Dacă am învățat ceva din ultimii ani de politică românească, este că finalul sezonului electoral nu înseamnă nici pe departe că piesa s-a terminat. Ba dimpotrivă, mai degrabă începe un nou act plin de neprevăzut și, mai ales, de comedie involuntară. Președintele Klaus Iohannis pare că s-a prins în rolul său de parcă s-a îmbrăcat în pijamale destinului și a decis să rămână la Cotroceni, purtând o pată albă de vopsea pe obraz și spunând „Încă un mandat suplimentar, nu ne mai gândim!”. Într-o eră a anticipațiilor fiindcă ne aflăm totuși în România, reușim să vedem cum un președinte suplinitor devine o prezență constant enervantă, de parcă ar fi trecut în rândul unei galerii a echipei de fotbal și ar refuză să plece acasă deși meciul s-a încheiat. Pe lângă președintele Iohannis, avem și pe „mister” Marcel Ciolacu, președintele PSD, cu un talent rar de a se gândi și apoi a se răzgândi. E ca și cum ar avea o monedă cu două fețe pe care o aruncă din când în când pe masa politică. Asta-i viața, fraților! Facem coaliție!, spune Ciolacu, iar apoi, după câteva zile de deliberare, simte că iar a greșit și revine la masa negocierilor, dar ne „lasă” cu promisiuni vagi, căci nu știm niciodată pe cine va alege. Este un adevărat maestru al migrației politice, demn de un show de stand-up care să aducă zâmbete în viața noastră.
Și, pe când toate acestea se petrec, UDMR își păstrează cu sfințenie ministerele, de parcă ar fi ultimele prăjituri de pe platoul unei nunți. Pe bună dreptate, s-au gândit că, de vreme ce le-au revenit de drept, de ce să renunțe?! Aici avem cea mai consistentă echipă politică, cu „rețeta învăluită” a divergențelor, așteptând cu nerăbdare un nou mandat, poate cu și mai multe ministere „de drept”. Sigur, dintre toate partidele care se străduiesc să se înghiontească pentru un loc la masă, UDMR ne demonstrează că, cu răbdare și o strategie bună, chiar și o minoritate poate avea puterea de a jongla cu influența. Nu putem ignora nici USR, care face cea mai mare gălăgie, în stilul „Băieții de aur”, dar care, din păcate, tot mai puțin capabile să se miște în contextul actual. Vorbim de cei care ar dori să facă valuri, dar uitați-vă la ei: sunt la fel de flexibili ca un morman de beton. Niciodată nu au părut mai ”fixiști” și mai „neclintiți”. Oamenii care strigă „Noi vrem schimbare!”, dar, între timp, pierd din vedere că, dacă nu își mișcă un deget în direcția potrivită, rămân doar vorbitori. Oare chiar se gândesc că vor putea schimba soarta unei țări din scaune confortabile sau din spatele laptopurilor? Între atâtea zâmbete și planuri confuze, minoritățile și-au ales un stil de abordare simplu: tac. Trebuie să recunoaștem, este o strategie genială. Atâta vreme cât primesc funcții în aparatul de stat și, implicit, bugetul aferent, nu prea le pasă de ce se întâmplă în jur. Oare cum s-ar schimba aura politicii românești dacă toți „tăcuții” ar decide să se revolte? Dar hei, cine poate să refuze un scaun călduț și plin de avantaje? În tot acest mare circ al politicii, fiecare actor joacă rolul său. Klaus Iohannis privește din palatul Cotroceni, Marcel Ciolacu jonglează cu deciziile, UDMR stă pe tronul ministerial, iar USR strigă „Hai să facem ceva!”, însă parcă doar acum s-au prins de glumă! De fapt, acest spectacol face parte din rutina noastră, o comedie absurdă care ne face să râdem sau să plângem, dar în care suntem obligați să ne jucăm fiecare rolul pe scena vieții. Zic să ne strângem bine la piept pătura pentru că vin vremuri friguroase. Spectacolul continuă!
Lasă un răspuns