Excelenţa sa, domnul preşedinte al celei mai mari şi mai frumoase ţări din lume, se afla în elicopter împreună cu distinsa primă doamnă şi străbăteau ţara de la nord la sud. În ultima vreme electoratul din sud începuse să aibă idei, ori se ştie foarte bine că nu asta este sarcina unui electorat, el trebuind să se concentreze pe lucrul principal, adică să voteze cum i se spune. Prin urmare, domnul preşedinte a considerat că prezenţa sa în mijlocul acestui electorat cam idiot este absolut necesară pentru a îndrepta mersul lucrurilor şi chiar avea pregătit un discurs de mare impact emoţional intitulat: Împreună către victorie! Răsfoia din când în când materialul încercând să reţină frazele de succes în timp ce doamna privea cam plictisită pe geam. La un moment dat însă plictisul doamnei a dat semne de spaimă şi ea a rostit cu un glas din care răzbăteau gerurile năpraznice ale Siberiei:
– Dragă, tu vezi ceea ce văd şi eu!?
Domnul preşedinte ridică ochii din hârtii şi spuse, dovedind astfel că era un politician de mare anvergură şi cu un viitor asigurat:
– Dragă, eu văd numai ce vezi tu!
Prima doamnă avea însă şi ea antrenament în domeniu aşa că insistă:
– Mdaa, şi ce vezi, mă rog!?
– Păi, ce să văd? Văd frumuseţile măreţei noastre ţări, cea mai bogată, mai puternică şi maiiii…
– Lasă prostiile şi uită-te pe geam!
Oricât ar părea de ciudat, domnul preşedinte era totuși, în esenţă, om precum toţi ceilalţi aşa că nu ieşea din cuvântul nevesti-sii, mai ales că ea ştia și câte ceva despre cele două tinere secretare pe care el le pregătea personal pentru o carieră politică şi chiar îi spusese la un momnet dat: Ai grijă cum te porţi că de la o vreme parc-aş avea un chef nebun să le tund pe bagaboantele alea cu care te dai tu cocoş, prin urmare, mimă o supunere exemplară, se uită pe geam şi rămase cam mut de uimire deoarece nu-i venea să-şi creadă ochilor… Zburau mai mereu peste munţi şi văi de gunoaie! Cum era posibil aşa ceva în cea mai puternică, cea mai frumoasă şi cea maiiii ăăăă…
– Ei, ce ai de zis!?
– Păiii, n-amîîî, adică amîîî… Devenise confuz, dar spre norocul său prima doamnă era o femeie în toată puterea cuvântului aşa că tot ea-l scoase din incertitudini:
– Păi, mă tot întreb de ce nu-i pui pe golanii din guvern să mai dea şi ei cu mătura, să mai una-alta că doar ce au de făcut altceva decât beţii, curvăsăreli şi bârfe!
– Da! Ai dreptate! Voi lua măsuri energice, spuse domnul preşedinte şi-i ordonă secretarului personal ca a doua zi, la prima oră, în biroul lui să se afle şeful guvernului.
De nervi, a cam dat rasol şi cu obraznicii ăia de sudiţi, dar a doua zi, aşa cum ordonase, în biroul său a intrat şeful guvernului. Avea figura unui şarpe sătul şi s-a trântit cu tupeu pe o canapea, mai ales că-l durea fix la bască de mofturile preşedintelui, cel pe care el îl susţinuse cu fonduri în campanie. Um-bla mereu cu fitile, convins fiind că preşedintele este un papagal şi doar el este cel care dă strălucire ţării şi poporului, drept care era detestat de exact toţi ce-i care-l cunoşteau.
– Bill, fii atent că nu te întreb decât o singură dată! Tu ştii care este cea mai mare ameninţare la adresa siguranţei naţionale a țării noastre?
– OK, boss! Cea mai mare ameninţare este, în ordine: economia chineză, resursele energetice ale Rusiei şi bogăţiile Africii, la care mai putem adăuga şi…
– Bill, eu ştiu că eşti aşa mai tâmpit de felul tău, dar ca să iei drept ameninţări reale toate gulgutele pe care noi le băgăm pentru a ţine pe picior de război o armată uriaşă şi inutilă, devine îngrijorător, crede-mă! Îţi spun eu care este cea mai mare ameninţare la adresa siguranţei naţionale! Gunoaiele, băăă!
– Să ştii că mă are bostanul la mână cu ceva de se dă el mare şi tare! Ia să mă prefac eu că mor de admiraţie faţă de marile lui cunoştinţe, gândi pentru prima oară în acea dimineaţă şeful guvernului, apoi rosti cu voce tare:
– Desigur domnule, aveţi prefectă dreptate! Cele cincizeci de milioane de indivizi fără adăpost sunt într-adevăr o adevărată ameninţare, dar vom rezolva problema în curând prin anularea tuturor beneficiilor sociale şi implementarea unui program de austeritate corelat cu un conflict de amploare care va absorbi cam trei sferturi dintre aceştia, iar restul vor dispărea pe cale naturală…
– Bă, dă-i dracului pe ăia! Ce, suntem noi vinovaţi că nu vor să muncească? Eu vorbesc de gunoaiele menajere care sufocă frumoasa noastră ţară şi pe bravii ei locuitori. Asta-i durerea noastră cea mai mare acum, aşa că ai două luni la dispoziţie ca să o rezolvi, fiindcă nu cred că vrei să te trezeşti ambasador în Coreea de Nord!
– Domnule preşedinte, jur că în două luni toată povestea asta va fi o amintire de care vom râde la un pahar de bere! Permiteţi să mă retrag pentru a lua măsurile necesare!
– Ieşi!
Şeful guvernului ieşi ţinându-se de pereţi şi străduindu-se să nu leşine. În urma lui, preşedintele deschise geamul biroului şi văzând cât de tensionat este o chemă pe una din secretare pentru a se linişti spre binele naţiunii. Secretara, având în mod cert abilităţi de psihoterapeut, reuşi să domolească clocotul sângelui prezidenţial şi apoi se retrase sfioasă şi zâmbitoare aşa cum îi stă bine unei fete cu educaţie înaltă. În tot acest timp şeful guvernului s-a târât până la biroul său unde a căzut pe un scaun având în cap un gol dureros. Pentru a nu muri în chinuri a scos o sticlă de whisky din sertar şi a tras câteva gâturi bune. Era un whisky scoţian aşa că şi-a făcut imediat efectul şi şeful guvernului a fost luminat de o idee pe care şi exprimat-o răcnind în interfon către secretarul de serviciu:
– Marş şi adu-mi-l pe Comandantul Flotelor Întrunite!
Nu ştim ce a gândit secretarul, dar a doua zi un elicopter cu însemne guvernamentale ateriza în Hawai acolo unde se afla Comandantul Flotelor pe timpul verii. Un individ care părea că mănâncă numai lumânări se prezentă Amiralului şi-l anunţă pe un ton care voia să pară neutru că este chemat la ordine de către şeful guvernului. Deloc impacientat, Amiralul îşi îmbrăcă ţinuta de paradă şi gândi oarecum în afara realităţii că de mult aşteaptă el să-l întâlnească pe nemernic şi să-i bată cu pumnul în masă fiindcă de doi ani fondurile de reparaţii şi procurare hrană, muniţii şi carburanţi fuseseră drastic revizuite. Ce-i drept, a doua zi când intră în biroul şefului părea la fel de hotărât însă şi mult mai prudent deoarece prima întrebare care i s-a pus a fost următorea:
– Băi, tu ştii care este cea mai gravă ameninţare la adresa sigurnaţei naţionale?
– Desigur domnule! Flotele întrunite ale submarinelor chinezeşti şi ruseşti împreună cu forţele nucleare coreene, dar şi cu capacităţile navale ale statelor din sud care…
– Bă, uite încă un idiot care crede toate prostiile debitate de polticieni, gândi oarecum amuzat şeful! Ia să-l lămuresc io! Bă, fraiere, cea mai mare ameninţare nu-i alea de care trăncăni tu, ci gunoiul bă! Gunoiul menajer care acoperă frumoasa noastră ţară, sufocând poporul şi din cauza asta am început să pierdem locul unu în lume!
– Păi, şefu’ da’ dacă gunoiu’ e pe uscat ce treabă are marina cu el? Să se ocupe infanteria că de aia e infanterie!
– Mdaa, ştiam eu că nu prea le ai cu gânditul! Bă, da’ tu cu caşacarbetele alea ale tale nu mergi pe toate mările şi oceanele lumii de la un capăt la altul? Mergi, băă, că de aia ai atâtea forțe care o lăbăresc pe banii noştri prin bordelurile din porturi! Aşa că începând de mâine îi pui la treabă pe toţi, ridici gunoaiele din toată ţara, apoi le încarci în nave şi pleci în marşuri unde oi vedea tu cu ochii. Când ajungi pe ocean deschizi calele, deversezi gunoiul şi ce s-o mai întâmpla după nu ne mai interesează fiindcă oceanele nu sunt locuite de poporul nostru. Te-ai prins ori poate vrei să te pensionezi înainte de termen cu pensie de soldat simplu şi fără vechime în muncă?
– Domnule am înţeles măreaţa misiune încredinţată Flotelor Întrunite, dar apare o mică problemă! Nu prea mai avem, de vreo doi ani, resurse financiare pentru carburanţi, deci acele marşuri nu pot fi executate deoarece nu putem ieşi din baze!
– Şi cam cât ai avea nevoie?
– Pentru început zece milioane cred că sunt suficiente!
– Băă, da’ tu crezi că io stau pe saci de bani şi aştept muţufani ca tine să-mi ceară şi eu să le dau? Zece milioane? Cred că ai înnebunit!
– Din păcate domnule cam acestea sunt primele sume deoarece în timp mai apar şi unele neprevăzute, iar noi trebuie să fim pregătiţi pentru orice situaţie!
– Bine! De mâine te apuci de treabă şi eu vin cu banii în trei zile. Spor la treabă şi nu uita!Într-o lună trebuie rezolvată toată problema, apoi uităm ce am făcut! Clară!
– Am înţeles rosti Amiralul şi se retrase! Era fericit! Cu banii obţinuţi scăpa de grijile cu care venise, dar şi de sâcâielile cu fiul cel mare care voia să se facă actor, iar cel mic trebuia să meargă la facultate. Acum nu se mai punea problema banilor!
A doua zi în jurul marilor gropi de gunoi se mobilizaseră forţele infanteriei marine dotate cu mijloace de încărcare a gunoaielor în camioanele diviziilor de transport trupe. Erau, conform planurilor, într-o aplicaţie care urmărea antrenarea trupelor în condiţii de luptă în mediul extrem de poluat al ţări-lor subdezvoltate. Bine dispus, şeful guvernului îi telefonă guvernatorului Băncii Naţionale, un tip foarte simpatic cu care era de fapt prieten de familie şi spuse:
– Nick, vino, te rog, până la mine fiindcă am să-ţi spun ceva foarte interesant!
Nick, versat şi el în curvăsării politice, îşi dădu seama că Bill are ceva important de spus, probabil că-i va cere bani, însă asta nu-l îngrijora fiindcă nu îi va da nici un şfanţ, aşa că peste o oră intra în biroul acestuia având figura inteligentă a unui tractorist pregătit să meargă la bal. Se îmbrăţişară, aşa ca doi prieteni ce erau, apoi Bill intră în subiect:
– Nick, am nevoie urgent, dar şi foarte discret de cincizeci de milioane! Ce părere ai? Se poate până mâine?
– Bill, cu cea mai mare plăcere, dar să ştii că îmi este pur şi simplu imposibil!
– Aoleuuu, să nu-mi spui că s-a defectat maşina de tipărit bani, că înnebunesc!
– Aa, nu! Dar situaţia economică, inflaţia, deficitul bugetar şi datoria publică mă împiedică să-ţi fiu de folos!
– Ehh, asta-i situaţia! Dacă nu poţi, nu poţi, n-o să stricăm noi o frumoasă prietenie doar pentru un fleac de cincizeci de milioane. De fapt altceva voiam să-ţi arăt! Hai cu mine!Şeful guvernului îl luă de braţ pe bunul său prieten şi se duseră într-o cameră alăturată unde era amenajat un mic studio cinematografic pentru maximum cinci persoane. Se aşezară pe fotolii, un steward foarte stilat le aduse câte o ceaşcă de cafea apoi şeful rosti cu voce tare: Arhiva C secvenţa D19! Lumina se reduse în intensitate şi pe un ecran mare începu un film. Unul deosebit de interesant în care fiica preşedintelui făcea exerciţii de flexibilitate cu exact guvernatorul Băncii Naţionale şi amândoi păreau foarte fericiţi de rezultate. Ce-i drept adolescenta de numai şaptesprezece ani dovedea o pregătire de nivel profesionist deşi era considerată încă minoră. Cu adevărat grav era însă faptul că mămica ei, prima doamnă deci, era convinsă de castitatea iubitei ei fiice şi cum avea un fel foarte violent de a riposta, în general vorbind, putea face moarte de om într-un asemenea context. Prin urmare, guvernatorul simţi ca o premoniţie cum în inimă i se înfinge un cuţit manevrat de un asasin antrenat, iar cafeaua deveni ceva mai amară decât vestita cucută a lui Socrate ceea ce-l făcu să întrebe cu un glas ceva mai scăzut decât adierea unui zefir de primăvară:
– Şi când ziceai că ai nevoie de banii ăia?
– Aaa, cei şaptezeci de milioane? Mâine, aşa că nu e nici o grabă! Însă foarte discret, aşa cum te-am rugat…
– Păii, parcă erau cincizeci?
– Da, dar acum au mai crescut preţurile fiindcă trebuie să rezolvăm şi cu arderea acestui film şi cu băieţii careee…
– Bine! Dar cu o condiţie! Filmul acesta dispare definitiv!
– N-ai nici o grijă doar suntem prieteni de familie, ce naiba, doar n-o s-o fac tocmai eu pe Sheila să sufere! Hai să te conduc şi, te rog, nu-ţi face nici o grijă! Eu credeam că o să te bucuri de surpriză, dar dacă tu nu… Nici o problemă, rezolvăm! După ce-l conduse pe guvernator până la ieşirea din clădire, şeful guvernului se întoarse în micul studio şi ordonă:
– Documentul de la Arhiva C secvenţa D19, se copie în trei exemplare şi se face un film credibil despre arderea originalului. Copiile se trimit la Arhivele Secrete ale guvernului pentru a fi folosite la nevoie. Apoi plecă vesel spre cabinetul său şi îi mulţumi călduros prietenului scoţian, singurul pe care se putea baza şi în care avea deplină încredere. Guvernatorul ajunse la sediul central al Băncii, coborî la subsol unde avea rezervele de bani gata tipărite fiindcă în lumea aceasta apar mereu solicitări neaşteptate, scoase o sută de milioane şi îi trimise şaptezeci şefului, absolut discret, deci fără acte adiţionale, aşa cum fusese înţelegerea. Era totuşi un om de onoare, iar dacă a păstrat ceva mărunţiş şi pentru el a fost datorită instabilităţii vremurilor pe care le traversa, dar şi a grijii faţă de familie, o chestiune tradiţională în societatea civilizată.
În consecinţă, fiecare a primit ceea ce a cerut şi chiar mai mult decât atât, aşa că, după treizeci de zile şeful guvernului a citit un document cifrat prin care era anunţat de către Amiral că misiunea se desfăşurase în condiţii optime cu un remarcabil succes. Aşa cum procedează orice om cu răspunderi majore în societate, şeful guvernului făcu mai multe zboruri pentru a controla cele afirmate în raportul marinei, constată cu bucurie că munţii de gunoaie dispăruseră odată cu spaimele sale faţă de o posibilă numire ca ambasador la Phenian, deci se putea prezenta în faţa excelenţei sale domnul preşedinte, dar şi a poporului, cu un raport absolut favorabil. Normal, a fost felicitat şi s-a fotografiat împreună cu familia prezidenţială, inclusiv Prima Fiică, la un dineu de gală în onoarea sa, iar Amiralul a primit o decoraţie care îi asigura un venit suplimentar la pensie. Minunat! Întreaga ţară a aflat că de acum înainte vor respira un aer ceva mai curat decât pe vremea dinozaurilor, iar turismul se va redimensiona deoarece vor apărea noi oportunităţi în locurile unde mai înainte nu erau decât gunoaie. Economia scotea astfel mii de locuri de muncă şi, normal, creşteau veniturile la buget, scădea şomajul, inclusiv numărul celor fără locuinţe sau asigurări sociale. Lumea întreagă se bucura enorm de acest reviriment economic, un boom al ultimilor decenii!
Tom şi Samy erau doi sergenţi care lucrau la Centrul de Supraveghere a Teritoriilor din insula Guam. Aflaţi în tură liberă stăteau pe terasa unui mic şi cochet restaurant de pe plajă şi beau o bere privind frumuseţile ciocolatii care se zbenguiau pe malul oceanului. Nu păreau însă deloc în cele mai fericite zile ale vieţii lor şi un inexplicabil nor întuneca parcă strălucirea cerului tropical.
– Tom, io-m’ bag picioarele şi trebuie să-ţi spun ceva care mi-a răpit liniştea de vreo două săptămâni. Erau prieteni de mai multă vreme aşa că unele confesiuni deveneau un lucru cât se poate de firesc între ei. Şi oricum, ce poate să-ţi răpească liniştea când ai douăzeci şi cinci de ani! Vreo frumoasă creolă care face fiţe şi vrea să te despartă de nevastă!
– Te ascult spuse Samy care încă nu era căsătorit aşa că putea da orice fel de sfaturi că oricum nu-l lua nimeni în serios!
– De mai multă vreme am observat ceva foarte ciudat în zona noastră de observaţie! Deci în nordul Oceanului Pacific a apărut o insulă atât de mare încât am început să cred că iese la suprafaţă continetul acela de care vorbesc unii pe la televizor şi despre care se spune că a fost înghiţit de ape acum câteva milioane de ani. Nici nu ştiu ce să cred şi nici n-am raportat fiindcă mi-e teamă că dacă nu se confirmă mă dau ăştia afară din a-mată, iar dacă se confirmă tot o iau în freză deoarece este posibil să fi dat de vreo porcărie secretă a unora. Şi cum existenţa mea şi a familiei se bazează pe salariul acesta mizerabil îţi dai seama că şomajul este egal cu o moarte în chinuri. Nu ştiu ce să fac! Tu ce zici?
– Păii, ce să zic!? Ai dreptate fiindcă şi eu când eram în tură mă uitam la chestia asta, dar habar nu aveam de treaba cu continetul ăla de care vorbeşti tu şi am tăcut sperând că va raporta Boby că el e mai fraier şi oricum tac-su are un atelier auto, iar la o adică nu rămâne pe drumuri ca noi!
– Bine gândit! Hai să-i băgăm în cap că a făcut o descoperire şi că trebuie să o raporteze căpitanului dacă vrea să intre în istorie. La cât de tâmpit e nu m-ar mira să se viseze erou!
Cert este că peste câteva zile căpitanul, îngrozit de ceea ce se vedea pe monitoarele alimentate cu imagini din satelit a făcut un raport către forurile superioare şi a aşteptat rezultatele cu inima strânsă de frică! Şi el era dependent de salariul dat de armată! Cercetările au pornit imediat, iar o flotă de nave de cercetare oceanografică a stabilit clar că uriaşa insulă cu o suprafaţă ceva mai mare decât jumătate din Europa este formată din gunoaie, respectiv ambalaje de plastic şi resturi de cutii alimentare, iar vinovate de această criminală poluare care dădea naştere unui „continent sinistru” cum au denumit savanţii fenomenul erau ţările din apropiere respectiv: China, Japonia, Filipine, Taiwan sau Coreea de Sud. În ONU o delegaţie ecologistă din SUA a luat o atitudie fermă şi a condamnat astfel de crime la adresa umanităţii, evident cerând imperativ ca respctivele ţări să procedeze la înlăturarea cauzelor şi efectelor provocate de gestionarea iresponsabilă a gunoaielor.
Trecuseră vreo câţiva ani de la victoria şefului guvernului în lupta împotriva gunoaielor din ţara sa și putem spune că previziunile economice şi sociale de atunci se confirmaseră cu tăria argumentelor vizibile în realitate. Oamenii trăiau într-o atmosferă ceva mai curată şi prosperitatea, chiar dacă nu se vedea deocamdată, avea, aşa cum se afirma de la tribunele Congresului, perspective minunate… Aflat într-un moment de mare tandreţe cu bătrânul scoţian, şeful guvernului se pomeni cu o nouă idee genială, drept care îi ordonă secretarului personal:
– Mâine, la prima oră, să fie prezent aici directorul Agenţiei Spaţiale!
Într-adevăr, a doua zi, în birou se afla directorul Agenției, cel care, profitând de prilej, adusese cu el şi o mapă cu nevoile instituţiei. Se va dovedi de fapt că era el un strălucit om de ştiinţă şi un manager de anvergură, dar intuiţie nu prea avea.
– Ia loc şi spune-mi te rog şi mie cam care sunt activităţile voastre de transport. Adică cam ce capacităţi aveţi în acest domeniu al transportului cosmic şi cam ce materiale puteți transporta, aşa ca să ştiu şi eu cam cum stă treaba…
– Din păcate domnule, trebuie să vă spun că toate activităţile noastre sunt încadrate în cele mai drastice norme de secretizare şi nu am permisiunea legală de a vă relata absolut nimic despre ele!
Tonul ferm şi foarte concis al directorului îi aduse un șefului zâmbet interior de genul: – băi, curcane, tu cu cine crezi că ai de-a face? Cu slugoii tăi din guvern? Ia vezi! Se va dovedi şi de astă dată că se credea el, directorul, mare şi tare, dar cu politica nu prea le avea! Așadar rosti cu un glas ca de fierăstrău:
– Hai să moară mă-ta, că ai tu secrete faţă de mine, cel care-ţi aprobă bugetele? Păi, atunci ia să fac eu publice datele ultimei comisii de control care a verificat modul de cheltuire a banilor în agenţie şi să văd eu cum mai păstrezi tu secrete!
Directorul simţi ceva rece la încheieturile mâinilor! Imaginaţia, deocamdată, îi făcea feste cu iluzia unor cătuşe. Ştia însă că acestă iluzie se poate transforma într-o crudă realitate fiindcă la miliardele pe care le manevra lunar ceva-ceva se mai lipise şi de buzunarul lui… Cum avea totuşi o înaltă pregătire profesională schimbă registrul şi spuse mieros:
– Dar ce date v-ar interesa, că poate că sunt doar dintre acelea pe care doar eu le cunosc şi am putea săăă?…
– Băi, directore, mie să-mi spui cam câtă marfă poţi transporta anual şi dacă o poţi deversa în zona gravitaţiei lunare!
În scurt timp şeful află ce-l interesa şi făcu nişte socoteli rapide după care spuse pe un ton care nu admitea replică:
– Bă, fii atent acilișa! Io-ţi asigur încărcarea că am la dispoziţie forţele şi mijloacele necesare, iar tu duci marfa în jurul Lunii şi o arunci acolo, după care te întorci, iei altă încărcătură şi tot aşa până îți spun io să te oprești! Clară?
– Dar este posibil ca tot ce lăsăm noi în sfera gravitaţională a Lunii să cadă pe suprafaţa ei, iar consecinţele ar putea fi dintre cele maiii, să spunem imprevizibile
– Şi asta-i grija ta sau aia cu raportul comisiei de control?
– Scuze! Aveţi dreptate, m-a luat gura pe dinainte! Problema adevărată este însă că vor creşte exponențial costurile, iar asta înseamnă cam un miliard anual, aşa căăă…
– Nu-ţi face griji! Eu dau banu’, tu faci treaba, da!? Și nu te mai gândi la prostii ci mai bine la familia ta!
Ca să fim foarte sinceri directorul a ieşit din clădirea guvernului cu fruntea sus, iar în urma lui, şeful se adresă din nou, cu drag, celui mai bun prieten al său, bătrânul scoţian:
– Băă! La cât de deştept sunt ar fi păcat să nu intru în istorie, iar la cât bănet risipeşte ţara asta aiurea aş fi un bou să nu-mi trag o avere de care să fie mândri şi nepoţii mei
Era, precum se vede, un vizionar!
Lasă un răspuns