Parastasul primarului…

Era în perioada stalinistă. La primării erau puşi primari fără o pregătire anume. Erau luaţi muncitori din fabrici sau indivizi care prezentau încredere pentru regim şi numiţi primari. Important era să execute orbeşte ordinele venite de la centru, fără să comenteze,fără să gândească. Partidul conducea în realitate toate sectoarele, aşa încât primarii, directorii şi toţi responsabilii de unităţi erau doar nişte marionete, nişte păpuşi manevrate din umbră sau făţiş de către puterea politică. În această vreme, părintele Izverceanu era anchetat pe la tot felul de birouri şi instituţii. Dăduse o masă înainte de război unui grup de legionari, care ţinuseră o adunare cu sătenii din Cernavârf într-una din zile. După adunare veniseră „să bea ceva la popa”, el fiind cel mai înstărit din sat. Acum venise nota de plată şi se părea că urmările erau dintre cele mai sumbre. Când avea probleme în Severin, venea de seara şi rămânea peste noapte la protoierie, unde era o cameră cu trei sau patru paturi. Protopop era părintele Nicolae Popescu. La protoierie veneau tot felul de reclamaţii şi sesizări din partea cetăţenilor sau oficialităţilor de prin comune. Părintele Nicolae Popescu era un om cu tact şi înţelepciune, care căuta să rezolve fiecare caz în parte în modul cel mai fericit şi să restabilească pacea între preoţi şi enoriaşi sau între preoţi şi oficiali, aşa cum era cazul. Dintr-o comună oarecare însă veneau mereu reclamaţii la adresa preotului din partea primarului de acolo. Fusese protopopul în anchetă de câteva ori şi înţelesese cu cine are de-a face. Primarul nu avea mai mult de patru clase, era o slugă credincioasă a stăpânirii şi voia cu orice preţ să-şi consolideze poziţia în administraţia locului. Pentru asta căuta orice prilej să arate autorităţilor de la raion cât este el de vigilent. Reclama în dreapta şi în stânga pe oricine şi pentru orice. Anchetele nu se mai terminau în acea comună. Toţi se temeau de acel om. Era cu adevărat periculos. Ultima reclamaţie trimisă la protoierie vorbea de faptul că în urmă cu câteva zile, la o sâmbătă a morţilor, se făcuseră parastase la cimitir, pe morminte. Preotul pomenise parastasele şi luase câte cinci lei plată pentru fiecare parastas. În finalul sesizării, primarul cerea transferarea disciplinară a preotului în Bărăgan sau în altă zonă depărtată. Părintele Nicolae Popescu, protopopul, era pus în mare încurcătură şi căuta să tergiverseze soluţia.

Într-o dimineaţă, când părintele Ilie Izvercenu de la Cernavârf era în dormitorul protoieriei şi se pregătea să plece la miliţia raională pentru interogări, numai ce intră pe poarta protoieriei primarul de care am vorbit mai sus. Protopopul nu sosise, singurul funcţionar prezent era Ionică Negrescu, care făcea pe casierul şi magazionerul. A intrat primarul în protoierie fără să mai bată la uşă, a schiţat un salut şi a întrebat de protopop. Ionică Negrescu era tânăr, dar trecut prin multe şi a avut atunci multă prezenţă de spirit. Primarul a spus pentru ce a venit şi a cerut să vorbească cu protopopul. „- Ştiu de cazul părintelui din comuna dumneavoastră, am văzut sesizarea pe care aţi făcut-o la protoierie, dar părintele protopop încă nu veni. V-aş propune însă ca să vorbiţi cu un inspector de la mitropolia din Craiova, care tocmai se găseşte acum la noi la protoierie, la camera oficială. E mai mare în grad decât protopopul şi poate lua măsuri mai aspre!”… „-Vreau să vorbesc cu el!” a zis primarul bucuros. „-Luaţi loc pe scaun şi aşteptaţi să merg să-l invit la birou!”

Ionică Negrescu s-a dus în dormitor la părintele Izverceanu. I-a spus în câteva cuvinte despre ce e vorba şi părintele a intrat în joc. A luat o reverendă nouă a protopopului, pe care acesta o ţinea acolo de rezervă pentru cazuri speciale, a luat o giubea peste reverendă şi culionul cel roşu al protopopului. Şi-a mai pus apoi şi brâul cel liliachiu al protopopului. Cum era el un bărbat înalt şi impunător, cu hainele cele noi şi cu culionul cel roşu, părea cine ştie ce inspector de la patriarhie. A intrat în biroul protopopului şi l-a chemat pe primar. Nu i-a răspuns primarului la salut, s-a ridicat în picioare cât era de înalt şi, pe un ton grav, baritonal şi hotărât, i-a spus primarului: „- Ştiu cine eşti şi cunosc situaţia dumneata, nu trebuie să-mi spui decât atât: câte parastase ai făcut dumneata la sâmbăta morţilor?”… Primarul numai la o asemenea întrebare nu se aştepta. S-a fâstâcit şi a răspuns cu timiditate: „- Păi, eu nu am făcut nici unul! Eu să fac parastase?”… „-Bineînţeles! Nu eşti dumneata primarul comunei? Dumneata trebuia să dai exemplu celorlalţi! Am venit cu mai multe probleme la Severin, ca să le discut cu autorităţile locale. Poate voi ajunge să vorbesc şi cu domnul prim secretar al raionului. Să ştii că voi discuta şi problema dumneata! Nu ştiu care va fi soluţia, dar cred că bine nu-ţi va fi! Îmi pare rău!”

Primarul a început să se fâstâcească. Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. „Inspectorul” acela de la Craiova îl înfricoşa. Parcă era săpată în piatră faţa lui, aşa de hotărât părea. Văzându-se încolţit, primarul a schimbat macazul. „-Părinte inspector, vă rog să nu mă băgaţi în urechile tovarăşului prim-secretar, că-mi faceţi un mare rău!” s-a rugat el. Părintele Izverceanu atât aştepta. I-a zis autoritar. „-Uite ce este! Nu am timp mult de discuţii. Ai o singură şansă. Dai aici o declaraţie că-ţi retragi toate reclamaţiile făcute împotriva preotului din comuna dumneata şi că tot ce ai scris în acele reclamaţii s-au datorat faptului că nu ai fost bine informat de subalterni. Faci asta şi mergi în pace, fără grijă!” Bucuros de soluţie, primarul a scris repede declaraţia, temându-se să nu-şi schimbe hotărârea inspectorul, l-a salutat şi a ieşit ca glonţul din protoierie. Pe acolo n-a mai dat şi nici reclamaţii nu i-a mai făcut preotului.

Aşa a reuşit părintele Izverceanu să rezolve un caz care părea protopopului foarte dificil.