Cu 25 de ani în urmă, am cunoscut o jurnalistă exotică: Monica Mergiu. Fascinată din copilărie de poveștile din „O mie și una de nopți”, armânca noastră a înfruntat convențiile, și-a urmat destinul și a pătruns într-o lume inaccesibilă altor pământeni: lumea prințeselor și a reginelor arabe. A publicat cărți despre sensibilitatea și viața lor secretă, despre gândirea lor, mai ales că unele femei din Golful Arab induc reforme în regiunea lor. Uimit de curajul ei, eu am numit-o atunci pe Monica Mergiu „Șeherezada din Carpați”, chiar dacă macedonenii ei au urcat dinspre Munții Pindului spre Hiperboreea. Pentru că opera ei poate fi comparată cu expedițiile lui Dimitrie Cantemir sau a lui Neculai Milescu Spătarul în Extremul Orient. Numai că Monica Mergiu nu are misiune din partea țarului, nu este nici neguțător de bijuterii, ca Marco Polo, care a ajuns la curtea lui Kublai Han. Spătarul era și el macedonean…
– S-a scurs un sfert de veac și nu credeam că o să vă mai văd. Ce s-a mai întâmplat și pe ce meridian a mai călătorit Șeherezada din Carpați?
– În primul rând, vă mulțumesc că mă numiți Seherezada. Mă onorează. Un simbol în literatura universală, personajul care a demonstrat că femeia strălucește și cucerește prin înțelepciune și nu doar prin farmecul exterior. Ce am făcut în ultimii 25 de ani? Am trăit intens și am devenit ceea ce sunt. Eu port în materialul meu genetic ceva din Alexandru Macedon, Cleopatra și daaaaa, Seherezada… Viața m-a învățat că singura strălucire care nu este efemeră este cea a minții și singura noastră glorie rămâne libertatea spirituală. Călătoria mea spirituală a început prin conversațiile mele cu părintele Galeriu, Adrian Păunescu și mulți alți monștri sacri, continuând apoi, poate nu întâmplător, dar foarte natural, cu capetele încoronate ale Arabiei Saudite, din Bahrain, Emirate, Qatar, Oman, Kuweit și tot mai departe…
– Ce vă îndeamnă să faceți literatură multiculturală?
– Patriotismul meu, și nu e deloc desuet ce spun, pentru că, în primul rând, peste tot, promovez arta românească și, după 40 de ani trăiți în Germania, mă prezint ca autor român, curajul nebunesc de a face pionierat în teritorii imposibile pe timpuri imposibile și puterea de a-mi câștiga propriul loc în literatură ca scriitor multicultural. Nu e ușor dar am un mesaj și un motto personal: cultura îi unește pe oameni.
– Aveți rădăcini aromâne și un puternic caracter aromân…
– Am o istorie de familie fabuloasă. Începând cu asasinarea străbunicului meu Mergiu în Grecia, și a patimilor fascinantului meu bunic Naci Mergiu, care a facut o călătorie grea, tristă, dar și minunată din Grecia spre Bulgaria, apoi România, personalitate vibrantă, un om care își plătea cafeaua în monede de aur, până la tatăl meu, Dimcea Mergiu, care, născut în Kiose Aidin, Bulgaria, a știut să-mi deschidă orizonturi către visuri mai largi, decât planeta… După 4 cărți de interviuri cu personalități românești, publicate în București chiar la terminarea facultății de Stomatologie „Carol Davila”, am lăsat destinul să-și spună cuvântul și să mă conducă unde vrea el. Ultimul meu interviu „românesc” a fost la Washington cu Mircea Geoană, pe atunci ambasadorul nostru în SUA.
– V-a plăcut Mircea Geoană?
– Ca diplomat, se încadra bine în atmosferă, un young Kennedy, cu maniere impecabile. Atât am văzut eu. Sunt poetă și politicienii îmi sunt total necunoscuți. Și nici foarte dragi nu îmi sunt.
– Ați publicat interviul cu Mircea Geoană?
– Nu. Dar l-am păstrat. În orice caz, am acasă la München peste o sută de înregistrări, unele miraculoase… Adrian Păunescu… Ileana Vulpescu…Iosif Sava, Ion Pacea, Paula Iacob, Dinu Patriciu, Parintele Galeriu… Apoi, destinul m-a condus spre Doha, Qatar, și am alunecat într-o lume din care nu am mai revenit niciodată.
– Ce cărți ați publicat în România până la plecarea în Qatar?
– Nu știu dacă să le numesc cărți. Poate încercări literare publicate cu entuziasmul tinereții. Profesorul Piru mă îndemna mereu să scriu și să scriu. Să spunem că a fost mentorul meu, care mi-a dat încredere în talentul meu. Am început cu „Între Putere și Glorie”, în 1995, „Curajul Cuvântului”, în 1996, și „Aspirație, Acțiune, Afaceri”, în 1997.
– Ce ați publicat după?
– În 1998 – 1999 am trăit toată perioada în Qatar și am scris cartea „Qatar Today”, oficial autorizată de Sheikha Mozah Bint Nasser Al Missned, mama actualului Emir Sheikh Tamim Bin Hamad Al Thani, interviuri cu diverși miniștri ai Qatarului. Ca premieră, am realizat un capitol exclusiv dedicat lui Sheikha Mozah Al Missned, astăzi cea mai puternică și, de departe, cea mai cunoscută prințesă arabă din lume. Să nu uitam că ea a transformat Qatar Foundation într- un brand planetar și a reușit imposibilul, aducând Campionatul Mondial de fotbal în Qatar. Fondatorul Muzeului Național al Qatarului de artă clasică și modernă, Sheikh Hassan Bin Mohammed Bin Ali Al Thani, fabulos de bogat, și financiar, și spiritual, un personaj cheie în dezvoltarea Qatarului, a comandat pictorului său preferat, Ismail Azzam, portretele mele efectuate în Qatar, ca mărturie a trecerii mele prin deșertul Khor Al Udeid, ca prieten și promotor al culturii beduine. Interviul cu ministrul petrolului Abdullah Al Attiyah a fost realizat pe celebra platformă de petrol Ras Laffan. Era o imagine feerică! Experiența trăită în Qatar a fost practic cheia tuturor reușitelor mele și împlinirii mele din toate punctele de vedere. Am avut șansa uriașă să fiu invitată în Arabia Saudită pe vremea când nu era posibil să intri nici ca turist. Și invitația regală s-a întâmplat exact după primul nostru interviu, domnule Patrichi, la București, prin 2001…mi-ați purtat noroc! Am fost invitată ca prima scriitoare europeană la Al Janadrya Heritage Festival și, astfel, am fost aleasă să realizez o serie literară, colecție de cărți la invitația Prințului Abdulaziz Bin Fahd Al Saud, fiul regelui Fahd. Am fost premiată cu premiul literar special, acordat în 2006 de către Prințul Abdulaziz în timpul festivalului folcloric la Al Adihriyah. O realizare fantastică a fost și interviul cu actualul Rege Salman Bin Abdulaziz Al Saud, pe atunci guvernator al capitalei Riyadh. Cu acceptul său am vizitat și cooperat cu King Abdulaziz National Library și cu Al Nahda Society, condusă de Prințesa Sara Bint Faisal Al Saud, fiica regelui Faisal al Arabiei Saudite. Arabia Saudită este un tezaur cultural de neimaginat, mai ales regiunea Hejaz, Taif. Faptul că, din 2004 și până astăzi, încă descopăr lucruri noi, cunosc oameni extraordinari, femei de la care am învățat să le înțeleg cultura, asta demonstrează și loialitatea noastră reciprocă, respectul, prietenia reală, bazată pe o comunicare foarte profundă.
– Trăiți între Germania și Țările Golfului Arab. Cu cine ați mai colaborat pe plan literar?
– Din 2007, cooperez cu biroul media al Regelui din Bahrain, Hamad Bin Issa Al Khalifa, și cu fiul său, Prințul Nasser Bin Hamad Al Khalifa, scriu pentru revista „Mayadeen” a casei regale din Bahrain. Am publicat cărți și reportaje cu interviuri cu doamnele familiilor Regale din Emiratele Arabe Unite, am organizat seri de cultură și expoziții de artă arabă și poezie tradițională arabă, cunoscută ca balade ,,nabati”. Sunt permanent invitată să conduc conferințe de presă și spectacole de folclor tradițional, mai ales în Emiratele Arabe și Bahrain, evidențiind tot timpul arta românească și cea germană, dar mai ales originile mele aromâne. Nu am uitat niciodată că provin din neamul lui Alexandru Macedon și al Cleopatrei Ptolemeu.
– Ce ați vrut să evidențiați de fapt prin cărțile dumneavoastră?
– Mă preocupă rolul femeii în societate. Diferențe și analogii între societatea occidentală, așa-zis evoluată, și societatea, lumea arabă cu acele cutume ancestrale. Spre exemplu, am scris un volum de interviuri „Women & Art”, prezentând cele mai importante artiste și Mecena de artă din tot spațiul lumii arabe, ca și din China, Brazilia, Monaco. Am realizat dialoguri magnifice cu prințese arabe, ca și cu soția lui Paulo Coelho, artista Christina Oiticica, femeie minunată și o artistă puternică, sensibilă, care s-a completat perfect cu arta soțului ei, scriitorul Paulo Coelho. Am ales cele mai reprezentative artiste din țări foarte diferite. Din Arabia Saudită: Hend Al Mansour, Raja Alem, Princess Fahda Bint Saud. Din Oman: Alia Farsi Din Emirate: Sheikha Fatima Bint Hazza Al Nahyan, nepoata președintelui Emiratelor Arabe Unite, și încă 30 de intelectuale din Emirate. Din Liban: Suzy Nassif și încă multe alte artiste Din Qatar: Sheikha Mozah Al Missned, fondatoarea Qatari Foundation, motorul central al dezvoltării Qatarului pe plan național și internațional. Din Bahrain: Nabeela Al Kheir. Din China: Pearl Lam, cea mai puternică Mecena de arte și promotoarea artei chineze în lume, miliardară care impune cultura chineză și a Extremului Orient pe covorul roșu internațional. Din Brazilia: Christina Oiticica pictorița și soția celebrului Paulo Coelho. Și foarte multe alte personalități extrem de diferite între ele.
– Ați descoperit o anume punte de legătură între atâtea culturi diferite?
– Da. Deosebiri și asemănări în același timp. Dar știți ceea ce este mai important? Am descoperit că fiecare om, indiferent de naționalitate sau religie, are același vis sau dor, sau năzuință: să-și împlinească propriul destin.
– Unde ați avut lansări de carte?
– Am fost și sunt o privilegiată. Prima „lansare de carte” între ghilimele a fost la profesorul Alexandru Piru în casă, unde mi-a citit primele poezii pe care le-a și publicat în România Literară. Apoi, au urmat foarte multe evenimente. Lido București 1995 – prima lansare de carte „Între Putere și Glorie”, oficiată de George Constantin Păunescu. A doua lansare de carte a fost în 1997 cu „Puterea Cuvântului”, la Palatul Parlamentului, oficiată de ministrul Adrian Năstase. A treia lansare de carte a fost în 2018 cu „Women and Art” la Palazzo Versace Dubai, oficiată de Prințesa Fahda Bint Saud Al Saud, fiica regelui Saud al Arabiei Saudite. Cea mai importantă ceremonie de recunoaștere a muncii mele a fost însă o mare surpriză în vara lui 2023. Ceremonia de celebrare a celor 25 de ani ai activității mele literare la Saint Jean Cap Ferrat, oficiată de Prințesa Doaa Bint Mohammed a Arabiei Saudite și Jean Francois Dieterich, primarul din Saint Jean Cap Ferrat, în prezența a numeroși diplomați și artiști din Europa și Golful Arab. Peste 200 de persoane, alături de mine și mai ales minunata mea mamă pe covorul roșu mi-au dat o emoție extraordinară și mi-au creat un moment de basm. Apoi, în decembrie 2023, a cincea lansare de carte și a propriei mele reviste „Royal Arts Visions” la Monte Carlo, Cats Business Center, împreună cu maestrul de caligrafie arabă Raouf Meftah și vicepreședintele AIAP UNESCO Monaco Christian Jordan, cu care, de altfel, formăm o echipă foarte motivată în promovarea artelor pe Riviera Franceza. De altfel organizez periodic expoziții și întâlniri culturale la Saint Jean Cap Ferrat, Mougins, Vallauris, Saint Paul de Vence, nu numai cu artiști arabi si europeni, ci și cu artiști din Japonia. Unul dintre artiștii comunității mele este Yusuke Akamatsu spre exemplu.
– E ușor de bănuit că vă bucurați de premii, de recunoaștere internațională…
– Am fost numită „prieten special și ambasador cultural” de către ziarele din Golful Arab: „Gulf Today”, „Gulf Times”, „Al Sharqiah”, „Oman Observer”, „Akhbar Al Khaleej”, „Al Ayam”, „Media Director Tawfiq Al Salehi” și „Sheikh Nasser Bin Hamad Al Khalifa”, Prințul Bahrainului, mă publică lunar în revista regală „Mayadeen”. Să nu uit de „Monte Carlo News”, „Riviera News”, „Journal de Cap Ferrat”, „Bild Zeitung”, „Abendzeitung”, „Reuters”.
– Ce scrie pe cartea dumneavoastră de vizită?
– Nu am carte de vizită. Dar sunt înregistrată ca „Monica Mergiu, Medic stomatolog, Scriitoare, jurnalist cultural, membră a Uniunii Scriitorilor din Germania și a Uniunii Scriitorilor din Bavaria, membră a UN Women Germany, fondatoarea revistei culturale „Royal Arts Visions”.
– Ați fost vreodată contactată de Ministerul de Externe al României?
– Niciodată. Și nu văd de ce ar fi trebuit să mă contacteze. Eu cred în destin, nu în ministere. Mircea Eliade a plecat în India pentru că așa a simțit, să cunoască alte experiențe culturale. Lady Gertrude Bell, femeia care a realizat granițele țărilor arabe din deșert, a venit ca musafir la curtea Reginei Carmen Sylva pentru că așa a simțit… să cunoască altă cultură. Brâncuși a plecat pentru că așa a simțit… Eu cred în propriul meu destin, în călătoria mea spirituală și am încredere că viața mă conduce cu fiecare zi mai aproape de împlinirea mea personală.
– Și practic, cum trăiește Șeherezada noastră din Carpați?
– Trăiesc absolut normal, nimic spectaculos, dar minunat, acasă la München, în cartierul liniștit, dar și foarte artistic Schwabing. Am niște vecini grozavi, precum BMW Museum, Luitpold Park și Olympia Park. Apoi da, trăiesc și în „cealaltă” casă, în Arabia… acolo unde îmi scriu poeziile, textele, poveștile. Nu m-am regăsit niciodată ca medic stomatolog, dar am fost foarte mult timp consultant medical pentru pacienții țărilor din Golful Arab. Apoi, cu timpul, am devenit ceea ce toată media arabă și germană afirmă: poet, autor de prietenie multiculturală. Pentru mine, este o bucurie imensă când citesc articolele din Al Khaleej, Gulf Times, Al Sharqiah, Al Ayam, care mă numesc „prietenă culturală”. Am străbătut granițe nevăzute și am construit punți.
– Există o asemănare între lumea arabă și cea aromână, în care v-ați născut?
– Da. Multe asemănări, chiar dacă unele rude se supără că „îndrăznesc” să spun așa ceva. Avem același simț al familiei. Familia înainte de orice și oricine. Loialitatea. Suntem moderni în spiritul vremurilor, dar ne păstrăm obiceiurile străvechi. Avem o anume mândrie în sensul frumos al cuvântului, nu trufie, ci mândrie de neam. Am învățat prin dialogurile mele cu aceste alte naționalități și religii că ignoranța și trufia nasc monștri care ne pot distruge lumea, dar printr-un limbaj multicultural, putem construi o lume minunata… Ganditi-va la „Imagine” a lui John Lennon…
– Ce personalități v-au marcat cariera?
– Eu am copilărit cu romanele lui Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cella Serghi sau George Călinescu. Toată adolescența mea s-a petrecut între poeziile lui Nichita și Adrian Păunescu. Primul meu dialog cultural a fost cu maestrul Păunescu – zile întregi de discuții fascinante… dar cel care mi-a marcat drumul literar a fost și rămâne Prințul Abdulaziz Bin Fahd Bin Abdulaziz Al Saud. Odată, pe vremuri, când eram un copil de doar 9 ani și îmi însoțeam părinții în stațiunea Olimp, la Belvedere, unde lucra tatăl meu, m-am oprit ca de obicei dimineața la Club de France, lângă Flamingo, și am răsfoit un „Paris Match”. Am văzut o imagine cu Regele Fahd pe yachtul său, alături de copilul său născut de soția sa favorită, splendida prințesă Jawhara Al Ibrahim. Peste ani, în 2004, acel copil avea să îmi ofere cel mai înalt premiu literar pentru cartea mea „Prințul Deșertului”. Abdulaziz Bin Fahd Al Saud este cel care mi-a demonstrat că poezia și, de fapt, arta sunt cei mai buni ambasadori între popoare. Dincolo de rang, nume, coroane, putere financiară, iată că, prin cuvinte, putem clădi o realitate magnifică.
– Mai există haremuri cu adevărat în lumea modernă?
– Sigur că da. Este foarte interpretabil cuvântul „harem”, dar există ca sistem și vă spun că primele Doamne din vechile generații, prințesele de rangul superior al familiilor Al Saud, Al Nahyan, Al Maktoum, Al Khalifa, încă nu apar în media cu fotografii, ci doar cele din generația tânără, dar cu foarte mare control și supraveghere. Singura Primă Doamnă din Golful Arab, care apare în media internațională ca o explozie de frumusețe flamboyantă și eleganță extravagantă este Sheikha Mozah Bint Abdullah Al Missned, mama actualului Emir al Qatarului, Sheikh Tamim Bin Hamad Al Thani. Dar societatea s-a schimbat mult și din punctul acesta de vedere. Dubai, Doha, Manama, Jeddah au devenit centre culturale, turistice, în care femeile localnice au un aport profesional uriaș. De exemplu, una din susținătoarele literaturii mele este prințesa saudită Doaa Bint Mohammed, care a organizat ceremonia celor 25 de ani ai mei de literatură arabă. Când a apărut în mijlocul oaspeților noștri, a fost o adevărată sărbătoare a frumuseții feminine saudite. Îmbrăcată tradițional, cu vălul sheillah pe cap și absolut fermecătoare. Curajoasă, cu fața descoperită și foarte încrezătoare, căci este foarte susținută de soțul său, un prinț Al Saud cu o mentalitate modernă. Este enorm de vorbit pe tema aceasta. FEMEIA Golfului Arab este un subiect foarte bogat, complicat, interesant, cel puțin pentru mine. În curând, undeva, în anul viitor, 2025, voi publica o carte autobiografică, memorii, dialoguri și imagini, fotografii din viața mea „arabă”… Am o arhiva imensă pe care am realizat-o în timp și prin foarte multe emoții. De altfel, ziarul Gulf Today din Emiratele Arabe Unite m-a numit „Monica of Arabia” ceea ce spune multe…
Lasă un răspuns