Iată că România a intrat în centrul atenției internaționale datorită unei descoperiri arheologice care rescrie istoria vechii Europe. În situl de la Valea lui Greuceanu / Grăunceanu (jud.Vâlcea), o echipă internațională de cercetători a identificat cele mai vechi urme de activitate umană de pe continent, datând de acum 1,95 milioane de ani. Aceste dovezi, care confirmă o teorie lansată în anii `60, plasează teritoriul României într-o poziție-cheie în studiile despre migrația timpurie a homininilor în Eurasia. La Bugiulești, echipa de paleotologi venită din SUA a abordat cu profesionalism un sit fosil promițător, anunțat a fi posibilul loc al descoperiri unor fosile umane sau antropoide de un milion de ani (cel numit și „Pescarul de pe Lacul Getic”). Povestea hominidului de chiar două milioane de ani vechime (1,95) începe în anul 1962, când o echipă de cercetători condusă de istoricul, antropologul şi arheologul Constantin Nicolae-Plopşor a făcut o descoperire remarcabilă. Specialiştii români au scos la iveală, pe şantierul de la Bugiuleşti, din comuna vâlceană Tetoiu, un depozit osteologic impresionant (23 de mamifere), despre care s-a spus ca are o vechime de 1,8-2 milioane de ani: de la rămăşiţele unei girafe, până la fosile de maimuţă, mamut şi urs. Descoperirea a iscat de-a lungul deceniilor o serie de controverse, dar nu din cauza fosilelor animale, ci din cauza a trei fragmente de oase lungi: două femure şi o tibie, despre care s-a spus că aparţin unui humanoid, numit „omul de Bugiuleşti”. Prezentat drept strămoşul europenilor, „omul de Bugiuleşti” a ajuns rapid în toate cărţile de istorie, de la şcoala generală până la facultate. Propaganda comunistă a funcţionat perfect în anii ’60, iar despre Pescarul de pe lacul Getic sau Australanthropus Oltenesis s-a vorbit în toate mediile ştiinţifice internaţionale. Oasele despre care s-a spus că aparţin unui humanoid au ajuns la Institutul de Arheologie din Bucureşti, în timp ce restul fosilelor animale au fost expuse la Muzeul Olteniei din Craiova. Încă din perioada comunistă, au existat voci care şi-au exprimat îndoiala că cele trei fragmente de oase din Bugiuleşti au aparţinut strămoşului europenilor.
Pentru a-i convinge pe specialiştii care au pus la îndoială autenticitatea fosilelor umane găsite la Bugiuleşti, autorităţile române au apelat la ajutorul lui Raymond Dart, specialistul în antropologie care a descoperit, în 1921, în Africa de Sud, fragmente osoase ce au aparţinut unui australopitec. R. Dart s-a deplasat la Tetoiu, dar nu a putut compara fragmentele de os găsite în Vâlcea cu cele descoperite în Africa de Sud. Reprezentanţii Muzeului Olteniei spun că, la scurt timp după ce a părăsit România, antropologul a infirmat că cele două femure şi tibia găsite în zona Lacului Getic au aparţinut celui mai vechi hominid de pe continentul european. Trei decenii mai târziu, un alt cercetător de talie internaţională a spulberat teoria antropologilor români. Belgianul Jean-Marie Cordy susţinea că fragmentele osoase ar aparţine unui urs. „În cazul de faţă nu se pune problema unei confuzii foarte mari, întrucât oasele de urs seamănă cu cele umane”, a declarat Aurelian Popescu, muzeograf în cadrul Muzeului Olteniei. După Revoluţie, s-a emis şi ipoteza că oasele ar fi de maimuţă, dar nu au mai fost efectuate alte expertize din care să rezulte cu certitudine acest lucru. Cert este că depozitul osteologic de la Bugiuleşti iar a stârnit atenţia unor cercetători din America și în anii 2000, aceştia au poposit pe meleaguri vâlcene pentru a aflat date suplimentare despre o specie rară de maimuţe. „Australanthropus Oltenesis trăia în cete sau hoarde şi ducea o viaţă mult asemănătoare animalelor. În ceea ce priveşte hrana sau locuinţa, ştia să şi-o „aleagă” şi să se adăpostească sub stânci, în peşteri sau pe terasele râurilor.
Ca fiinţă inteligentă, a făcut progrese în făurirea uneltelor din os şi mai puţin din piatră, şi pândea, după cum o dovedeşte osuarul de la Bugiuleşti, înnămolirea animalelor preferate, pe care apoi, adesea, le sacrifica. Numai aşa îşi găseşte explicaţia faptul că într-un perimetru restrâns s-au descoperit resturile fosile a 28 de specii de ierbivore şi carnivore, precum şi de maimuţe, care nu puteau să convieţuiască paşnic, scria istoricul Gheorghe Petre-Govora, în volumul „O preistorie a nord-estului Olteniei”. Ce se ştie foarte puţin este că, în urmă cu câțiva ani, o altă echipă de cercetători americani, condusă de Claire Terhune, profesor la Departamentul de Antropologie al Universităţii din Arkansas, a revenit în situl de la Tetoiu, de pe Valea Olteţului, Timp de patru ani s-au lovit de un mister profund în ceea ce priveşte documentele săpăturilor din anii ’60, care păreau de negăsit: registre pierdute, fotografii cu presupusele unelte descoperite în Valea Olteţului despre care nimeni nu părea să mai ştie unde sunt. Cu ajutorul unei hărţi din anii ’70 şi a tehnologiei actuale a ajuns în zonă, dar „E foarte greu să identifici vechile situri din anii ’60-’70. Nu că s-ar fi mutat, dar peisajul s-a schimbat”, a explicat ulterior Claire Terhune. La prima vizită au descoperit un neaşteptat schelet de mamut. Ulterior, în anul 2016, într-un articol publicat în Researchfrontiers.uark.edu, Claire Terhune recunoştea că situl de pe Valea Grăunceanu, din judeţul Vâlcea „…este unul dintre cele mai interesante situri din lume… un imens şi bogat depozit de fosile de mamifere şi vertebrate. Aceste specii dispărute includ mamuţi, pisicile cu colţi sabie şi strămoşii preistorici ai girafei, cerbi giganţi, cai, rinoceri, lupi, urşi, hiene şi primate similare cu babuinii de astăzi”. Lăsând la o parte orice teorie a conspiraţiilor, prin urmare, fragmentele de oase de animale descoperite, datate tot în urmă cu două milioane de ani (de la fosile de girafă, până la rămăşite de maimuţă şi urs0, sunt de netăgăduit. În sit s-au descoperit, pe lângă resturile de faună mare, fragmentele unor cercopitecine terestre, Paradolicopithecus arvernensis (fosile de maimuţe străvechi), asociaţia faunistică fiind datată la circa 1,8 milioane de ani. Paradolichopithecus este un gen extinctiv de maimuţă găsit odată în toată zona Eurasiei. Specia de tip P. arvernensis era o maimuţă foarte mare, comparabilă ca mărime cu o mandrillă. Genul a fost cel mai strâns legat de macaci, având o morfologie cranială similară. Paradolichopithecus a fost o maimuţă terestră; în general, se crede că a dezvoltat o dimensiune mare a corpului ca răspuns la presiunea prădătorului. În ciuda relaţiei sale strânse cu macacii, a împărtăşit, de asemenea, o serie de caracteristici postcraniene cu babuinii. Articulaţiile sale de gleznă arată, totodată, o asemănare remarcabilă cu cea a Australopithecus-ului hominid şi a dus la ideea că Paradolichopithecus s-ar fi putut mişca frecvent într-o poziţie bipedă.
În situl paleontologic de la Bugiuleşti sunt peste 20.000 de resturi osoase descoperite. Dar, cum a ajuns istoricul Plopşor la concluzia că oasele aparţin „primului strămoş al europenilor”, aflăm dintr-un studiu publicat în urmă cu mai bine de un deceniu şi jumătate: „În jurul anului 1960 sunt începute cercetările în zona Bugiuleşti, ca urmare a identificării, aici, începând cu 1952, a mai multor puncte fosilifere. Odată cu aceste săpături avea să se schimbe perspectiva asupra începuturilor manifestărilor umane la Nord de Dunăre. C.S. Nicolăescu-Plopşor considera că a descoperit urme de activitate conştientă încă de la nivelul unor presupuşi australopiteci”, explică Adrian Doboş în lucrarea „C.S Nicolăescu Plopşor şi arheologia paleoliticului”, apărută în Studii de preistorie, publicaţie a Asociaţiei Române de Arheologie. Din acelaşi studiu mai aflăm şi că: „În punctul Valea lui Grăunceanu au fost descoperite numeroase resturi fosile de animale de climă caldă… S-a considerat că aici era unul din locurile de adăpare a animalelor preistorice; ca urmare a mişcărilor de regresiune ale Lacului Getic, animalele erau obligate să înainteze spre apă prin zone mâloase, ceea ce determina scufundarea unora dintre ele sau cel puţin imobilizarea lor, ele devenind victime sigure ale animalelor de pradă, situaţie de care ar fi putut beneficia şi eventualii antropoizi. Lucrarea emite o ipoteză şi în privinţa presupuselor unelte: Oasele rămase în urma „ospeţelor” puteau fi folosite de către aceştia din urmă ca materie primă pentru producerea de unelte. Se face referire la industria osteo-donto-cheratică, în care erau folosite doar materii dure de provenienţă animală. Au fost chiar identificate mai multe tipuri de astfel de unelte (numite prime mărturii ale procesului de muncă), cu diverse funcţii, cum ar fi: de răzuire, despicare şi tăiere”.
Istoricul Adrian Doboş explică şi de ce crede că primele unelte au fost aduse în zonă: „Pe lângă existenţa acestor unelte, au mai fost aduse şi alte argumente: descoperirea în acel punct a mai multor oase lungi (deci bogate în carne) decât vertebre şi coaste, de unde ar rezulta că primele ar fi fost aduse aici intenţionat. Multe din respectivele oase erau sparte la ambele capete şi s-a considerat că spărturile erau făcute intenţionat, pentru extragerea măduvei. În plus, în stratele respective se aflau două pietre de râu rulate şi un galet de cuarţit albastru… de unde concluzia că ele au fost aduse de fiinţe inteligente.” Zona fosiliferă Bugiuleşti devine în clipa de faţă veriga de legătură între descoperirile de acest fel din nordul Africii, Europa sud–vestică şi Asia sud–estică. Cu toate acestea, specialistul consideră că argumentele lui Plopşor nu sunt nici suficiente, nici convingătoare, mai ales că din publicaţii lipsesc planurile şi profilele săpăturilor. Pe lângă fosilele de animale descoperite la Tetoiu, s-au mai găsit astfel de urme şi în alte părţi ale judeţului, fapt ce i-a îndreptăţit pe specialişti să considere că Vâlcea este totuşi una dintre cele mai vechi regiuni locuite din Europa. Spre exemplu, într-una dintre zonele limitrofe ale municipiului Râmnicu-Vâlcea, în punctul „Fabrică” din localitatea componentă Căzăneşti, s-au găsit oase aparţinând unei specii de elefant care a trăit în urmă cu 1,7 milioane de ani. Tot în aceeaşi zonă s-a mai descoperit un răzuitor din silex maroniu, despre care se ştie că provine din epoca paleolitică, când şi-a făcut apariţia omul deplin format, cunoscut astăzi sub numele de Homo sapiens, dar şi picturile rupestre. Există chiar şi câteva aşchii şi un nucleu de silex maroniu, cu bază trapezoidală, care provin din Mezolitic, perioadă când începe procesul de micşorare a uneltelor, descoperite tot la Căzăneşti. Urme ale culturii Starčevo-Criş, din Neolitic, au fost descoperite la Valea Răii, la doar 5 km depărtare de Râmnicu-Vâlcea, constând în fragmente ceramice aparţinând purtătorilor Culturii Boian. Pe partea dreaptă a pârâului Sărat, s-au găsit artefacte vinciene, constând în: fragmente ceramice, lame de silex şi statuete antropomorfe. Urme ale Culturilor Boian şi Sălcuţa s-au găsit atât la Sud, cât şi la Nord de municipiul Râmnicu-Vâlcea: la Căzăneşti – „Fabrică” şi „Cetăţuia”. Exemplele de acest gen pot continua, fapt ce demonstrează că această zonă a fost locuită din cele mai vechi timpuri: vase ceramice, idoli antropomorfi şi zoomorfi, topoare de piatră, lame de silex, obiecte din cupru, aur, bronz, argint, cuţite, podoabe, alte arme şi multe alte comori, chiar şi necropole, unele dintre artefacte aparţinând Culturilor Coţofeni, Glina, Verbicioara şi Basarabi, iar din şantierul sistematic de la Buridava Dacică încă mai ies la lumină noi şi noi tezaure.
Deși ipoteza prezenței homininilor în această zonă fusese lansată de Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, tehnologia limitată de la acea vreme nu a permis confirmarea acesteia. Studiile actuale au adus însă dovezi clare că homininii foloseau unelte pentru a tranșa animale. Microscopiile avansate au analizat peste 4.500 de fosile, dintre care 20 prezintă incizii certe de origine antropică. Aceste urme, amplasate în poziții anatomice care sugerează descărnarea, indică o specie evoluată capabilă să creeze și să utilizeze unelte primitive. Lipsa artefactelor litice ridică întrebări, dar nu umbrește semnificația descoperirii. Zona în care au trăit acești hominini era caracterizată de un mediu silvo-stepic, populat de strămoși ai girafelor, castori, struți și alte animale dispărute. Fauna și flora specifică oferă indicii despre condițiile de viață de acum aproape 2 milioane de ani. Această descoperire plasează situl de la Valea lui Grăunceanu înaintea altor locații din Europa, cum ar fi Dmanisi, Georgia (1,77 milioane de ani) și situri din Spania și Turcia, datate la aproximativ 1,5 milioane de ani. Deși specia exactă de hominin rămâne necunoscută, cercetătorii sugerează că ar putea fi vorba de „Homo erectus” sau un precursor al acestuia. Descoperirea susține ipoteza că migrația homininilor din Africa a început mai devreme decât se credea, cu grupuri efemere care au traversat teritoriile Europei. Aceste populații nu au lăsat urme semnificative, dar prezența lor confirmă că „Homo erectus” și alte specii timpurii erau capabile de adaptare și explorare. Deși colonizarea Europei s-a produs mult mai târziu, în urmă cu aproximativ 400.000 de ani, dovezile din România demonstrează că regiunea noastră a fost parte a unui proces complex de migrație și adaptare. Astfel, Valea lui Grăunceanu devine o piesă esențială în puzzle-ul evoluției umane, subliniind rolul important al Europei de Sud-Est în acest context. Pentru România, aceste rezultate sunt o oportunitate de a se afirma pe scena arheologică internațională. Situl de la Valea lui Grăunceanu reprezintă o resursă inestimabilă pentru cercetători și o atracție unică pentru promovarea turismului cultural.
Și pentru ca descoperirea să fie una completă, locul sitului palentologic poartă un nume celebru din mitologia poporului nostru: Valea lui Greunceanu (Grăunceanu). Personajul eponim Grăunceanu (adică „cât un grăunte”) sau Greunceanu („cel ce va trece printr-o mare greutate”) este cel care a mers în căutarea Soarelui și a Lunii furate de zmei (schimbarea ordinii cosmice). După o luptă crâncenă cu cei trei zmei și cu soțiile lor, zmeoaicele, se povestește că Greuceanu a eliberat Soarele și Luna, reîntorcând oamenilor lumina cea de toate zilele.
Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(…) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.
