Cu o moștenire artistică deosebită lăsată admiratorilor de artă și un stil pictural caracteristic, pictorul „globe-trotter” Samuel Mützner s-a născut la 13 decembrie 1884, în București într-o familie modestă, cu origini evreiești. A fost cunoscut drept Samys Mützner. În perioada 1899-1900 a studiat la Școala de Belle Arte din București cu profesorii Eugen Voinescu, Wladimir Hegel și George Demetrescu Mirea și apoi, timp de 3 ani, la Academia Regală Bavareză de Artă din München cu Karl Raupp, Anton Azbe și Simon Hollósy. În 1903, la vârsta de 19 ani, Samuel Mutzner a plecat la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian, pe care a absolvit-o în 1908, după ce studiase cu Paul Laurens, continuând apoi la Noua academie de pictură (Academie Nouvelle de Peinture) din Alger (1910).
Samuel Mützner și-a definit stilul în cei doi ani petrecuți la Giverny, alături de Claude Monet, unde între 1908 și 1910 a pictat peisaje în manieră pointilistă. „Cei doi ani petrecuţi în satul Giverny în preajma lui Claude Monet au fost pentru mine deschiderea drumului către lumină şi culoare” – va scrie S. Mützner în însemnările de la sfârşitul vieţii. În România a expus pentru prima dată în 1906, iar în 1912 a deschis o expoziție la Ateneul Român cu lucrări realizate în Franța și Algeria.
Marele succes financiar al expoziției din 1912 îi lasă în buzunar o sumă de 30.000 franci de aur, considerabilă pentru acele timpuri. Sensibilizat de povestirile colegului japonez Kanokogi şi mereu avid de peisagii noi sub o lumină mereu alta, la numai o săptămână după închiderea expoziției pleacă din Bucureşti, traversează Oceanul Atlantic şi, străbătând America, fără altă întrerupere decât la Honolulu, ajunge în Japonia (unde a stat trei ani, între 1912 și 1915). Aici el caută „locurile şi tipurile specifice, faimoasele temple budiste sau şintoiste, pagodele cu şapte etaje, casele de ceai cu sute de lanterne de hârtie, viața de pe străzi, casele cu gheişe…”
Oarecum decepționat de atmosfera pestriță americano-japoneză din Tokyo, se refugiază în vechea capitală Kyoto, poate „cel mai fericit loc” în ceea ce priveşte creaţia sa, după cum va mărturisi însuşi peste 35 de ani, dar şi la Nagasaki şi în localităţi mai retrase, unde timpul nu schimbase nimic din înfăţişarea vechii civilizaţii nipone. Peregrinările sale continuă în Asia și Oceania: China, Coreea, Filipine, Ceylon, din nou Japonia, apoi New York. Aici găseşte „atmosferă enervantă, prea multă lume grăbită, prea mult vuiet, prea multă civilizaţie”. Lucrează însă intens şi expune la „Ralston Galeries” („Broadway noaptea”, „Lacul din Central Parc”, „Biserica St. George”, „Prima comuniune”, „Ceaţă pe Hudson”, „Soare de Noiembrie”, „Zi cenuşie în New York”, „Hudson toamna” ş.a.). Din această perioadă s-a păstrat într-una din cele mai mari colecții particulare din Bucureşti lucrarea „Broadway noaptea”.
Se reîntoarce spre lumina violentă şi vegetația luxuriantă a tropicelor, care inițial îl copleşiseră în Ceylon şi pe care le regăseşte cu şi mai mare încântare în Marea Caraibilor, în Porto-Rico, în Venezuela, la Caracas şi în Insula Margarita (unde a stat între 1916 și 1918). În 1918, Samys Mutzner a deschis o expoziție la Caracas. Aici, la „Club Venezuela”, a expus o serie de pânze de format mic, relizate în luna august a anului 1918 pe insula Margarita, în tehnici și proceduri încă necunoscute în rândul artiștilor din Caracas. A părăsit Venezuela în 1919. În timpul șederii sale, a influențat artiști venezueleni reuniți în Cercul de Arte Frumoase (Círculo de Bellas Artes), ca Armando Reverón, Federico Brandt, Rafael Monasterios și Abdón Pinto. După întoarcerea în țară, în 1923, s-a căsătorit cu pictorița Rodica Maniu, sora poetului Adrian Maniu.
După 1923, Mützner s-a aplecat asupra tematicii țărănești, probabil sub influența soției sale, pictorița Rodica Maniu, preocupată în mod special de problematica vieții în satul românesc. Cei doi au lucrat împreună la Șopârlița, un sat din Oltenia unde se afla reședința familiei Maniu și care a furnizat numeroase motive peisagistice pentru cuplul de artiști. Uneori, același subiect este tratat de amândoi, cu numeroase similitudini, cei doi obișnuind să iasă împreună să picteze în natură. Ca majoritatea pictorilor români, Mützner a simţit o atracție irezistibilă pentru tot ceea ce a însemnat Balcicul, însorita localitate răsfirată la marginea Mării Negre, a cărei atmosferă specifică îi amintea de poezia inefabilă a Orientului, mediu ideal pentru explorările lui în domeniul luminii şi al culorii. Până după cel de al doilea război mondial, Mützner va realiza în acest loc mirific o amplă suită de pânze, care-l vor consacra ca pe un pictor al Balcicurilor.
Din 1937, Samuel Mützner a fost înlăturat treptat din viața publică, iar excluderea sa din Sindicatul Artelor Frumoase în toamna anului 1940, decisă de pictorul legionar Alexandru Bassarab, l-a adus în imposibilitatea de-a expune. După război, situația lui Samuel Mützner a devenit nesigură, deoarece noul regim, considerându-l „burghez”, a început să-i aplice sancțiunile de rigoare. Ca și moștenire cultural, cel mai vechi tablou din colecția Muzeului de artă Contemporană din Caracas (Museo de Arte Contemporáneo de Caracas) este realizat în 1918 de Samys Mutzner și poartă titlul Paisajes de Macuto (Peisaj din Macuto). În anii ’20, Casa Capșa obișnuia să-i încredințeze pictorului Samuel Mutzner realizarea grafică a meniurilor.
În 2010, la o licitație a fost scos la vânzare un album cu meniuri de la Casa Capșa pentru diverse banchete și reuniuni, cu ilustratii și gravuri semnate de Samuel Mutzner, Poitevin-Skeletti și Protopopescu. La Café de Paris de pe str. Mihail Vodă din București, deschisă de francezul Aimé Molard, conform unei frumoase invitații semnate de pictorul Samuel Mützner, se putea lua masa, se organizau supeuri după spectacolele de teatru, se programau serate dansante. În patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța se regăsesc cinci lucrări realizate de pictor: „Pe plajă” (1931), „Vedere din Balcic” (1936), „Peisaj”, „Plase la uscat” și „Portret de femeie”. În diverse colecții particulare se găsesc alte picturi ale lui Samuel, ca „Nud în peisaj” (1925), „Surorile” („Fete în grădină”, 1926), „Fata cu allele” (1927), „Scurteică vișinie” (1927), „Culesul viei” (1932), „Case în Sighișoara” (1925-1930), „Crâng” (1932), „Odaliscă” (1945), „Pe terasă la Balcic” (1941).
A plecat dintre noi pe 2 octombrie 1959, la București. În lumea comerțului de artă cu picturi a existat un scandal cauzat de faptului că, deoarece Samuel Mützner avea o cotă mai ridicată, a semnat și tablouri făcute de soția sa, pictorița Rodica Maniu, cu care se căsătorise în 1923. De asemenea, Samuel Mützner a avut înainte de război o școală particulară de pictură, unde era imitat de elevii săi. Astfel, s-a acumulat un stoc de tablouri realizate de acești imitatori, care au fost lăsate moștenire urmașilor, care le-au pus în circulație ca lucrări originale. Amintirea sa și a periplului său mondial din care a cules inspirație și tradiție, stil de viață și universalitate sunt cuprinse în albumul de artă scris de Rodica Marian. Pictorul a fost onorat și cu o expoziție deosebită la Art Safari București în 2021, intitulată: „Samuel Mutzer. Pe urmele lui Claude Monet”. Oricum, universul prezentat în lucrările sale are un parfum specific, fie oriental, fie occidental, fie african sau sudamerican… Asta când nu reprezintă satul românesc și atmosfera „de poveste” a acestuia…
