Sculptorul Român Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ceea ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer: Coloana infinitului. Infinită a fost iubirea lui Constantin Brâncuşi pentru România şi pentru artă. Pentru un timp infinit numele său se va identifica cu cel al ţării noastre. De la un copilaş bătut cu nuiele de tatăl său a ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea. A mers 2000 de kilometri pe jos, şi-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca în final el însuşi să afirme: „Opera lui Constantin Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece.” Se pare că eternitatea chiar s-a născut la sat. În România. În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi. Fiul al Mariei şi al lui Radu Nicolea Brâncuşi, el mai are încă cinci fraţi, familia lui este una înstărită şi respectată prin părţile locului. Micul Constantin Brâncuşi era bătut de către fraţii mai mari şi de către severul său tată, fapte care l-au făcut încă de la doar câţiva anişori să plece de acasă. Spre deosebire de tatăl său, care îl bătea cu nuielele, pe mama sa era o femeie cu suflet bun, pe care o pomenea adesea cu nostalgie şi despre care vorbea cu multă tandreţe. Despre episoadele mai triste din copilăria lui scrie îm 1958 Vasile Drăguş, critic şi istoric de artă:„ nu-i plăcea să stea. Cam fugea şi când îl bătea fra-su Grigore, fugea la Chijnea la prăvălie. Grigore îl bătea des, mai ales că fura din casă de mâncare, că era tot nesătul. D-aia nici cu piţărăii nu prea mergea, că-i era frică de bătaie.” Sărăcia altor copii şi bătăia pe care o primea când era mic i-au rămas adânc întipărite în memorie, ele devenind actuale la observarea spectacolului trist de pe străzile pariziene, unde copiii erau maltrataţi de către părinţii lor. Suferinţa şi tristeţea copiilor au fost imortalizate de către artist în lucrarea „Supliciul”, realizată în ultimul an petrecut la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Prin simplitatea şi profunzimea ei, sculpura este preferata marelui Rodin. Dorinţa de a atinge profunzimea simplităţii izvorăşte tot din amintirea copilăriei şi a meleagurilor natale. La Paris, locul unde şi-a petrecut marea parte a vieţii, într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, Constantin Brâncuşi mărturiseşte cu nostalgie: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi“.
Împlinind vârsta de șapte ani, el este trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală. Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă:linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat. La 9 ani el pleacă de acasă. Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie. Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde pentru câţiva ani este angajat într-o cârciumă. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în anul 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară. Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească.
Constantin Brâncuşi vine la Bucureşti, unde urmează cursurile Şcolii de Belle Arte. Pentru acestea, el trebuie să vândă partea sa de moştenire unui dintre fraţi. Constantin Brâncuşi este un elev model. Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul şi anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani. Mai târziu, el avea să afirme: „munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.” El se face remarcat încă din primul an al studenţiei, când realizează Bustul lui Vitellius.În perioada 1900-1902, sub îndrumarea profesorului său, Dimitrie Gerota, medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române, Brâncuşi realizează opera Ecorşeu, un studiu asupra corpului uman. Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă la Ateneul Român, în 1903. Lucrarea se găseşte în prezent la Muzeul de Artă din Craiova. Mare admirator al lui Brâncuţi, Marcel Duchamp include o fotografie a Ecorşeuluiîn Expoziţia Brummer, de la New York, din anul 1933.
În 1902, Constantin Brâncuşi absolvă cu notă maximă Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, iar în 1903, după ce îşi încheie stagiul militar, pleacă la Paris. Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comanda a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila. Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din Bucureşti. Lucrarea nu a mulţumit consiliul care a dat comanda, şi din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota. Mulţi era nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila, sau de poziţionarea epoleţilor. Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul pleacă fără a mai primi şi restul de bani, şi decide să meargă la Paris pe jos. Ani mai târziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi povesteşte întâmplarea: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.”
Mirajul Occidentului îl cuprinde încă din 1896, când merge la Viena, unde şi-a câştigat traiul ca cioplitor de lemn. Ceea ce îl face să părăsească meleagurile româneşti este admiraţia faţă de opera şi concepţiile artistice ale lui Rodin, idei îndrăzneţe care erau pe buzele tuturor artiştilor din Bucureşti. Cu rucsacul în spate, Constantin Brâncuşi pleacă la Paris. În drumul său către capitala culturii europe a secolului al XIX-lea şi al XX-lea, sculptorul poposeşte la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel. În fiecare oraş el vizitează muzeele de artă, găsindu-şi în fiecare câte puţină inspiraţie. În Viena, de exemplu, el admiră pentru prima dată sculpturile egiptene, care i-au influenţat arta. După ce rămâne 6 luni la München, el pornşte la drum prin Bavaria, Elveţia, ca în final să ajungă pe pământ francez. În apropierea oraşului Lunéville, Constantin Brâncuşi este surprins de o ploaie rece, în urma căreia se alege cu o pneumonie infecţioasă. Rămâne pentru scurt timp la un spital de maici, pentru a se trata. În urma bolii nu mai are forţa necesară de a parcurge drumul pe jos, şi până la Paris ia trenul. Într-un interviu acordat în 1942, Brâncuşi îşi aminteşte cu amărăciune în glas drumul până în capitala franceză: „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”
Primul an petrecut în Paris a fost unul de mare încercare pentru Constantin Brâncuşi:nu a putut crea, iar trecerea zilelor fără a muri de foame sau de boală era o adevărată victorie. „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.” Lucrurile au început să se îmbunătăţească în 1905, când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi oferă o bursă de studiu, pentru a se putea înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde va fi la clasa artistului Antonin Mercié. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi – În special – cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam cîte o sculptură pe zi În genul lui Rodin. N-am mai putut trăi În preajma lui, a maestrului Mercier, deşi mă iubea. «Făcea », ca şi el. Pastişam inconştient pe Rodin, ca şi Mercier, dar vedeam pastişa . Eram nenorocit. Au fost anii cei grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebui a să- mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime.”
În anul 1906 Constatin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris. Îi impresionează pe critici, dar el nu este satisfăcut de lucrările sale. În acelaşi an, el este forţat să părăsească Şcoala de Belle Arte, din cauza faptului că împlinise vârsta de 30 de ani, vârstă limită pentru a putea fi student acolo. La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze din 1907, unde Brâncuşi participa cu un bust, un cap de copil şi „Mândria“, celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă şansa de a deveni ucenicul său. Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerând că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, avea să explice mai târziu. Din anul 1909 Constantin Brâncuşi îşi stabileşte domiciliul şi atelierul pe strada Montparnasee. Celebra adresa, Rue de Montparnasee, 54 va devenitun adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii. În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea. Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un momument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău.
În anul 1908 Constantin Brâncuşi realizează prima lucrare care nu este influenţată de moda europeană sau stilul lui Rodin, Sărutul. Tehnica lui Constantin Brâncuşi, cea a cioplirii directe, a făcut senzaţie în rândurile artiştilor de la începutul secolului al XX-lea. El a adus din mâinile gopodarilor cioplitori în lemn direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei. În anul 1909 Constantin Brâncuşi revine în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” primeşte premiul II ex aequo, împreună cu Paciurea şi Steriadi. Drumul formelor simplificate evoluează în 1912 cu celebra „Măiastră”, lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti. Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, până în anul 1940. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea este deschis de Brâncuşi, cu o sculptură din bronz şlefuit, având ca temă de inspirație tot pasărea. Pasărea în spaţiu redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte.
Din anul 1913 Constantin Brâncuşi expune şi în Statele Unite ale Americii. Expune la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago în acelaşi timp, unde stârneşte admiraţie cu celebra sculptură Domnişoara Pogany.În 1914, sub influenţa Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl foloseşte ca materie primă pentru Fiul risipitor. Cu gândul la casa părintească şi la plaiurile mioritice, în anul 1918 Constantin Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti.
Constantin Brâncuşi creează un adevărat scandal îm 191 cu lucrarea „Prinţesa X”, pentru care se pare că i-a fost model prinţesa Maria Bonaparte. Sculptura a fost expusă la Grand Palais, dar i s-a cerut să o retragă, criticii afirmând că opera seamănă cu un falus. Autorul a motivat că este un omagiu adus sexului frumos: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“… În anii 1937 şi 1938 vine în România pentru inaugurarea complexului de la Târgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oţel, mult mai mari ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.
Devine unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea. După ce lasă moştenire României simbolul geniului său infinit, el se retrage în atelierul său din Paris. Dorul de ţară îl mistuie încontinuu. Constantin Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale. În Franţa fiind, el ţine legătura cu compatrioţii din România, care îl pun la curent cu noutăţile vieţii culturale de aici. În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale. „Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec”. Atelierul său din Montparnasse era mereu plin de tineri artişti, iubitori ai artei, sau prieteni. Constantin Brâncuşi era scump la vorbă. Când primea vizitatori în atelierul său, lucru care era la modă în acea vreme, nu ţinea discursuri despre sine sau despre artă, însă când era provocat ţinea să sublinieze ideea că arta Renaşterii a fost un măcel, iar artiştii nu trebuie sa se întoarcă nicicând la acele idei. „Tradiţia a fost întreruptă în timpul Renaşterii. Eu am cel mai mare respect pentru Giotto, după el au venit tirani, precum Michelangelo, care a pictat fără sentiment religios şi chiar fără respect pentru viaţă. Am văzut Capela Sixtină. E ca o măcelărie. Ceea ce trebuie este fluiditatea, forţa şi adoraţia liniei”. Prietenii îl descriu cu dragoste şi admiraţie pe bătrânul geniul de pe Montparnasse, 54. „O barbă albă de chinez, o cămaşă tot albă, o tichie, sandale, un brâu din piele, o faţă roşcovană, luminată de razele soarelui şi înfrumuseţată de trecerea anilor, buze groase care vibrează la fiecare respiraţie, el absoarbe frumuseţea care îl înconjoară, frumuseţea creată de propriile sale mâini.”, îşi aduce aminte Robert Payne despre Constantin Brâncuşi. În alte mărturii îl găsim descris ca fiind „Înalt numai de 1, 60 m, el avea alura unui bărbat mai înalt. Purta haine grele: un halat alb de lucru, pantaloni albi, o bonetă albă de marinar ridicată trăsnit într-un colţ şi saboţi de lemn. Când era frig îşi punea un şal pe umeri. Şchiopăta din cauza unei fracturi prost reparate şi se sprijinea într-un baston. Avea un nas frumos desenat, sprâncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie. În tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete”. Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris (Centrul Artistic Pompidou). Prin testament, artistul a lăsat moştenire statului francez întregul său atelier. Reconstruit identic în 1997, Atelierul Constantin Brâncuşi de la Centrul Pompidou din Paris este compus din 137 de sculpturi şi 87 de socluri originale, 41 de desene şi două picturi. Păstrează în plus 1.600 de plăci fotografice din sticlă şi tiraje originale.
Petre Ţuţea era de părere că întreaga cultură şi gândire universală se concentrează în maximum o sută de cărţi. Rezultă de aici (un punct de vedere împărtăşit, de altminteri, şi de alţi intelectuali de mare gabarit) că de la un anumit stadiu cărturăresc încolo, procesul de acumulare cantitativă se va converti într-unul eminamente calitativ, dată care va marca trecerea de la acumularea pe orizontală la cea pe verticală, de la cunoaşterea extensivă la cea intensivă. Tot atunci are loc selecţia cărţilor din biblioteca personală şi renunţarea la ceea ce-i considerat de prisos, întrucât toate detalierile şi dezvoltările din sute şi mii de volume sunt magistral cuprinse în acele câteva cărţi esenţiale care formează nucleul germinativ al veritabilei culturi. (În ceea ce mă priveşte, eu am cunoscut atât procesul de dezvoltare, cât şi pe cel de restrângere al bibliotecii…). Fireşte, funcţia determinativă a selecţiei cărţilor se vădeşte în însuşi profilul spiritual şi conceptual al respectivului intelectual. Unii gânditori moderni, de pildă, au mers atât de departe în această direcţie, încât nu s-au temut să afirme că toată filosofia postplatoniciană nu reprezintă decât note la subsolul filosofiei acestui excepţional cugetător şi scriitor!
