Sfânta Spovedanie este cea mai bine reprezentată în zestrea de proverbe românești dintre toate celelalte Sfinte Taine. Pentru documentare, am folosit și de data aceasta cele zece volume din colecția lui Iuliu Zanne. Din economie de spațiu, vom cita după fiecare proverb, în paranteze, numărul volumului și pagina unde poate fi găsit. Așadar, avem următoarele: I. Conștiința păcatului. Românul are conștiința păcatului. Păcatul este o caracteristică sine qua non a condiției umane însăși. Expresia „A fi om” (II, 380) presupune existența tuturor părților bune și rele ale ființei umane, inclusiv existența păcatului. El a fost prezent la protopărinți, „Adam a mâncat mărul, însă dinții noștri se strepezesc” (VI, 466), fiindcă toți suntem descendenții lui: „Neam de pe Adam” (VI, 469) și s-a transmis până la noi, necesitând jertfa supremă a Domnului Iisus Hristos: „Pentru tine, moș Adame,/ Am mâncat piroane-n palme” (VI, 466). Omul este ființă psihosomatică, dar raportul dintre suflet și trup se schimbă de la om la om. Ideal ar fi ca „Trupul – sluga sufletului” (II, 447), însă, în realitate se întâmplă adesea invers. Omul săvârșește păcatul cu întreaga lui ființă, trup și suflet, dar în primul rând sufletul este cel ce suferă consecințele păcatului și acestea se răsfrâng apoi asupra trupului: „Greșalele sufletului ca rănile trupului, că și când se tămăduiesc, tot lasă semne pe trup” (IX, 56); „Sufletul când pătimește, tot trupul se topește” (II, 439). Păcatul îl urmărește pe om pas cu pas, el identificându-se cel mai adesea cu diavolul însuși, oricum, ajungându-se până la personificarea acestuia: „A-l mâna păcatul” (VII, 74), „A-l împinge păcatul”(VII, 74) sau „A-l trage păcatul” (VII, 73). Păcatul este murdăria sufletului, dându-i culoare acestuia: „A avea suflet negru”(II, 441), dar și dimensiuni „A fi mic la suflet” (II, 441). Cel ce se înrăiește în păcate ajunge să fie socotit „fără suflet” (II, 441), comparativ cu cel ce săvârșește binele, virtuțile, faptele bune, care este „mare la suflet” (II, 441). Chiar dacă păcatul are o formă materială, vizibilă, el are și un corespondent spiritual, o „umbră” a lui, care se răsfrânge asupra sufletului, astfel că fiecare păcat este luat „pe suflet” (II, 441). Păcatul se agață „ca moartea de om sănătos” (II, 625), „se leagă de om” (VI, 75), făcându-l „din om neom” (II, 381). Autorul anonim face distincție clară între abaterile de la legea morală, în funcție de gravitatea lor. Vom întâlni:
Greșelile, ca fiind cele mai mici și neînsemnate forme de derogare de la poruncile lui Dumnezeu, de la normele de conviețuire socială, de la legea morală. Greșeala este mai prezentă la oameni decât păcatul, fiindcă a greși e omenește: „Omul greșește” (II, 375), „Tot omul poate greși” (VII, 627). „A nu greși nicidecum peste putință este, că numai Domnului aceasta este dată. Dar a se îndrepta de greșeala sa, la cel înțelept privește. Aceluia să te asemenea” (VIII, 190). Greșalele de multe ori sunt chiar necesare pentru consolidarea și extinderea unor experiențe de viață: „Greșeala, îndreptare așteaptă” (X, 407) sau „Greșind învață omul” (X, 408). Ce-i drept, unele greșeli pot să aibă consecințe dureroase pentru tot restul vieții: „Greșeala de o clipă e, adesea, supărare pe viață” (X, 408). Sunt situații când o greșeală poate să genereze implicații multiple, neprevăzute din punct de vedere teoretic: „În unele greșim și-n altele ne osândim; de-aceea să nu socotești că o faptă vreodată va rămânea fără plată, că răsplătirea vine când cu gândul nu gândești” (VIII, 606). Dincolo de mustrările conștiinței, ori de oprobiul public, cel ce săvârșește greșeli este pedepsit și de Dumnezeu la vremea cuvenită. Dumnezeu are însă răbdare, fiindcă, așa cum ne spune Mântuitorul, „El nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Același sens îl are și proverbul românesc următor: „Dumnezeu nu pedepsește îndată ce omul greșește” (VI, 654). Chiar mărunte, dar dacă sunt multe, la ceasul morții și la judecata de apoi contează, „că cel ce mai puțin greșește mai puțină întristare la ceasul morții are” (VIII, 469);
Păcatele sunt abateri mai grave de la legea morală, de la poruncile lui Dumnezeu și de la legile penale omenești, ele echivalând cel mai adesea cu infracțiunile: „Păcatul e mai mare decât greșeala, ca o bucată decât o fărâmitură” (IX, 125). Săvârșirea lor repetată dă o vădită dependență: „Păcatele sunt ca barba, cum o razi, aici o vezi la loc” (IX, 125), „Păcatul e ca și norocul: ori te așteaptă, ori îl aștepți și de dânsul nu mai scapi”(VII, 69), „Păcatul ca pata, te însemnează numaidecât” (IX, 125), „Omul se deprinde cu răul ca viermele în hrean” (II,379). Consecințele sunt pe termen lung: „Păcatul cu dinți de șarpe, unde mușcă anevoie se mai vindecă” (VIII, 469), „Păcatul fărădelege se-nțelege, de-aceea moarte se înțelege” (VIII, 469), „Sufletul bucuros este să intre în rai, numai că păcatele nu-l lasă” (II, 438).
Așa cum am spus și la subcapitolul de mai sus privitor la greșeli, și păcatul este în firea omului, fiindcă „Nimeni nu-i lemn de biserici” (VI, 487), „Nimeni nu-i ușă de biserică” (VI, 487), „Nu a îmbătrânit pe căile bisericii” (VI, 492), „Nu m-a mâncat calea bisericii” (VI, 492). Aceasta însă nu este o scuză nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața oamenilor. „Calea păcatului netedă și frumoasă, iar la sfârșitul ei gura iadului” (VIII, 468). „Păcatul intră râzând și iese plângând” (VII, 72), „Păcatul până se urmează mare plăcere ne aduce, iar după săvârșire la-ntristare și căință îndată ne duce” (VIII, 469), „Păcătosul poartă cutia cu păcatele, ca un cocoșat cocoașa în spinarea sa: de-aceea niciodată nu le vede” (IX, 125). Păcătosul care își repetă păcatul devine un vicios, un pătimaș, un rob al păcatului: „Cel ce păcătuiește rob păcatului se socotește” (VIII, 469).
Omul este responsabil de faptele sale, inclusiv de păcatele pe care le săvârșește. Este adevărat că zicale precum „Așa i-a fost scris”, „Așa i-a fost scrisa”, „Așa i-a fost ursita” întâlnim frecvent în mentalul popular tradițional și ele ne duc la o concepție apropiată de predestinație, de soartă, de destin. Și, totuși, proverbele vin să schimbe radical această concepție:„,Când vreun cuget te-mboldește,/Întâi la păcat gândește” (VII, 73), ,,Cel ce de-al său suflet la boală nu mai îngrijește, tocmai ca corăbierul, ce în zadar se silește, când vijelia îl găsește” (IX, 150), „Cel ce nici la bătrânețe nu se pocăiește, ca lupul ce, și îmbătrânește, năravul nu și-l părăsește” (IX, 72), „Vai de omul cu păcat!/ De păcat e alungat/ Și nu poate fi scăpat” (VII, 71). Voia liberă a omului, liberul arbitru cu care este dotat, justifică pedeapsa pentru păcat și răsplata pentru virtute. Omul nu mai este un instrument în mâna destinului: „De faci rău,/Teme-te de Dumnezeu” (VII, 697), „Multe și-n multe chipuri pedepsele celui păcătos și când la ele nu gândește” (VIII, 468), „Nici un trup fără de osândă” (II, 448), „Oricare faptă are și răsplată” (X, 423), „Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sale” (VI, 652).
La săvârșirea păcatului, diavolul are o parte de vină, am putea spune că este coautor. El îl ispitește pe om, dar nu-l poate obliga să săvârșească păcatul. Răul este specialitatea lui și proverbele o spun cu prisosință: „Câte cruci vei face, dracul tot la spate șade” (VI, 594), „Dracu nu face cruci de biserică” (VI, 588), „Dracu nu face mănăstire” (VI, 589), „Dracul crapă când faci bine” (VI, 581), „Dracul nu face biserici” (VI, 588), „Dracul nu face pomeni, nici punți, nici uși de biserică” (VI, 588), „Dracului nu-i pasă dacă faci una sau mai multe cruci” (VI, 595). Creștinul nu este descoperit în fața atacurilor diavolești. El Îl are pe Dumnezeu în ajutor, dacă-L cheamă cu credință și cu stăruință: „Când îl vezi pe dracu, atunci să te-nchini la Hristos” (VI, 590). „Fă cruce mare că e dracul bătrân” (VI, 572). Închinăciunea însă trebuie să fie însoțită de credință puternică, fiindcă „Nu poți fi și cu dracul în buzunar și cu sufletul în rai”(VI, 563), „Nu poți sluji la doi domni” (IV, 343), „Nu-i vrea să fii și cu sufletul în rai și cu pielea-n pod” (II, 439), „Viață îngerească, trai porcesc” (II, 801). Îndoiala în credință, duplicitatea, nu rămân nepedepsite: „Când te-o scăpa Dumnezeu, dracul te și apucă” (VI, 574). Păcatul se zămislește mai întâi în sufletul omului, în cugetul lui și apoi se materializează în fapta propriu-zisă: „Pe unde iasă graiul, iasă și sufletul” (II, 578), „Pe unde ne iese cuvântul, pe acolo o să ne iese și sufletul” (II,531). Cel dintâi judecător al omului este propria lui conștiință morală, cugetul său: „Pedeapsa păcătosului cugetul se-nțelege, ce necontenit îl bate” (VIII, 468). După această „pedeapsă” reprezentată prin coșmaruri insuportabile la unii săvârșitori ai păcatului, urmează, în cele mai multe cazuri pedeapsa dată de instanțele de judecată. Există și situații când păcătosul scapă nepedepsit de către autorități, fie că nu i s-au descoperit păcatele, fie că n-a fost identificat autorul, fie că autorul a reușit să se sustragă cercetării. Există situații când, urmare păcatului, săvârșitorul poate avea beneficii substanțiale, care-l ajută să-și realizeze o stare materială înfloritoare, să ocupe funcții înalte, să se bucure de slavă lumească. Omul din popor, autor al proverbului, ne îndeamnă, referitor la această situație: „Nu râvni la slava păcătosului, că nu va avea sfârșitul său bun” (VIII, 468).
Universalitatea păcatului este atestată de cuvântul Mântuitorului și ea este reluată în zestrea paremiotică românească: „Acela dintre voi, care este fără de păcat, să arunce cea dintâi piatră” (VII,73). Anumite păcate grele nu sunt menționate în proverbe, ci ele sunt exprimate metaforic și toate în legătură cu sufletul. Astfel, omorul este numit în proverbe pe ocolite: „A-i bea, a-i sorbi sângele” (II, 712), „A-i mânca lumânarea” (III, 215), adică a-i pricinui moartea. Mai mult, criminalul „își încarcă sufletul cu păcatele altuia” (VII, 75), adică ale victimei. El are consecințe în timp, vizibile și pentru cei din jur, ca o pedeapsă venită de la Dumnezeu, fiindcă „Îl paște păcatul” (VII, 74). Nimic nu scapă nevăzut și nejudecat de Dumnezeu, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare: „Sângele nevinovat cere judecată de la Dumnezeu și nu lasă” (II, 708), „Sângele vărsat cărbune arzător și foc pârjolitor se face” (II, 709).
Este o datorie firească, creștinească și socială a fiecăruia dintre noi de a ne lupta cu păcatul, cu viciul, indiferent care ar fi acesta. Este firesc ca fiecare să-și „vadă de suflet”(II, 443). Proverbul nu întârzie să ne îndemne în acest sens: „Aprinde lumânarea înainte de a se face noaptea”(III, 213), fiindcă „Cine vrea să-i țină candela mai multă vreme, trebuie din vreme s-o umplă cu untdelemn” (III, 66). Nepăsarea, întârzierea nemotivată, așteptarea unei vârste înaintate pentru a începe procesul lung și greu al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu duc la eșec sigur, fiindcă „Omul și din necătare moare și zile când are” (II, 636). Proverbul ne asigură: „Credința te va mântui”(VI, 529), ceea ce este foarte corect, deși este insuficient, fiindcă, fără fapte bune „credința este moartă”, cum ne precizează Sfântul Apostol Iacob. Prin credință și fapte bune, omul poate deveni „ușă de biserică” (VI, 487), iar Dumnezeu „îi plătește vămile” (VII, 688).
Lasă un răspuns