În urma unor studii complexe cercetătorii britanici din Birmingham, Anglia, au realizat că dacii i-au întrecut cu aproximativ trei secole pe romani în cursa spre Britannia. Dacii („danii”, cei care au colonizat și țările nordice) s-au stabilit pe meleagurile britanice, au ridicat oraşe şi au devenit conducători militari şi politici. Cercetătorii britanici de la Institutul de Arheologie şi Istorie Antică din Birmingham au realizat o descoperire care schimbă complet istoria antică britanică, dar, mai ales, pe cea românească. Profesorii Duck şi Romana Smith, alături de legiunea de cercetători de la binecunoscutul institut, au descoperit artifacte care atestă faptul că dacii au ajuns în insulele britanice înainte de cucerirea romană a Britanniei, mai exact încă din secolul IV î.Hr.. Cercetările au avut loc pe un sit arheologic ascuns până acum publicului larg, aflat în apropiere de Chester, reşedinţa comitatului Cheshire din regiunea North West a Angliei şi s-au desfăşurat pe o perioadă de opt ani. Munca cercetătorilor, care a întâmpinat mai multe piedici din partea autorităţilor din Marea Britanie şi chiar din SUA, va schimba percepţia asupra civilizaţiei dacice şi asupra Antichităţii târzii şi a Evului Mediu din insula britanică. Obiectele descoperite în Marea Britanie – unelte agricole şi însemne ale unor războinici deopotrivă – au fost datate cu radiocarbon superactiv la sfârşitul secolului IV î.Hr.
Cercetătorii institutului au crezut, iniţial, că este vorba despre artifacte celtice, însă după studierea atentă a acestora, au fost uimiţi să constate că se aflau, de fapt, în faţa unor obiecte dacice. „Nu ne-am gândit deloc la daci – cine se mai gândeşte la daci astăzi? În plus, în calitate de cercetători, am fost adesea îndrumaţi către izvoarele-clişeu din ţara noastră. Celţii au fost strămoşii noştri, aşa că, tradiţional, ei sunt prima opţiune pe care o luăm în calcul. După ce am constatat că obiectele găsite sunt dacice, ne-am gândit că au ajuns aici prin comerţ sau că au fost aduse drept pradă de război. Ultima variantă pe care am luat-o în calcul, dar în care nu am crezut, cu adevărat, nicio clipă, a fost că au aparţinut unei comunităţi dacice aflate pe teritoriu britanic. Aceasta a fost cea adevărată, cum adesea se întâmplă“, a afirmat prof. dr. Benjamin Rogueware-Faux, unul dintre coordonatorii şantierului. „Aceasta este cea mai mare descoperire a unei aşezări dacice din Anglia şi credem că schimbă profund cadrul istoric al regiunii“, a adăugat şi prof. dr. Romana Smith, cercetătoare a institutului din Birmingham de peste 20 de ani. Printre obiectele descoperite de arheologi se numără două sape, 15 seceri, două nicovale mari şi 24 de topoare masive, dar fără cozi. A fost descoperită şi o foarfecă, construită după sistemul în care sunt fabricate şi astăzi foarfecile. Arheologii sunt de părere că este foarte probabil ca aceasta să fie prima foarfecă din Britannia, întrucât femeile din triburile celte nu cunoşteau mecanismul foarfecii.
Uneltele agricole şi de prelucrare a metalelor au fost primele descoperite, astfel că arheologii au presupus iniţial că aşezarea fusese o mică fermă antică. Ulterior, au fost descoperite şi însemne de războinici, soldaţi şi comandanţi militari: vârfuri de lance şi de suliţă, paftale de fier şi două fibule. Toate, de origine dacică, după metodele de prelucrare şi forma specială a vârfurilor de lance – puţin boante, pentru că acestea se toceau în luptele straşnice pe care poporul le-a dus în istorie. Având în vedere modelele complexe ale obiectelor, britanicii au confirmat şi vechea credinţă potrivit căreia dacii erau foarte pricepuţi în prelucrarea metalelor. Mai ales a aurului, însă dispuneau mai degrabă de fier în Britannia. Se descurcau cu ce aveau, importante erau metodele de prelucrare. După ce au analizat toate obiectele, concluziile cercetătorilor au fost că trebuie să fi fost o aşezare dacică complexă şi permanentă, care s-a dezvoltat firesc. „Această comunitate nu a fost în tranzit. Cu siguranţă a fost stabilită aici şi a fost liberă să muncească şi să trăiască în pace“, a declarat dr. Romana Smith. Echipa de cercetători a cerut sprijinul unor specialişti în istorie antică din mai multe ţări europene, încercând să găsească o ipoteză a sosirii dacilor în Britannia. Deşi, fără vreo explicaţie, guvernele multora dintre state au refuzat colaborarea – britanicii nu au numit administraţiile în cauză, însă au menţionat că sunt persona „non grata” în Ungaria. După corelarea tuturor izvoarelor scrise şi nescrise dacice descoperite în trecut în zona Europei de nord-est, cercetătorii au ajuns la o opinie comună asupra traseului dacilor spre Britannia.
„Poporul dac avea un spirit temerar, se ştie că dacii erau liberi – la trup şi minte. Or, tocmai această libertate câştigată greu, de multe ori cu sacrificii umane, îi făcea pe daci să nu se teamă de moarte şi să fie, prin natura lor, curajoşi. Probabil că un grup mai larg dintr-un trib dac din nordul României de astăzi sau din nord-estul Ungariei a pornit înspre ţinuturile din nord, prin Polonia contemporană. De aici, au ajuns până în Danemarca, unde o parte dintre ei s-au stabilit permanent. După o perioadă de acomodare, o parte dintre daci s-a alăturat vikingilor care traversau marea până pe coasta de est a Britanniei“, a explicat prof. dr. Duck Smith. Odată ajunşi pe pământ britanic, dacii s-au aventurat în interiorul insulei, vikingii rămânând în zona litorală, de unde organizau expediţiile pe mare şi jafurile pe uscat. Obişnuiţi cu păşunile verzi şi cu munţii, dacii au căutat un mediu asemănător cu cel în care au crescut. S-au aşezat într-o zonă unde puteau practica agricultura – mai ales păstoritul – şi prelucrarea metalelor. Cercetătorii nu au găsit niciun indiciu care să arate că relaţiile dacilor cu celţii au fost conflictuale. Dimpotrivă, cele două comunităţi par să fi convieţuit paşnic. La început cele două popoare nu s-au amestecat, în ciuda atracţiei pe care o reprezentau femeile dace, prin bijuteriile lor din aur, prelucrate de soţi. Totuşi, vasele şi uneltele descoperite prezintă, în detaliile decorative, o îmbinare de elemente dacice cu cele celtice. Cercetătorii susţin că celţii, orbiţi de bijuteriile de sorginte dacică, au insistat să fie înnobilaţi de femeile dace bătrâne, considerate cu puteri supranaturale, printr-o practică misterioasă, despre care există încă puţine informaţii. Rezultatele noului studiu au fost cu atât mai surprinzătoare pentru comunitatea ştiinţifică după ce s-a constat că mica aşezare dacică a fost descoperită de armata care a cucerit Britannia în secolul I î.Hr., armată formată din romani şi daci. Astfel, neamul dac din Britannia a crescut cu cel puţin o mie de membri, soldaţi în Cohors I „Aelia Dacorum”, constituită de împăratul Hadrian în jurul anului 117, când a avut loc o revoltă în nordul insulei şi când acesta a decis ridicarea faimosului zid care astăzi îi poartă numele. Numele oraşului – deşi dat de romani – pare derivat de la „dava”, termenul dac pentru aşezările fortificate. Cohorta dacă a fost trimisă în Anglia pentru a-i sprijini pe romani în luptele cu barbarii veniţi din nord. A fost cantonată la Deva Victrix – numele roman al oraşului Chester de azi – care atunci era cea mai mare garnizoană romană din Britannia, motiv suficient pentru ca specialiştii să considere că, de fapt, aceasta se dorea a fi numită capitala Britanniei Superior, în locul portului Londinium. „Numele oraşului – deşi dat de romani – pare derivat de la „dava”, termenul dac pentru aşezările fortificate“, a afirmat dr. Romana Smith. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că micul oraş dac era deja dezvoltat la momentul sosirii romanilor, iar cea mai mare parte a elitei locale era de origine dacă. Într-o inscripţie murală apare numele unui guvernator dac, Dadas, al cărui fiu, Davos, era comandant militar.
Construit la marginea de nord a Imperiului Roman ca o pavăză împotriva barbarilor, Zidul lui Hadrian avea 16 forturi ridicate de-a lungul zidului. Dintre toate, cel mai mare, era cel populat de daci, Fortul Banna (de la Ban, Banat, Bănat), cel mai bine păstrat şi cel populat şi după retragerea trupelor romane şi chiar după destrămarea Imperiului Roman. Banna a fost botezat Birdoswald de către englezi. Toate actualele aşezări din apropierea zidului poartă numele vechilor forturi: Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester. Toate aceste „Chester” au în paranteză trecut numele vechi de „Deva”, nume provenind din dacicul „Dava”, adică „Cetate”, ca şi în Dacia unde avem Pelendava, Sargidava, Buridava, Petrodava, Ramidava, Piroboridava, Singidava, etc. Încă prin secolul XII hrisoavele mai amintesc de un anume Radul, mare stăpân de oi din Birdoswald, urmaş al acelor trupe de daci cantonate aici, ce au rămas şi până în zilele noastre. Fortul a fost ridicat şi locuit de 1000 de soldaţi din Cohors I Dacorum, recrutaţi de Hadrian pe la 120-125, ca să lupte împotriva scoţilor, iuţilor şi picţilor de la miazănoapte. Dacii au fost cei mai numeroşi, dar şi cei mai buni luptători de aici de la Marele Zid. Aici au luptat Cohors Primae Aelia Dacorum, Cohors I Thracum, Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum şi Cohors IV Thracum. Printre multe lucruri ciudate legate de arhitectura celor construite de daci aici trebuie să menţionez existența unei construcții speciale, respectiv „Basilica exercitatoria” sau „Biserica de exerciţii militare”. Clădirile imperiale erau standard pe tot cuprinsul imperiului, dar nu există în tot Imperiul Roman o asemenea clădire cu o asemenea destibație. În această biserică cu faţa îndreptată spre răsărit se antrenau ostaşii, sub protecţie divină. Nicăieri în lumea antică nu a mai fost descoperită o asemenea biserică dedicată antrenamentelor militare. Aici se antrena o armată sfântă, o armată a Nemuritorilor Daci purtători ai Sabiei Curbe, armata celor mai buni luptători de pe Marele Zid, pregătiţi să-şi dea viaţa în bătălie atât de departe de ţara lor dragă. Pentru aceşti luptători lupta era sfântă, la fel ca şi moartea. În zidul sanctuarului de aici s-a descoperit o inscripţie din anul 219 dedicată marelui „tribun dac” Menander, rang înalt acordat rareori unui „auxiliar”, inscripţie pe care tronează o sabie dacică curbată, o sicca, o marcă a Daciei, o armă etnică a tuturor luptătorilor danubieni. Întradevăr, este uimitor să descoperim Sicca, Falx Dacica, Arma Ascunsă, cea mai temută armă a antichităţii, tocmai în Scoţia. Pe lângă această piatră memorială au mai fost descoperite aproape 20 de alte asemenea inscripţii, cu Sicca şi simbolul frunzei palmate lăsate de cohortele dacice. Nici una nu a mai rămas la Birdoswald. Toate sunt ascunse prin arhive subpământene, prin beciuri nevizitabile, ca o taină ce nu se doreşte a fi aflată.
Arheologul scoţian Robin Birley spune despre luptătorii daci: „Au fost strălucitori. Briliant! Atât ca luptători, ca loialitate, dar şi ca civilizaţie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm înainte de a-i cucerii, dar s-au temut chiar şi după, când i-au chemat să lupte în legiunile lor. Erau luptători remarcabili. Se băteau fără teamă de moarte şi mureau râzând, deoarece credeau că sufletele lor sunt nemuritoare. Însuşi titlul „Aelia” era o mare onoare, căci deriva din numele întreg al împăratului Hadrian, denumire care putea fi câştigată numai datorită unui serviciu militar sau cultural ieşit din comun. La început au fost trimişi în faţa Zidului, într-un avanpost numit Bewcastle, ca să se bată primii cu triburile barbare. Trimişi, oarecum, la sacrificiu, la un fort aflat într-o zonă deschisă, pustie, fără zid, fără păduri, fără nimic în jur. Asta, tocmai fiindcă se cunoşteau curajul şi devotamentul lor în luptă. Se credea că vor muri, însă ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, şi aici au trăit până la sfârşit. Au primit pământuri, drepturi, ranguri. Au rămas pentru veşnicie acolo, în cetatea lor. Da. Au fost, fără îndoială, dintre cei mai buni luptători aduşi să lupte aici, la Zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini”. După retragerea romanilor din Britannia, dacii care veniseră cu ei nu au mai plecat. Şi-au păstrat limba şi portul şi, susţin cercetătorii britanici, chiar au ajuns în elita conducătoare a oraşului, în cele din urmă dominând-o complet din punct de vedere numeric. Această parte de istorie este puţin cunoscută şi pentru că, în cele din urmă, a avut loc şi o aculturaţie a dacilor cu triburile celtice din regiune, proces facilitat de similitudinile numeroase dintre cele două popoare. Elita militară care s-a stabilit în Britannia a primit pământuri, şi-a construit ferme şi a intrat în rândul nobililor. „În baza unor izvoare scrise din secolul al IX-lea, am descoperit că primul rege cunoscut al regatului Mercia în timpul heptarhiei, fiul lui Creoda şi nepotul lui Thiaper – care sunt nume de origine dacă, fără îndoială – a fost Wulfhere. Chiar şi numele său aminteşte de lup, care era simbolul dac“, a declarat Duck Smith. Nu există multe repere istorice despre domnia lui Wulfhere, însă este cunoscut faptul că unul dintre urmaşii săi direcţi a fost Beornwulf. Acesta a fost unul dintre ultimii regi care au urcat pe tronul regatului Mercia înainte de a se realiza unificarea teritoriului şi a purtat numeroase războaie cu regatele învecinate, Wessex şi Anglia de Est, dar a ajutat şi Northumbria în respingerea atacurilor din ce în ce mai puternice ale vikingilor. Beornwulf era dârz şi purta barbă, asemenea strămoşilor săi. După moartea regelui Beornwulf, o parte dintre supuşii săi, alungaţi de la curte în pădurile din jur şi lăsaţi pradă viezurilor agresivi, au lansat zvonuri potrivit cărora monarhul era atât de smintit încât pusese să-i fie adusă tocmai din Delta Dunării o barză cu vârfurile penelor negre pentru a-i fi animal de companie. Dezvoltarea materială şi social-politică a dacilor era la un nivel înalt. De aceea, vorbim despre proprietatea privată a comatilor, precum şi proprietatea privată a regelui, a nobililor şi a preoţilor. Teoretic, pământul aparţinea monarhului. Geto-dacii cultivau intens viţa-de-vie. Această civilizaţie a geto-dacilor, era mai înaintată decât cea, de pildă, a germanilor. S-au constatat raporturi între cultura daco-getică, intervenite în urma contactului direct în urma instalării celţilor pe teritoriul Daciei. Baza economiei o formau agricultura şi creşterea vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar şi cuţit de fier. Pentru că o vreme Burebista a cucerit coloniile greceşti de pe litoralul de vest al Pontului Euxin şi le-a integrat în statul său, a făcut ca influenţele acestora să fie cu mult mai puternice decât în alte zone. Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci, iar rasa de cai foarte iuţi ai geţilor era renumită. Dacia era vestită. Practicau tot atât de intens albinăritul şi, bineînţeles pescuitul. Creşteau vite cornute. Este incontestabil că în Europa secolului I î.Hr., în afara statului roman, celţii şi geto-dacii constituiau cele două popoare importante în spaţiul european. Civilizația lor a dus și la construcţia de bărci și corăbii, la comerț pe râuri, fluviu și mare. Din timpuri vechi, dacii foloseau sarea (cu care făceau și comerț) și păcura (petrolul), pentru foc și pentru uns roțile carelor. Inventarul uneltelor agricole de fier însuma la acea dată coase lungi de tip celtic, seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru tăiatul viţei-de-vie, târnăcoape, securi, greble cu şase colţi etc. Asemenea celorlalte ramuri tracice, şi geto-dacii erau mari producători de cereale și cultivau orz, secară, linte, bob şi mai multe varietăţi de grâu.
Dacii nu s-au mulţumit cu preluarea unor elemente de cultură materială. Pe fondul autohton au fost integrate multiple şi fecunde influenţe greceşti, etrusce ori de altă natură. Formaţiunea social-economică dacă era de tipul obştei săteşti, a proprietăţii colective a pământurilor. Cultura geto-dacă reprezintă o sinteză originală. Geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii. Falx Dacica – celebra sabie emblemă a dacilor – alături de cuțitul tip „sica”, derivau din ghearele Mamei Gaya Vultureanca (totem divin) și de aceea acești au fost numiți mai târziu „ghiauri” de către alte popoare vecine. Pe coifurile ritualice de aur și argint ale geto-dacilor și pe cupele tronconice (în formă de clepsidră) ale acestora apare Mama Gaya Vultureanca ducând în gheare un mamifer și în cioc un pește. De asemenea mai apare Puya Gaya, care se ține Gaya – Mațu de mama sa. Se considera că păsările duc în gheare și pe aripi „semințele” vieții și astfel populează lumea. Astfel apar peștii în ape, sau iepurii pe câmpii. De aceea zeițele geto-dace aveau forme de păsări acvifere, iar în emblematica lor apare frecvent șarpele aflat în conflict cu pasărea (Cerul și Pământul). Geto-dacii au colonizat la un moment dat în timp toată Europa, chiar și nordul Africii și Asia Mică. Ca și acum, când românii noștri sunt peste tot, trași ca de o chemare tainică, de parcă au mai fost pe acele meridiane. Suntem un popor care „bate” ca o inimă. Când ne retragem între granițe, când pornim către alte zări planetare…
