Și totuși, nu despre o producție suplimentară de energie electrică ar putea fi vorba… Chiar dacă asta pare că încearcă să obțină Serbia prin intenția de a construi o nouă hidrocentrală pe Dunăre… Nu una chiar pe post „de poartă fluvială”, chiar dacă i va spune „Porțile de Fier 3”, ci, mai degrabă, un uriaș bazin pe propriul teritoriu, de acumulare prin pompare și apoi deversare… Un sistem care ar funcționa prin aducerea apelor din Dunăre, când prețul energiei este mic, și există exces în rețeaua europeană (a micii Europe, dintre noi, ei și bulgari), iar costurile de umplere a acumulării se justifică, și a ale deversa, pentru a produce energie electrică, prin porțile cu turbine, înapoi în albia fluviului, când prețul pe piață va crește ori în rețea vor apărea deficite de energie cu risc de „blackout”… Și ar putea fi un proiect fezabil… Un imens „castel de apă” al Dunării… Deși implicarea companiei Bechtel arată din start posibilul putregai… În plus, la nivel de randament economic, costurile de umplere (pompare) cam lasă virgule în scotoceala finală a profitului obținut din vânzarea energiei electrice prin deversare… Pentru că prețul de aducere a apei din cursul fluviului într-un bazin-acumulare ar putea fi cu mult mai mare, și nerentabil, chiar și în condițiile de urgențe energetice din zonă, decât prețul de vânzare și export al energiei obținute prin deversarea prin baraj a acumulării. Sigur, proiectul poate fi privit și ca un „as” pe care Serbia și-l pune deoparte pentru momentul în care va sta la masa Europei. Acela de a deveni producător și furnizor regional de energie electrică și a nu mai împărți profitul hidroenergetic cu noi… Pentru că o asemenea amenajare va afecta debitul Dunării la Porțile de Fier 1 și 2 și, prin urmare, și cantitatea de energie produsă…
Acest proiect ar trebui privit însă și printr-o altă prismă… Cea a unui viitor… deja aici. A valorii existențială a apelor Dunării… Care, înainte de a se constitui în „materia primă” de producere a energiei electrice, va avea tot mai pregnant caracteristica de a fi, fundamental chiar, o resursă vie… A cărei valoare va fi, în anii următori, cu mult mai mare decât aceea de „materie primă”. Pentru că vorbim despre apă. Vorbim despre stocarea ei într-o uriașă acumulare de unde Serbia își va putea asigura necesarul pentru agricultură. Mai ales că nimeni nu va putea contoriza cantitatea de apă pe care Serbia o va pompa în acumularea ei de la Porțile de Fier 3 (sau, poate mai bine spus, „Porțile Sârbe 1”)… Și nici un tratat nu o va putea forța să nu facă acest lucru… Ba, privind „în oglindă”, chiar dacă vorbim de traseul de sfârșit al Dunării, unde scăderea debitelor în anii secetoși vor deveni tot mai vizibile, putem presupune că și ucrainienii au urmărit, cel puțin ca un aspect secundar (acum), dar primar pentru anii ce vor urma, același lucru… Iar faptul că, în acest an, Ucraina a avut și ea de suferit major la nivelul producției agricole din cauza secetei ar trebui să ne pună pe gânduri… Pentru că adâncirea exagerată a canalului Bîstroe poate nu a vizat atât asigurarea pescajului pentru navele de transport tot mai mari, ci, de fapt, asigurarea unui volum de extragere a apei din Dunăre pentru viitoarele irigații…
Vremurile aduc schimbări radicale în geostrategia Dunării… Pentru că, înainte de a fi o cale navigabilă esențială, cu aspectele economice pozitive date de transportul pe apă al mărfurilor (cel mai eficient), înainte de a fi o „materie primă” curgătoare pentru centralele de pe cursul ei, ea va fi cu mult mai importantă ca sursă de apă de irigații pentru țările riverane ei. Iar de aici va începe următoarea luptă a Europei cu ea însăși… „Bătălia” pe apele ei… Pentru că fiecare stat riveran va încerca să-și asigure acumulări de apă pentru propriile necesități agricole… Și poate chiar economice…
Lasă un răspuns