Noi, noi cei ce ne-am ucis…

Diferența istoriografică, dintre noi și cei ce au fost înaintea noastră, nici măcar cu milenii ori veacuri în urmă, ci secunde, la dimensiunea timpului nostru ca națiune, în acel „cândva” transformat într-un atemporal a lui aici și pretutindeni al nepăsării, va fi aceea că ei, cei ce au fost, cu litere mari, și noi, cei ce nici măcar nu mai puteam spune cu, litere mărunte, că am fi putut fi (fie și epigoni), vor putea „spune”, pe „mai departe”, de acolo, din ceruri, din morminte, de sub lespezile pe care le-am lăsat a ne fi scrijelite, ciobite, mutate, sfărâmate, vor putea „vorbi” în continuare, dară, despre cei ce i-au ucis, dar noi, va trebui să ne asumăm propria condamnare… Ca fiind cei ce ne-am ucis… Și nici măcar nu am așteptat a fi uciși (fie și de venetici, fie și de trădătorii de neam și țară), nu am așteptat a muri, „imperial”, căci demn nu poate fi vorba, prin secătuirea din noi înșine pusă la cale de trei decenii, prin cedarea viului din noi, a prezentului și a trecutului ce țin o națiune laolaltă. Căci spre stingere ne-am asumat a merge din momentul în care am acceptat a ne fi confiscată, nu doar istoria, ci însăși dreptul la ea, nu doar reperele istoriografice, monumentale, ci însăși vestigiile și urmele lăsate în vremuri. Ba, am grăbit lucrurile, ucigându-ne prin nepăsarea de neam și țară transformată, nu în neputință, nu într-o condamnare, ci în propria punere în execuție… Și nu, nu „tribunale poporului” care ne-au ucis înaintașii au fost cele mai grave tare pe care le-am dus cu noi… Ci tribunalele nepăsării de sine de trei decenii încoace… Și nu avem nevoie să mai așteptăm nici măcar o zi pentru a vedea cum va arăta viitorul… Nu va trebui să mai așteptăm a ne crește generațiile de copii, de care oricum nu ne-a mai păsat, pentru a înțelege cum va fi România de „mâine”… Căci ea este deja aici, aproape stinsă în viul ei de a fi așa cum alții au decis…

Trăim zile în care elogierea Eroilor Revoluției nu mai înseamnă nimic… Aproape că nu mai există nici măcar un rând doar al lor… Pentru că nu am avut grijă a spune urmașilor, ce deja au început a ne lua locul, ce au făcut tinerii lui Decembrie 1989… Cum au lăsat sângele lor testament al Libertății noastre… Acel sânge pe care nu trecerea anilor avea a-l șterge, ca mesaje ale continuității de Neam și Țară, de pe clădiri și troițe, ci noi, noi cu mâna noastră am făcut-o… Și nu mai este nici măcar o tristă ironie a ilarului să vedem cum, în zilele în care ar trebui să celebrăm Libertatea, ni se pun, nouă, noi cătușe, iar celor ce deja vin, nu în urma noastră, ci întru’ noi (dar nu pentru a fi ei, mâine, acei noi ai demnității de ieri), li se pecetluiesc buzele în nepăsare… O nepăsare devenită firesc de țară… Căci, în aceste zile, nu doar că nu i-am mai elogiat pe cei morți pentru a fi noi liberi, dar nici măcar nu le-am mai amintit numele, faptele, jertfele… Sacrificiile devenite, peste timp, pentru cei pe care noi nu i-am învățat ce înseamnă un neam în dimensiune memoriei sale istorice, gesturi…

Sunt zile neninse din acel Decembrie de cândva în care avem parte de grave mesaje pentru viitor… Impunerea tăcerii, dar nu doar ca neglăsuire, ci absență a noastră… Și să nu fim naivi… Măcar atât… Și nu pentru că poate însăși vârsta noastră ar trebui să fie cea care să nu ne lase a fi așa, ci pentru că urmele de sânge, ce se șterg din timpul nostru, eliberat atunci pentru un acum tot mai gol, sunt încă în noi… Fie și străvezii… Să nu fim dară naivi a crede că profanarea memoriei celor ce au fost astăzi, din nou, uciși, dar nu de către sistem, ci de noi înșine, prin nepăsarea de peste trei decenii în a ne apăra istoria, dreptul la ea, se va opri curând… Fie și „întăcuți”, ca drept de rostire, prin pecetea acuzelor… Reînvinovățirea nu doar prin ceea ce au făcut alții, și ni s-a pus nouă în cârca vremurilor sub care ne-am lăsat apăsați până la șoptire și aproape tăcere de moarte, ci prin recondamnarea oricărei tentative de a mai vorbi, de a mai scrie…

Pentru că nu este vorba doar despre prigoana sistemului la adresa celor ar cuteza a-l mai promova pe Zelea Codreanu… Sau Mișcarea legionară… Ori orice altceva nedorit de sistem… Nici o clipă nu a fost vorba doar despre atâta, căci admiratorii, promotori, sunt prea puțini pentru a schimba ceva încât să pericliteze sistemul… Și nu recondamnarea lor este scopul final vizat, ci înrobirea noastră în noi înșine. A noastră, cei din ’89, încă aici, prin frica pe care nu am extirpat-o din noi, și a copiilor noștri („noi”, cei de atunci), prin nepăsare, necunoaștere și apologia a orice altceva ce nu are legătură cu neamul românesc strămoșesc, ci doar cu eticheta unui popor uniformizat-„europenizat” aproape până la disoluție.

Și să nu ne mire, dacă vom mai avea puterea, curajul și chiar dreptul să o mai facem, clipa în care, în locul prigoanei de acum la adresa unor urme din Istorie, va fi așezată chiar necelebrarea la care ne-am dedat singuri astăzi… Când Revoluția, sacrificiile tinerilor uciși în Decembrie ’89 (UCIȘI – măcar pentru asta rostiți-le numele!), demnitatea lor în fața morții, mesajele lăsate cu nevinovatul lor sânge vor fi puse în acest purgatoriu al stingerii unei națiuni. Și nu, nu mai avem să așteptăm a înțelege „filosofia” distructivă a actualului sistem. Mecanismul lui mizer. Căci va fi deja firescul normalului în clipa în care ni se va interzice, nu doar elogierea faptelor bune din trecutul eliberat chiar de Decembrie ’89, ci poate și amintirea primei industrializări a țării, a realizărilor din acele vremuri, ce vor deveni echivalentul de condamnare a „legionarismului” de acum… De osândire a tot s-a construit în trecut bine… Și poate ar fi fost și trainic, de nu am fi scos din Panteon, chiar noi, cu propriile mâini, până și lespezile înaintașilor, borne de demnitate de neam, de repere și valori istoriografice de țară și de însăși drept de a fi aici, asistând, chiar în zilele ce ar fi trebuit să fie doar ale celebrării libertății, la punerea de noi gratii, la transformarea instituțiilor statului în sisteme, nu doar de prigoană, căci nu își vor mai pierde timpul cu a ne alerga prin ascunzătorile de continuitate de neam și țară, ci de disoluție… Cu forța de va fi nevoie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*