vii și a sistemului de imersare-emersare în anii 1996, 2004, 2007 și 2011. În anul 2016 sunt active la nivel internațional 48 de submarine clasă „Kilo” și există comenzi pentru producerea a încă 12. Succesul de care se bucură această clasă de submarine pe plan mondial este dat de calitățile tactice și de soluțiile tehnice constructive alese de producător, soluții care au asigurat realizarea unei platforme extrem de greu de detectat.
De fapt, după 23 august 1944, marina militară română şi-a pierdut toate navele, marea lor majoritate, inclusiv cele trei submarine, fiind preluate de marina URSS în data de 15 septembrie 1944. „Delfinul” a fost returnat de sovietici în 12 octombrie (noiembrie după alte surse) 1945, iar „Rechinul” a fost restituit la 12 august 1951. „Marsuinul”, „TC-3” la sovietici, nu a mai fost restituit niciodată. Conform unor surse, s-ar părea că, pe 20 februarie 1945, o torpilă a explodat în interiorul „Marsuinului”, aflat la cheu în portul rusesc Poti. Ulterior, a fost ranfluat și reparat dar până la urmă a fost casat în 1950. Fiind primul submarin returnat de sovietici, după război, marina a păstrat pe „Delfinul” personal tehnic iar în 1954, a fost remorcat până la baza navală Mangalia pentru instrucţie. A făcut apoi câteva imersiuni de exerciţiu în lac şi în mare, dar din cauza infiltraţiilor de apă la corpul rezistent, a fost ţinut în continuare numai în bază. A fost casat şi demontat câţiva ani mai târziu, motoarele fiind păstrate şi expuse la Muzeul Marinei din Constanţa şi la Muzeul Tehnic din Bucureşti. Într-o istorie „paralelă”, „Delfinul” (pare mai plauzibil să fie vorba despre „Rechinul”) ar fi fost returnat de sovietici în 1957, mai mult ca carcasă, decât submarin funcţional. Ar fi fost reabilitat şi întrebuinţat până în 1970 de Institutul Român de Cercetări Marine Constanţa. Conform aceleiaşi istorii, din el au mai supravieţuit două piese: manometrul care este în Bucureşti la Muzeul Ferdinand I şi motorul în Constanţa, la Muzeul Marinei. „Rechinul” a fost botezat de sovietici cu numele „TC-2” iar în 1947 a fost rebotezat „H-39” şi mai apoi „C-39”. Conform unei surse a fost scos din funcţiune şi tăiat la 8 decembrie 1950. Conform Nicolae C. Petrescu, „Rechinul” a participat la formarea mai multor contingente de submarinişti până în anul 1956, când ar fi fost tăiat. În condiţiile în care după război, tratatul de pace încheiat cu Aliaţii interzicea României să mai deţină submarine precum şi torpile acustice sau magnetice, singurele permise fiind cele cu contact, mi se pare puţin plauzibil ca România să fi format alte generaţii de submarinişti militari.
Începând din 2021, un italian şi mai mulţi ingineri români au pus la punct o linie de producţie pentru elementele componente ale unui model de minisubmarin într-o fabrică din Timișoara şi livrează deja astfel de echipamente, deocamdată în Italia. Minisubmarinele pot fi încărcate cu muniţie şi un echipaj de până la 15 persoane. În contextul războiului din Ucraina şi al ameninţărilor venite din partea Rusiei, cu ajutorul mini-submarinelor vom putea securiza mult mai bine zona Mării Negre. Cristina Stănciulescu, director operaţional al firmei care produce mini-submarine ne-a comunicat următoarele: „Aceasta este secţiunea principală a submarinului. În partea de deasupra puteţi să vedeţi /corţii/ pentru torpile, în partea inferioară se montează bateriile electrice. Absolut tot vasul pe care vin montate ulterior echipamentele se fabrică în România. Fiecare dintre aceste secţiuni se fabrică la noi în hală.” Aşa arată mini-submarinele pe care le construiesc 45 de inginerie şi mecanici localitatea Ghiroda de lângă Timişoara. Cele mai multe au fost livrate până acum Marinei Militare italiene. Românii realizează structura centrală a vehiculului subacvatic şi e nevoie de şase luni de muncă. Submarinul compact are o lungime de 35 de metri şi poate coborî până la o adâncime de 150 metri. În plus, poate suporta un echipaj format din 9 marinari şi 6 comandanţi şi poate parcurge o distanţă de peste 2000 de mile în autonomie. „Un submarin compact este dimensionat astfel încât să poată opera în apele puţin adânci ale Mării Negre, să acopere distanţa necesară, flexibilitate, dar şi sistemul de armare necesar. Dimensiunile reduse îl face foarte greu de reperat de sonarele altor nave.” ne-a mai spus Cristina Stănciulescu. Mini-submarinele produse la Timişoara au acelaşi sistem de torpile ca submarinele de mari dimensiuni, adică vor putea fi folosite şi pentru atac nu doar pentru supraveghere. Reprezentanţii producătorului italian s-au întâlnit deja cu ministrul Apărării Naţionale, care vrea să cumpere minisubmarinele pentru Forţele Navale Române. Cristina Stănciulescu a mai spus următoarele: „Înţelegem că o flotă de submarine compacte, ne referim la patru-cinci submarine – pot să acopere toate necesităţile operaţionale ale sistemului de apărare românesc în apele Mării Negre”. Delfinul, Rechinul și Marsuinul au fost submarinele care au apărat litoralul românesc și au participat la operațiuni militare în apele Mării Negre în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Ele au reprezentat forța noastră militară pe acest segment de graniță. Având în vedere apropierea noastră de o zonă importantă de război, dar și rolul important al acestei arme în cazul unei desfășurări de forțe, sperăm ca pe viitor să avem și noi câteva submarine reprezentative pentru armata țării noastre. De asemenea, un muzeu care să completeze istoria noastră adevărată, de după cel de al Doilea Război Mondial, cu victoriile și sacrificiile noastre, poate aduce un simțământ de apartenență și patriotism real.
