Mare pişicher era nea Nache. Îi plăcea cheful, muierile, voia bună şi trândăveala. De muncit nu muncea, dar de câştigat câştiga. Nu-şi făcea palat, nu-şi cumpăra avere, n-avea vite, n-avea griji, dar în cârciumă era mereu prezent. De unde făcea rost de bani, puţini ştiau, dar aceia la alţii nu spuneau. Se fripseseră, se arseseră ei înşişi, iar după aceea simţeau parcă nevoia să mai lase şi pe alţii s-o plătească. Se simţeau mai bine dacă nu erau ei singuri păcăliţii. Cu cât erau mai mulţi în acea stare, cu atât li se părea mai onorabil. Nea Nache îi înşelase ba cu una, ba cu alta, le luase banii, le dăduse de băut şi lor. Nici nu – 1 puteau urî. Nu mai era vorba de bătaie, de răzbunare. De altfel, nea Nache era un zdrahon cât toate zilele şi la o adică ar fi fost în stare să – 1 strângă pe oricare să – i trosnească oasele. El însuşi se numea când Tarzan, când Hercule, când Rasputin şi pe mulţi îi treceau fiori pe şira spinării când nea Nache le arunca vreo săgetătură din privire.
Într-o zi s-a dus la Baia de Aramă. Era agent agricol. Nici el nu ştia bine ce are de făcut în funcţia respectivă, dar îi plăcea mai ales când venea ziua salariilor şi trebuia să semneze ştatul de plată. Îl cunoşteau mulţi din multe sate. În ziua aceea, nea Nache avea o căciulă de astrahan brumărie, bine plămădită, care-i da înfăţişare de domn. De pe unde o şterpelise nimeni n-ar fi putut şti decât doar păgubaşul. Fusese chemat la raion la o şedinţă. Trecuse pe acolo, făcuse prezenţa, apoi se oprise în prima cârciumă să se răcorească. Era iarnă, dar nu prea frig şi cârciumile gemeau de clienţi. Dintr-o privire a ochit un loc liber la o masă şi s-a dus acolo. Cunoştea pe cei de la masă, aşa că discuţia s-a închegat repede. Toţi admirau căciula lui nea Nache şi oricare şi-ar fi dorit o aşa podoabă. Un alt agent agricol şedea la o masă vecină. Tocmai luase salariul şi venise să ciocnească o cinzeacă. În partea muntelui agenţii agricoli se ocupau cu orice pe lângă primării, numai de treaba pentru care îi plătea statul nu prea aveau vreme. De altfel, nici nu prea ştiau bine care-i obiectul muncii !or. Doar la un pahar de vorbă îşi şopteau unul altuia cu voioşie: „Luna trece, leafa merge, noi cu drag muncim!” şi lucrurile mergeau strună.
Nea Gigel, mai tânăr şi mai slab de înger, nu-şi mai lua ochii de pe căciula lui Nache. O sorbea, nu alta! Ce-ar fi zis Ileana lui, dacă ar fi avut şi el una la fel!! He, he! Şi-a tras scaunul mai aproape de Nache şi i-a zis rugător: „- Măi, nea Nache, fă-mi, mă, şi mie rost de o căciulă ca a mata! Îţi dau cât îmi ceri pe ea!” „ – Gigele, nană, zise Nache calm, sfătos, îţi fac şi ţie rost de una. Chiar acum o jumătate de oră mă despărţii de omul care era cu căciulile. Mai avea una aşa cum ţi-ar place ţie. Cred că n-o vându. Cerea pe ea şaptezeci şi cinci de lei!”…
Prin 1959, când se petreceau lucrurile, suma aceasta era foarte mare. Lui Gigel i-au sticlit ochii. Mai ales că se aghesmuise binişor. „- Nea Nache, am banii la mine! Hai cu mine la omul acela, până n-apucă s-o dea la altul! Te rog, nea Nache! stăruia el. „ – Se rezolvă, Gigele, se rezolvă! Eu însă nu plec de aici, până nu dai şi tu o sticlă de ţuică, să bem adălmaşul!” „ – Dau, nea Nache, ce, aşa mă crezi?… …Şi omul chemă chelnerul, comandă două sticle măricele de ţuică şi cheful se puse pe roate. Au băut binişor. Apoi Nache a zis bănuitor: „- Mă, colega, nu cumva să n-ai banii, să mă faci de râs! Ăla e om serios. Eu am bani la mine, dar nu pot să te împrumut, că am şi eu treburile mele! Asta s-o ştii!” „- Nea Nache, ce dracu, aşa mă crezi? Uite banii ici! I-ai dumneata, să fii sigur!”. Şi Gigel i-a dat banii lui Nache, încrezător că a realizat o afacere bună. Nache a băgat banii în buzunar, a făcut semn chelnerului şi i-a zis: „ – Măi, băiete, ia dă tu câte o ţuică mare la toţi prietenii mei de aici, să ştie şi ei că e de la mine, că azi e ziua mea!”. Şi toţi cei 15-20 de clienţi din cârciumioara aceea au primit câte un pahar mare cu ţuică de la nea Nache şi i-au cântat „Mulţi ani!” şi i-au urat de sănătate. I-au rămas şi datori, bineînţeles! Gigel şedea ca pe ghimpi şi abia aştepta să-şi facă Nache damblaua şi să meargă cu el după căciulă. La un moment dat, Nache s-a oprit din chef, a pus mâna cât o lopată pe umărul lui Gigel şi i-a zis hotărât: „ – Şi acum, colega dragă, după ce făcurăm chef pe cinste, hai să-ţi iei căciula şi s-o porţi sănătos!”… S-au ridicat de la masă şi au plecat. Gigel se ţinea după Nache în pas alergător. Era tare fericit. Au mers ba pe o stradă, ba pe alta, până au ajuns în faţa statuii lui Tudor Vladimirescu. Acolo Nache s-a oprit şi s-a adresat lui Tudor ca unui bun prieten: „ – Mă, Tudore, ăsta-i omul care-ţi cumpără căciula. Dă-i-o! Îmi dădu mie banii, aşa cum am vorbit. Băurăm şi adălmaşu’, acu’ dă-i căciula! Rămâne cu tine aci s-o probească, să nu-i vină nici prea largă, nici prea strâmtă. Să nu cumva să mă faci de râs! Şi las’, că oi mai trece eu pe la tine şi ne-om descurca noi! Să trăieşti, Tudore!”… Şi nea Nache a plecat mai departe, clătinându-se niţel şi 1-a lăsat pe Gigel buimăcit, să discute cu Tudor. Cu Nache nu se putea pune, căci ştia el ce ştia, aşa că a lăsat-o moale şi a-nghiţit găluşca. Nache câştigase şi de data aceasta şi multă vreme s-a făcut mare haz de isprava lui!
