Dumitru Mociorniță s-a născut la 5 august 1885, în satul Țintea, din jud. Prahova (acum oraș Băicoi) și a fost un mare întreprinzător român din perioada interbelică, în domeniul încălțămintei și pielăriei. S-a născut într-o familie săracă de țărani din Prahova. Copiii familiei Mociorniţă, ca alţi copii de ţărani săraci, au mers la şcoală, căci învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit. Se spune că învățătorul din clasele primare l-a așezat în spatele clasei, pentru că nu avea pantofi în picioare. După absolvirea a patru clase, prea puţini elevi continuau studiul. La sfârşitul secolului XIX, doar 22% din români ştiau să scrie şi să citească. Dumitru Mociorniţă nu numai că s-a numărat printre aceştia puţini, dar a excelat. S-a mutat în gazdă la Ploieşti pentru a urma clasele V-VIII, la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“, apoi a venit în Capitală, unde a terminat Liceul Economic „Kretzulescu“. Tânăr muncitor şi ambiţios, el s-a întreţinut pe durata studiilor în Bucureşti prin meditaţii la franceză şi germană oferite colegilor săi. Firea lui, dar mai ales rezultatele extraordinare la învăţătură s-au făcut cunoscute. La examenul de bacalaureat, fiind notat foarte bine a fost remarcat de Ion I. C. Brătianu care i-a oferit o bursă de studii la „Școala Superioară de Comerț” din București. După ce a absolvit cu „magna cum laude”, Mociorniţă a primit o a doua bursă, de această dată la o instituţie franceză de prestiugiu: „École Supérieure de Commerce de Paris et d’Industrie”. Pe durata studiilor, a făcut practică în fabricile textile din Franţa, în industria constructoare de maşini din Anglia, dar şi în cea chimică din Germania. Marele lui câştig din Occident a fost viziunea: ideea de afacere şi-a conturat-o aparent de atunci, studiindu-i cu atenţie pe Ford şi Krupp, cei care şi-au ridicat adevărate dinastii industriale. După absolvire, a lucrat ca reprezentant al unei firme din Hamburg. A refuzat să se mute în Statele Unite ale Americii și s-a întors în România, unde a început să lucreze la „Tăbăcăria lui Nicola Prodanof”, industriaşul care deţinea monopolul în domeniul pielăriei în perioada antebelică. Aici, Mociorniţă avea să lucreze cu viitorul său socru, Grigore Alexandrescu, dar mai ales avea să se afirme: la doar 24 de ani ajunge unul dintre oamenii de bază ai companiei. Mai apoi s-a căsătorit cu fiica acestuia.
Cariera profesională a lui Dumitru Mociorniţă părea că se opreşte la un moment dat. În 1916, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei şi tânărul este luat în armată. Faptele sale de arme de pe frontul moldovenesc şi de pe cel din Basarabia sunt recunoscute de Armata Română, fiindu-i atribuite onoruri şi medalii. Însă, pentru Mociorniţă, adevărata recompensă a fost revelaţia antreprenorială pe care a avut-o. Pe tot parcursul războiului el a identificat cererea şi publicul ţintă: armata nu era echipată corespunzător. Aşa că ideea i-a încolţit: de ce nu ar face el bocanci pentru soldaţi, şei pentru cai, cizme pentru comandaţi – îmbrăcăminte şi accesorii din piele? Profită de ajutorul pe care statul era dispus să-l acorde întreprinzătorilor şi împrumută 30 de milioane de lei. Ajutat şi de socrul său, cumpără două hectare de teren pe strada Apele Minerale (azi str. Ion Minulescu), la marginea Bucureştiului. Acolo, în 1925, îşi ridică fabrica de încălţăminte ce îi purta numele. Totul este făcut ca la carte, aşa cum învăţase în Vest: pentru început ia în leasing maşinării din Germania şi Marea Britanie, având astfel cea mai performantă întreprindere din domeniu. Şase ani mai târziu, împrumutul era achitat, ipoteca făcută la Banca Generală a Ţării Româneşti ridicată, iar Dumitru Mociorniţă înscria la Registrul Comerţului „Fabrica de Pielărie şi Încălţăminte D. Mociorniţă“, marca de fabrică şi de comerţ înregistrată fiind Omega. Afacerea mergea strună. Mociorniţă devenise un mare brand! Fabrica lui devenise cel mai important producător de încălţăminte din România, iar reclamele interbelice o confirmă: „Toată încălţămintea este cusută solid cu maşinile americane Good Year. Talpa este impermeabilă, higienică, nu arde piciorul, nu pătează ciorapul, fiind tăbăcită prin sistem lent. Depozit propriu de vânzare, cu preţuri mai eftine ca oriunde!“. Om de afaceri învăţat, el îşi plănuia afacerea după tiparele marilor concerne pe care le studiase în tinereţe. Primul pas a fost dezvoltarea continuă: mai bine de trei sferturi din profit îl reinvestea. Fabrica avea trei magazine de desfacere în Bucureşti (pe Carol, Griviţei şi Mihai Bravu) şi în aproape toate marile oraşe: Cluj, Braşov, Craiova, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Tecuci, Câmpulung, Roman şi Târgovişte.
Investiţia în terenuri şi extindere a durat până în 1938, când avea un capital de peste 200 de milioane de lei. Lucrurile nici că puteau să se potrivească mai bine pentru el, căci un an mai târziu începe cel de-Al Doilea Război Mondial, iar Mociorniţă avea să fie furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română. A fost un vis devenit realitate. Mociorniță a reușit să îşi ridice un imperiu în industria pielăriei: a găsit o primă piaţă de desfacere în unitățile armatei române şi apoi, după Primul Război Mondial, a cucerit domeniul la nivel naţional. Perioada care a urmat Marelui Război a fost înfloritoare pentru economia României. Pe termen scurt, ce-i drept, dar statisticile sunt grăitoare: potrivit recensământului din decembrie 1930, pe teritoriul României Mari existau 283.081 de întreprinderi, aproape jumătate dintre ele fiind deţinute de o singură persoană. Unele interbelice, altele înfiinţate de la finalul secolului XIX, afacerile nu rezistau timpului – depindeau întru totul de patron şi rareori se extindeau. Bazându-se tocmai pe excepţiile de la statistici, industria românească a dat doar câţiva mari oameni de afaceri – cei care au depăşit zona locală, care au avut de-a face cu politicul, într-un fel sau altul, câştigând în perioadă monopolul, iar în istorie, renumele. Aşadar, marii industriaşi ai României Mari pot fi număraţi pe degete, toţi remarcându-se prin profesionalism, viziune excepţională, dar mai ales prin parcurs – studiu şi muncă. Pe aceleaşi considerente s-a creat şi renumele lui Dumitru Mociorniţă. Este o poveste clasică, aproape hollywoodiană, dar căreia nu îi este destinat un happy-end. S-a înscris și a făcut parte din Partidul Național Liberal, pe care l-a reprezentat și în Parlament, ca deputat și mai apoi senator de Ilfov.
Pentru cei care nu cunosc, Maternitatea Bucur a fost construită dintr-o donație a industriașului Dumitru Mociorniță. Același Dumitru Mociorniță a donat bani și pentru Spitalul Clinic de dermato-venerologie „Scarlat Longhin” (acum desființat și în ruină, ca urmare a retrocedării), de pe Calea Șerban-Vodă, și pentru prima instituție medicală pentru tuberculoși din București, Spitalul Filaret (astăzi Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”). Pe strada „Între Gârle”, în anul 1937 a fost pusă piatra fundamentală a „celui mai frumos dispensar din capitală”, după cum nota revista „Realitatea ilustrată”. Clădirea a fost naționalizată în 1948 și folosită câțiva ani de securitatea statului și de poșta română, revenind ulterior la menirea inițială. După ce spitalul clinic al județului Ilfov a fost transformat, în 1981, în spitalul clinic al Sectorului 4 (este vorba despre actualul spital „Sf. Ioan”), acesta a primit secțiile clinice de la Bucur, unde a fost mutată apoi maternitatea din cadrul Spitalului unificat nr. 9 „Gheorghe Marinescu”. Astfel, Dispensarul Bucur a devenit Maternitatea Bucur pe care o cunoaștem cu toții.
După instaurarea regimului comunist Dumitru Mociorniţă a refuzat să emigreze. Parcursul său antreprenorial a fost curmat, brusc, de venirea la putere a comuniştilor. A fost arestat și condamnat la închisoare; aceeași soartă avea să o aibă și fiul său, Ion. A murit în închisoare în 1953. Averea sa a fost confiscată. Puteți vedea și astăzi fosta „Fabrică de Tăbăcărie și Pielărie D. Mociorniță”, pe strada Ion Minulescu nr. 67-93, în București (zona metrou Timpuri Noi; sector 3). Bineînțeles că se numește altfel – „Flaros” -, și are ca obiect de activitate tăbăcirea și finisarea pieilor, fabricarea articolelor de voiaj și marochinărie, harmașamentelor și încălțămintei, prepararea și vopsirea blănurilor. De numele lui Dumitru Mociorniță ne amintim cu drag și respect, dar de „Flaros” nu prea am auzit. Poate ar fi bine să schimbăm actuala denumire cu numele marelui industriaș, să îi păstrăm astfel memoria neîntinată! Sau chiar să–i facem o statuie!
Lasă un răspuns