Asta reprezintă actualul nivel de reforme „pnrr” (unele deja grabnic bifate) și de șantiere spre nicăieri deschise… Și nu, nu este deloc clar care va fi, de fapt, nivelul nostru de dezvoltare de după aplicarea acestei dintâi „reziliențe”… Pentru că nu avem o diagramă a infrastructurii pentru ani următori, care ar fi trebuit prezentată și spusă unui referendum înaintea acceptării oricărei reforme „la schimb”… Nu știm care ar trebui să fie gradul nostru de dezvoltare postreziliență… Sau dacă nu va rămâne cumva tot la nivel de drumuri, șosele expres și bucăți de autostrăzi… Fără fabrici, fără unități de producție, doar cu depozite și puncte de sortare și reambalare… Cu drumuri care, poate, nu vor căpăta deloc conturul și utilitatea unei infrastructuri naționale necesară nouă… Ci a aceleia dorită de Europa și, mai ales, de Europa cvasimilitarizată, cu axe traversându-ne țara doar pentru a transporta cele necesare altora… Iar noi rămânând cu zecile de capete și segmente de drumuri de tot felul, dar care nu vor duce nicăieri… Nicăieri în folosul nostru… Nicăieri pentru a contura o infrastructură deservind ceea ce lipsește total din reziliența acceptată… Motoarele economice „mergând” în folosul nostru… Și nu centrele, punctele, fabricile militare reactivate și bazele folosite de alții fără a primi nici măcar o minimă compensație. Măcar compensarea riscului la care ne-am expus de la poziționarea noastră, cu bagaje cu tot, în folosul Ucrainei. Iar tragic este că, deși se prezintă ca o mare realizare, bifarea a aproape 60 la sută din reformele cerute prin „pnrr” (de fapt, impuse), felul în care arată șantierele deschise prin toată țara prin aceeași reziliență ar trebui să ne pună pe gânduri. Pentru că, dacă „împlinim” planul de reforme (întâiul, în mod cert!), impus prin „pnrr”, iar noi nu am avansat cu șantierele spre un procent care să ne asigure că le vom putea finaliza singuri, atunci bucuria ar trebuie să fie mai cu măsură. Spre deloc. Pentru că banii pentru încheierea lucrărilor vor trebui aduși de undeva. Sub alte condiții. Sub alte (re)forme de reziliență. Poate sfârșind cu ultima, consemnând săvârșirea lucrărilor (și „lucrăturilor”): alungarea noastră sub presiunea poverilor fiscale, a prețurilor, a costurilor, și, nu departe în timp, a taxării a orice, de la aerul pe care îl respirăm, la dreptul de a locui și a trăi aici (fie și dacă va fi o viețuire de subzistență, tot vom fi puși să plătim taxe minime), a impozitării veniturile… nerealizate (dar considerate din pixul fiscal ca fiind minim necesare pentru fiecare dintre noi), fiscalizarea la sânge a locuințelor și mașinilor „de lux” (fie ele și autoturisme achiziționate cu zeci de ani în urmă și ajunse, între timp, la o valoare de circulație mai apropiată de casare decât considerarea prețului de nou)…
Iar când vom trage și noi o „linie”, din aia „punctată”, pentru că, în fapt, nu vom mai putea scrijeli noi hârtia cu socotelile noastre, ci împungerea va fi doar în cârca noastră fiscală, vom constata că am dat totul (ori că ne-a fost luat, nu va mai conta) pe un mare nimic… Că (ne) am vândut, am lăsat a ne fi mezat, trădat viitorul pentru drumuri ce vor fi depășite, între timp ca rost și utilitate. Pentru că, în loc de a cere noi ce și ce fel de investiții avem nevoie (fabrici, ele motoarele economiei!), ne-am lăsat duși de nas cu un „El dorado” din care, pentru noi, va rămâne doar costul… Când vom constata că reziliența și îndatorarea țării vor fi fost gândite a fi direct proporționale, că nu ni s-a făcut prima (și va fi realizată cu mult mai mult decât sângele nostru fiscal) pentru a scăpa de nevoia de îndatorare, ci, tocmai pentru a o accelera și a o transforma, pe viitor, într-o condiție a subzistenței noastre. Căci, deja, la acest nivel de reforme bifate și de șantiere spre nicăieri deschise, guvernanții se împrumută masiv! Și nu pentru cofinanțarea proiectelor, șantierelor, al tembelismelor lor definind infrastructura folositoare altora, ci pentru a acoperi… deficitul bugetar.
Or, o țară care se împrumută de la banca mondială (deocamdată) pentru a acoperi deficitul bugetar este o țara gata țintuită pe răbojul datoriilor… Pe mesele de calcul al feluriților „bancheri”, smulgând carnea de pe noi și seva din noi… Iar un guvern care semnează pentru împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar ar trebui adus în fața instanței pentru înaltă trădare. Pentru că este o trădare. Căci, dacă ar fi vizat binele țării, ar fi stopat toate risipa și cheltuielile din banul public, ar fi redus aparatul bugetar, a fi desființat pensiile cu adevărat politic și administrativ nesimțite, ar fi oprit orice „investiție” prin „pnrr”… Pentru că ar fi fost în interesul nostru să ne împrumutăm, nu pentru a acoperi deficite bugetare, care, în acest fel, vor fi hrănite și vor deveni cu adevărat monstruoase, forțând alte și alte împrumuturi, ar fi trebuit, dară, să ne împrumutăm pentru a face o reziliență autohtonă, fie și dacă era vorba doar de petice de drumuri pentru aparente infrastructuri…
Lasă un răspuns