Atât de căutatul oraș Sibiu are istoria sa medievală destul de bogată. Și totuși, pare un oraș „deschis”, fără fortificații de zid, precum alte locații transilvane. Căutăm în istorie și aflăm că vechea cetate medievală a Sibiului a fost întărită cu ziduri de piatră și cărămidă, ca sistem de apărare împotriva atacurilor hoardelor de invadatori, ce amenințau distrugerea așezării. Acestea poartă numele de „centuri de fortificații” și au fost construite începând cu secolul al XIII -lea. În anul 1366 este finalizată ce-a de-a treia mare centură, an ce marchează și avansarea cetății la stadiul de „oraș”. Dar, chia din anul 1191 se începe construcţia primelor ziduri de fortificaţii în jurul Bisericii Sf. Maria (care era construită). Apoi la 1224, se finalizează prima incintă de fortificaţii în jurul actualei Pieţe Huet. În acelaşi an începe lucrul la a doua centură de fortificaţii. 1241 este anul când se finalizează a doua centură de fortificaţii care cuprindea actuala Piaţa Mică. În 1357 încep lucrările la cea de-a treia centură de apărare. Anul 1366 este anul când se finalizează a treia centură de fortificaţii a oraşului în jurul Oraşului de sus. La 1457 Oraşul de jos este inclus în centura de fortificaţii. În 1501 Turnurile din sud-estul centurii de fortificaţie a oraşului sunt supraînălţate. 1540 este anul în care încep construcţiile rondelelor de artilerie şi a bastioanelor. Prima construcţie este Turnul Gros. În 1551 se începe construirea Bastionului Haller. În 1552 se începe construirea bastioanelor Porţii Cisnădiei şi Porţii Ocnei (Burger). Curând, în 1552 se începe construirea bastioanelor Porţii Cisnădiei şi Porţii Ocnei (Burger). În 1553 oraşul vinde Turnul Sării lui Michael Dischler şi F. Remmer. La 1570 este terminat bastionul din faţa Porţii Cisnădiei. La 1577 este terminat bastionul din dreptul Porţii Turnului (Sag). Abia la 1622 începe construcţia la ultimul bastion, Bastionul Soldisch. Acesta va fi finalizat în anul 1629. În 1638, pe 28 august, trăsnetul loveşte Turnul Pielarilor iar explozia prafului de puşcă aflat înăuntru provoacă un incendiu devastator. Ca un făcut, la 1711, Turnul Curelarilor este lovit de trăsnet iar explozia prafului de puşcă depozitat acolo distruge o parte din zidul cetăţii. În incendiul declanşat ard 140 de case. În 1720 la cele patru porţi ale oraşului se angajează paznici. În 1771 în bastionul Haller se construieşte o şcoală de călărie acoperită. În 1772 oraşul predă Turnul Sării călugăriţelor ursuline care în acelaşi an cumpără grădina Breslei Curelarilor. În 1807 se demolează Turnul Ţesătorilor de pe Soldisch. În 1818 se amenajează scările de pe promenadă de lângă teatru. Se construieşte Templul Concordia. În 1819 Arcadele din zidul cetăţii sunt date în chirie.
În 1830 se demolează poarta exterioară a Ocnei. În 1836 se demolează turnul Porţii Cisnădiei. În 1851 se demolează casele de pe tunelul spre strada Ocnei. În 1852 se demolează bastionul porţii Turnului (Sag), dar și zidul interior de la Soldisch împreună cu turnurile mici. În 1853 se demolează Turnul interior de la Poarta Elisabeta. În 1854 se demolează Turnul Frânghierilor de la Poarta Leşurilor. În 1857 se demolează Poarta Ocnei (Burger). În 1858 se demolează Poarta Turnului (Sag). În 1860 este amenajat Pasajul Scărilor şi desfinţată rampa de urcare. În 1865 este demolat bastionul de la poarta Ocnei (Burger) și se demolează Turnul cel mare al Porţii Elisabeta împreună cu zidul. În 1871 se demolează zidul cetăţii între străzile 9 mai şi Pielarilor. În 1872, la 27 noiembrie 1872, se hotăreşte să se demolează ultimele ziduri din oraşul de jos. Demolarea va începe în 1873 şi va continua până în 1886 când ultimele ziduri dispar. În 1877 se demolează „Turnul lui Herbert” de la teatru. În 1881 este demolat Turnul Aurarilor de pe Soldisch. În 1890, la 17 iulie, este demolat Turnul Sării. În 1895 comunitatea oraşului hotărăşte demolarea zidului oraşului de pe Harteneck (Cetăţii). În 1898, la 1 august, sunt demolate Turnul Preotului şi Capela lui Iacob din Piaţa Huet. La 1903 este demolat zidul exterior al cetăţii de pe Soldisch. Din întreaga fortificație, doar 2 turnuri mai sunt astăzi în picioare, dar stau uitate printre multe alte imobile orășenești și de agențiile turistice, dar și de autoritățile locale. Vorbim despre două dintre turnurile de apărare ale Sibiului medieval: „Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor”. Acestea totuși există, încă stau în picioare, deși pericolul dispariției lor persistă în ultimii ani. Ambele se află într-o stare avansată de degradare. Cel numit „Turnul Pulberăriei” se află în curtea Colegiului Tehnic Independența, de pe strada Ocnei 33. A fost ridicat la începutul secolului al XVI-lea în cadrul centurii a IV-a de apărare, având rol de depozit pentru praful de pușcă. Turnul făcea parte din cel mai puternic complex fortificat al oraşului, care apăra Poarta Ocnei. Este un turn masiv, cu plan circular, construit în acest mod pentru a putea rezista tirului artileriei de asediu. Din punct de vedere cronologic, aparține de fapt noului sistem de fortificare, conceput la sfârșitul sec. al XV-lea. Totuși, Alexandru Avram crede că, orientându-ne după elevația sa masivă, circulară, „nu putem fi de acord cu datarea turnului în ultimul sfert al secolului al XV-lea. Mai corectă ni se pare ipoteza conform căreia pe acel loc se afla un turn – încredințat spre apărare breslei fierarilor -, care, odată cu reluarea lucrărilor de fortificare, a fost înlocuit de turnul actual”. În anii ’60 era folosit ca depozit al Fabricii 13 Decembrie, iar ultima „restaurare” s-a făcut în anii 1974-1975. În anii ’80 aici funcționa un „Atelier de confecționat lozinci și material propagandistic” pentru comitetul PCR al Uzinei Independența. Turnul Pulberăriei are înălțimea de 14,5 metri, ceea ce ar trebui să îl face vizibil în peisaj, dar de fapt, nu-i poți vedea decât vârful turnului…
Am mers puțin mai încolo, pentru a vizita celălalt turn „izolat”: „Turnul Pielarilor” (în germană Ledererturm sau Marienturm, „Turnul Mariei”). Acesta se află la intersecția dintre străzile Pulberăriei, Rimski-Korsakov și Zidului. Acesta este „păzit” de un gard metalic, este înconjurat de vegetație care crește haotic, iar singurul semn că e vorba de o construcție istorică este plăcuța care indică faptul că e vorba de un „monument istoric”, având datat anii 1357-1366. Și acesta aparține incintei a IV-a, fiind al doilea turn păstrat în forma originală în Orașul de Jos. „Cu plan octogonal, are patru nivele, din care ultimul, ieșit în consolă, dotat cu câte trei guri de păcură, deasupra cărora se află câte un gol de tragere pătrat, cu partea superioară în arc de cerc, pentru piese de artilerie ușoare (…) Ultimul nivel este boltit cu opt suprafețe sferice care formează muchii intrate”, este descrierea lui Ioan Bucur în cartea „Municipiul Sibiu. Centrul istoric” (1999, editura Rheinland Köln), elaborată împreună cu Alexandru Avram. Turnul a fost incendiat în 31 martie 1566 și a explodat din cauza pulberii depozitate aici. S-a întâmplat același lucru în 7 septembrie 1570, când a avut loc un alt incendiu catastrofal. În 28 august 1638 turnul a explodat pentru a treia oară din cauza unui fulger, fiind reconstruit în același an. Reconstrucția de atunci i-a oferit aspectul de astăzi. Inițial, în vârf turnul purta un steag de vânt cu stema orașului. Înălțimea turnului este 18,60 m. Numele acestuia provine de la breasla pielarilor. O breaslă era o organizație a unor meșteșugari ce aparțineau unei anumite profesii, ce a apărut în Evul Mediu. Sibiul era un important centru administrativ, politic, dar și comercial din regiunea Transilvaniei. În cetatea medievală erau prezente numeroase bresle, care aveau fiecare un sediu central și ateliere de desfacere. Aceștia aveau mai multe avantaje economice la procurarea materiei prime necesare lucrului. Însă, ei aveau și obligații față de oraș, cum ar fi întreținerea și procurarea de armament pentru un anumit turn, situat în vecinătatea sediului lor. Pielarii erau cei ce ocupau cu prelucrarea pielii de animale; breasla acestora primește sarcina de a aproviziona „Turnul Pielarilor”, de aici și numele acestei construcții. Acesta era folosit ca depozit de praf de pușcă. Din acest motiv, el mai este cunoscut și sub denumirea de „Turnul cu Pulbere cel Mic”, pentru a se diferenția de Turnul Pulberăriei (cel Mare). Acesta este construit din cărămidă cu o bază octogonală, iar acoperișul este în formă de piramidă octogonală și este acoperit de țiglă.
Istoricul Răzvan Pop, directorul Bibliotecii Județene ASTRA ne spune următoarele: „Sunt ultimele urme ale cetății medievale. Sunt și mai importante, deoarece sunt cam ultimele urme ale fortificației Orașului de Jos. Turnul Pielarilor este construit la mijlocul secolului al XV-lea, iar Turnul Pulberăriei, aproximativ o jumătate de veac mai târziu. Au avut parte de câteva asedii, au explodat și apoi au devenit martore la viața sibienilor în următoarele secole. Demult se discută de integrarea lor în circuitul cultural și turistic. Multe proiecte, multe idei, multă teorie, mai puțină practică. Probabil că ele își vor regăsi misiunea culturală și istorică odată cu cuprinderea integrală a Orașului de Jos în lumea turistico-culturală a Sibiului, precum este Orașul de Sus. Vedem deja pași serioși în acest sens: Piața Aurarilor, Pasajul Scărilor sau piațetele Dragoner și Concordia devenind spații de viață urbană a sibienilor. Ele trebuie, în primul rând, reabilitate, iar apoi, evident, trebuie să își găsească un sens. Că acela va fi unul muzeal, unul cultural sau unul simplu turistic, suntem convinși că administrația locală le va găsi rostul la momentul potrivit”.
Orașul modern Sibiu a vrut – pare-se – să se scuture de centura de fortificații și să „se declare” oraș modern și deschis. Puţine urme au mai rămas din cea de-a patra centrură de fortificaţii a vechiului Sibiu, care era menită să apere partea de jos a oraşului. Pe vremuri, linia zidurilor, care începea de la Bastionul Soldisch, atingea râul Cibin în zona actualei pieţe cu acelaşi nume, „ţinând” cursul apei până la actuala/fostă fabrică „Independenţa”, ajungea spre gară pentru a se „întâlni” aici cu centura a III-a la Biserica Ursulinelor, avea trei turnuri de poartă, două bastioane, o rondelă de artilerie şi nu mai puţin de 20 de turnuri de apărare (numărate pe planul de la 1699 al lui Giovanni Morando Visconti). Acum, în anul 2011, mai există doar două turnuri „sigure” (cel al Pielarilor şi cel cu Pulbere), unul probabil modificat (cel de la vechiul arsenal) şi câteva resturi de ziduri. Restul au fost demolate în secolul a XIX-lea şi în a doua jumătate a secolului XX. Turnul Pielarilor este unul dintre supravieţuitori. Un mare supravieţuitor putem spune, dat fiind că el a fost, de-a lungul istoriei sale, distrus şi refăcut de mai multe ori. E uşor de găsit: la intersecţia dintre strada Rimski-Korsakov cu Zidului. Este mai greu de căutat, deoarece traseele „turistice” sibiene îl ocolesc în general, deoarece zona nu are „look”-ul turistic al centrului. Totuşi, ne vom opri la el, deoarece are şi el povestea sa. Studiind planurile vechi ale cetăţii Sibiului, realizezi că faimoasa invincibilitate a sa s-a datorat combinaţiei dintre construcţiile defensive şi cadrul natural. Aici, de exemplu, cei care ar fi atacat din această parte Sibiul, ar fi avut multe obstacole de trecut. În primul rând Cibinul. Apoi, terenul mlăştinos la care se adaugă câteva iazuri la care s-ar fi adăugat „focul” apărătorilor de la porţile/bastioanele Ocnei şi Burger/Turnului. Apoi, ceea ce a mai rămas din atacatori s-ar fi lovit de un val de pământ şi de replica apărătorilor celor patru turnuri din zonă. Deci, aproape „misiune imposibilă”. Cercetările arheologice efectuale în octombrie anul trecut au scos la iveală faptul că aici, iniţial, a fost doar un zid de apărare, turnul fiind construit ulterior anului 1457, anul construirii celei de-a patra centuri de fortificaţii a oraşului. Zidul a fost ridicat pe locul unde curgea un braţ al Cibinului, ulterior transformat în mlaştină, care a fost asanat şi umplut cu resturi menajere, printre care fragmente ceramice şi oase de animale. Fundaţia din piatră a turnului este, datorită şi terenului pe care a fost construit, extrem de groasă – patru metri. În ultima vreme, a servit de „locuinţă socială”, depozit de gunoi sau wc pentru diverşi vagabonzi sau cerşetori. În anul 2007, Ministerul Culturii a predat municipalităţii sibiene o documentaţie pentru restaurarea a şase obiective istorice, printre care şi Turnul Pielarilor, dar aceasta încă nu a demarat încă. A mai existat, în 2008 intenţia ca aici să funcţioneze, după restaurare, filiala locală a Ordinului Arhitecţilor din România-Filiala Sibiu Vâlcea. Intenţie despre care iar nu se mai ştie, public, nimic.
Ca reprezentări în artă, Turnul Pielarilor nu a fost niciodată un răsfăţat al pictorilor, desenatorilor sau fotografilor. Localizarea sa într-o zonă de „categoria a II-a”, departe de strălucirea centrului, l-au făcut să treacă ceva mai neobservat. Totuşi, au apărut câteva reprezentări ale sale, de-a lungul timpului. Am putea spune că prima confirmare „grafică” a existenţei sale o avem de la planul lui Visconti şi cele ulterioare lui, incluzând aici şi Harta Iosefină/Josephinische Landaufnahme. Nu am luat în considerare unele reprezentări ale Cetăţii Sibiului care erau mai mult fanteziste decât reale. Turnul se regăseşte şi în pictura de la 1808 a lui Franz Neuhauser, fiind cel din extremitatea dreaptă a imaginii. Cea mai cunoscută şi răspândită imagine de epocă a Turnului Pielarilor aparţine lui Johann Boebel, din albumul său cu vechile fortificaţii sibiene unde se vede clar zidirea gurilor de foc, pasajele de intrare la nivelul inferior şi superior, şi zidurile centurii de fortificaţii. Au fost editate în prima jumătate a secolului XX, şi câteva cărţi poştale – inclusiv cu vederea dinspre Cibin, apoi această rămăşiţă a fortificaţiilor Unterstadt-ului a căzut într-o oarecare dizgraţie, imagini ale sale mai regăsindu-se doar în ghidurile turistice sau în publicaţiile care tratează istoria locală. „Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor” din Sibiu rezistă după secole, pe poziţia lor defensivă. Își apără istoria și valoarea, așteptând ca și omul să îi găsească loc în traseele lui turistice, fiind restaurare și devenind puncte muzeale (poate parțial virtuale, cu reprezentarea tuturor fortificațiilor ce au fost construite în timp, spre apărarea orașului Sibiu), sau mici centre comerciale, precum ceainării, cafenele, biblioteci, puncte de informare turistică, ateliere creative etc.
Lasă un răspuns