A plecat către cerul albastru pe un nor mai zvăpăiat și Nicu Covaci, ultimul haiduc al rockului românesc, liderul formației Phoenix. Versurile baladei „Andrii Popa” – haiduc vestit – au fost puse pe muzică de această formație încă din 1974. Toată lumea rock din România o cunoaște. Dar cine a fost Andrei Popa (sau Andrii Popa)? Este un haiduc originar din Seaca, județul Olt. S-a născut în anii anii 1790, în Oltenia și a decedat în anul 1818, la doar 28 de ani, tot în localitatea natală. Andrei Popa – haiduc de seamă – se alătură lui Iancu Jianu și atacă Vidinul și Plevna (la sud de Dunăre), după o incursiune a turcilor, în care aceștia răpiseră câtva zeci de oltence frumoase, pentru „vânzare”. Ceata lui avea ca sarcina să recupereze din seraiul pașalei și din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci. Numai că Andrii Popa nu se poate hotărî cu una cu două și încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruțe și le trece Dunărea în Oltenia. Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase și supuse așa că aveau destulă căutare. Prețurile depindeau de mușteriu, de la prețuri mai mult simbolice, o șa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munții în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră și le vinde și pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre aceasta întâmplare; după trei-patru ani, un velpașa și oameni ai domniei vin să caute cadânele, promițând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reușesc să le afle din vorbă în vorbă refuză să plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră țărănci. Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei, ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părți de păduri, iar în părțile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Satul s-a format la adăpostul pădurii Giangaliei și Grejdanei. care asigurau lemnele de foc și construcție pentru cei din zonă.
Legende din bătrâni pomenesc de cârciumăreasa Giangaliei, care era o femeie foarte frumoasă și care avea un han și o cârciumă chiar la fântâna Giangaliei, la sud de Palilula. Aici poposeau caraulele turcești în drumul lor spre Vidin, atunci când trebuiau să ducă banii colectați din Bănie. Tot aici își găseau alinarea și haiducii lui Andrii Popa, care jefuiau ori de câte ori puteau poștalioanele turcești și luau înapoi haraciul adunat din Bănie, ca mai apoi să-l împartă oamenilor din popor. Primele documente scrise despre Palilula apar în secolul al XVII-lea și sunt reprezentate de liste de recensământ și acte de vânzare-cumpărare de proprietăți imobile între cetățeni, majoritatea găsindu-se în arhivele primăriei Bucovăț. Mai există între hrisoavele bisericii din Palilula câteva documente care pomenesc ctitorii Bisericii: Haiducul Andrii Popa, cu cele mai mari sume donate și câțiva boieri locali care obligați de către haiduc au contribuit și ei la înălțarea bisericii. Se zice că și-a ales câteva cadâne și a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarășii săi, nu ieșea decât să haiducească și vara când fântâna seca pe perioadă de secetă.
Fântânile sunt și azi o problemă la Palilula, din cauza apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemți în Primul Război Mondial, când au ocupat Craiova. În plus, un alt lucru inedit: în timpul verii sunt scoși la păscut bivolii indieni care încă se mai găsesc în sat, în număr de câteva zeci. Este o curiozitate a zonei faptul că Palilula a mai păstrat creșterea bivolilor ca îndeletnicire, pe când celelalte sate doljene au pierdut-o cu sute de ani în urmă. Despre viața și faptele de arme ale celebrului haiduc oltean „vorbește” balada lui. După legenda populară, versurile baladei „Andrii Popa” au fost scrise în 1843 chiar de Vasile Alecsandri, la Târgu Ocna, unde se povestește despre un hoț care fusese popă, fiind urmărit șapte ani de poteră și ucis abia în anul 1818 de unchiul poetului, Mihai Cozoni, la Valea Seacă, din goana calului, după o luptă cruntă de câteva ore. Versurile baladei au fost puse pe muzică mai apoi de celebra formație Phoenix în 1974 și de atunci sunt fredonate de multă lume. Despre haiducii noștri patrioți, dușmanii din interiorul țării și al neamului, laolaltă cu cei din exterior, au scris o mulțime de neadevăruri, fiecare dintre ei mânați de către diverse interese, fie ele financiare, politice, ideologice sau doar rea-voință, dușmănie și trufie fără fundament. În fapt, dușmanii noștri sunt doar forme fără fond, nici măcar ei nu știu de ce ne dușmănesc. Despre haiduci s-a scris că erau hoți, dar oare hoț este acela care ia ceea ce este de fapt al neamului său, ca să înapoieze țăranilor asupriți de către imperialiști și cotropitori? Dacă erau așa de răi, de ce nu au fost trădați de către oamenii din popor? Ba chiar din contră, ei au fost iubiți de către neamul românesc, și nu numai.
