Politica Eco
Pe ulițele orașului,
unde asfaltul se frânge
sub pașii grăbiți,
se conturează o nouă politică,
între frunze căzute și flori ofilite.
Semințele de speranță
sunt plantate în discursuri,
împreună cu idei
de regenerare și reînnoire,
dar câteodată,
suntem doar arătători de direcție
către o cale de mijloc
ce nu se sfârșește niciodată.
Verdele se transformă
într-o nuanță de gri,
când cifrele sunt cele care vorbesc,
iar natura, măritată
cu hârtii și reguli,
pare mai departe decât pare.
Politica eco
nu e decât o visare
în timp ce oceanele se ridică
și vântul adie cu glasul
de furtună ce nu mai poate fi oprit.
Între promisiuni și fapte,
e un gol adânc,
în care se pierd
întrebarea cea mai simplă:
Cum rămâne cu pământul?
Politica eco (I)
În sala de dezbateri, plantele cresc,
și fereastra, abia deschisă, respiră greu.
Politicienii stau în scaune de bambus,
dar pe fața lor se citește lipsa de aer.
Se discută despre verdele din jur,
dar fără să atingă rădăcinile problemei.
Fiecare promisiune e un frunze moartă,
căzând în praf, uitată printre acte.
Râurile curg încet în grafice,
mări cu nivel scăzut se mângâie în statistici.
În timp ce între bănci se ridică un murmur,
ca valurile ce se sparg de țărmul plin de plastic.
Copacii vorbesc în șoapte,
dar nimeni nu le înțelege limba,
printre cuvinte golite de sens,
dai un vot și apoi te întorci acasă.
În afara feronerie,
pădurea strigă de oboseală,
iar fiecare urlet e un ecou
ce se pierde în abisul legilor neîmplinite.
Politica eco e un cântec trist,
cu note de verde și pajiști uscate,
unde ideile se prăbușesc precum frunzele
și speranțele se rostogolesc în hârtii.
Partidul și blidul cu linte…
Într-o sală mare, cu tavan înalt,
unde discursurile se împletesc cu ecou,
un partid se străduiește să definească
viitorul, în timp ce oamenii așteaptă,
cu blidul de linte pe masă,
încă fierbinte de la focul de acasă.
Lintea e simplă, dar hrănitoare,
așa cum viața ar trebui să fie,
între promisiuni și realitate.
Politica vorbește în termeni mari,
dar sărăcia și nevoile sunt simple,
așa cum e blidul ce se golește ușor.
Cu fiecare vot, cu fiecare lege,
se adaugă arome de schimbare
care nu ajung niciodată la masă,
unde lintea abia începe să se răcească,
iar gustul sărăciei e tot mai prezent.
În spatele ușilor închise, se scriu planuri,
dar afară, în lumea reală,
oamenii mestecă în liniște,
bucurându-se de ce au,
și visând la ce ar putea fi,
într-un loc unde promisiunile se topesc
ca o fiertură rămasă în urmă.
În timp ce partidul negociază,
blidul rămâne același,
la fel de plin de speranță și dorință,
dar și de așteptare.
Politica se schimbă cu fiecare zi,
dar lintea, simplă și modestă,
se află mereu în mijlocul mesei,
neînduplecată, constantă.
Politica și drobul de sare
Într-o încăpere mare, cu pereți de gânduri,
se dezbat idei, se înalță promisiuni
ca un drob de sare, suspendat în aer,
așteptând să cadă, poate, pe mese.
Politicienii vorbesc despre viitor,
despre soluții ce se vor dovedi
ca o speranță mâncată de timp,
dar afară, în lumea reală,
sare nu se pune, doar se așteaptă.
Fiecare cuvânt este o cristalină
ce se destramă în aerul dens
al dorințelor nerealizate.
Promisiunile se adună în colțuri,
precum sarea ce nu a fost niciodată
pusă pe mâncarea vieții cotidiene.
În fața ușilor închise, se scriu legi,
dar ele nu ajung niciodată să guste
din realitatea simplă a oamenilor.
Sarea, așa cum era, rămâne deasupra,
un simbol de precauție, dar niciodată
folosită, un spectru de îndoială.
Timpul trece, și cu fiecare zi
în care drobul de sare rămâne
nepăsător în suspensie,
realitatea devine mai palidă,
iar oamenii continuă să aștepte,
cu farfurii goale, dorind un gust
ce nu vine niciodată.
Reflecții în Vers Alb
În lumea unde viziunile se clatină,
politica se îmbracă în mantia spectacolului,
iar cuvintele sunt arme și scuturi deopotrivă.
Pe scena adunărilor, promisiunile dansează,
neîncetate ca fluxul râurilor care se pierd în mare.
Artista, cu penelul ei, pictează un tablou
al efemerității, întinzându-și rândurile
pe ecranul gândurilor, un fundal palid
pentru dezbaterile aprinse, pentru retorica
care transformă adevărul în simulacru.
Politica – acea arie de spectacol strident –
cauta să definească normele și viziunea,
însă în culise, ecourile se risipesc
în discursuri ce se îndepărtează de idealuri,
în timp ce creația se îndreaptă spre esență.
Între gândurile sale, artistul vede clepsidra
în care timpul politic se scurge încet,
în timp ce creația se zămislește în tăcere,
neîntinată de zgomotul strident al puterii.
Aici, versul alb își găsește libertatea,
fără rimă, dar plin de intensitate,
reflectând un adevăr care transcende
spectacolul și manipularea efemeră.
Eclipse Politice
În umbra unui regat de sticlă,
visez la orașe cu toți zidarii tăcuți,
unde cuvintele sunt monede și,
de la balcoane, privim ce devine din ele.
Orașul se împărțea în distracții și frici,
pe scena înaltă, neputințele se adună,
dar în fundal, în colțul nevăzut,
arta scrie memoriile celor ascunși.
Fiecare sunet în vers alb se înalță,
fără rimă, dar cu un ecou de opresiune,
nu e nevoie de spectacol pentru a vedea
cum se mișcă umbrele în favoarea lor.
Când tăcerea devine politica reală,
se scriu tragedii pe pereții subterani,
iar poetul, fără rimă, dar cu o voce clară,
aduce la lumină ce nu se vrea să fie spus.
Spectacolul Puterii
Se adună mulțimile, într-un tăvălug de voci,
strigăte și aplauze împrăștiate, risipite
de vântul necruțător al promisiunilor.
Stratul de strălucire, lipit de paltoane
scumpe, de costume bine croite, începe
să se topească sub presiunea privirilor.
Pe scena ce se întinde ca un covor roșu
se schimbă decorurile, dar nu și
scenariul. Același script, aceleași cuvinte
aruncate, învăluite într-o aură de incertitudine,
de platitudine, care mai dăinuie încă
în coridoarele lungi ale clădirilor vechi.
Se clădesc monumente din vorbe goale,
fundamente de promisiuni ce nu mai prind
rădăcini în pământul însetat de realitate.
În ochii spectatorilor se reflectă imaginea
neînduplecată a unei lumi ce nu se mai schimbă,
în ciuda fețelor care se succed una după alta.
Tăcerea ce urmează după aplauze
nu este niciodată completă, doar un ecou
al unui spectacol ce nu-și găsește sfârșitul,
între ziduri ce par să asculte doar propriile
răspunsuri, în timp ce afară, adevărul
se prăbușește, îngropat sub hărmălaia iluziilor.
Lasă un răspuns