Arhiva zilnică: 3 iulie 2024

Cetatea seniorială Ardud (Castrum Ardud) ridicată în sec. XV și restaurată în sec. XXI

Cetatea seniorială Ardud este situată în orașul Ardud (jud.Satu Mare), la intersecția dintre Câmpia Someșului și zona colinară a Codrului, pe drumul european E81, la 18 kilometri de Satu Mare. Orașul Ardud este atestat documentar încă de la 1215, fiind menționat ca una din cele mai însemnate așezări din zona Sătmarului, cu cetate existentă încă dinaintea marii invazii tătaro-mongole, amintită fiind sub numele de „Castrum Ardud”. Profesorul Constantin Daicoviciu afirma că pe această locație a fost inițial o cetate dacică, precedată de cetatea din piatră. Cetatea putea adăposti circa 1500 de soldați pregătiți de asediu. Deși nu a mai rămas prea mult din vechea cetate seniorială de la Ardud, trebuie să știți că aceasta a fost una din cele mai importante din Transilvania, în vremuri medievale. În zilele noastre s-au mai păstrat doar ruinele și unul din turnurile cu creneluri, însă în perioada sa de maximă glorie avea patru turnuri de apărare și era o fortăreață importantă din punct de vedere militar. Una din primele atestări ale localității o amintesc ca fiind moșie a fraților Balc și Drag, comiți ai Maramureșului, care devin unici proprietari în 1392. Din această familie se naște neamul Dragofieștilor, care va stăpâni moșia Ardudului până la dispariția lor în 1555. Cetatea Ardud a fost construită pe la 1480, de Bartolomeu Dragfi, nepot de-al domnitorului Dragoș Vodă și domnitor al Transilvaniei timp de doar șase ani, între 1493 și 1499. Bartolomeu a ridicat cetatea din piatră, cu scop de apărare. Rând pe rând cetatea trece de la neamul Dragfi la Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, din anul 1565 până în anul 1629. Următorii proprietari ai fortificației sunt următorii: Rakoczy I, baronul Karoly, Zsegnei Berbala, Mihai Apafi și contele Karoly Sandor. Fortăreața seniorială s-a degradat de-a lungul timpului.

Abia pe la 1730, folosindu-se de pereții și fundația cetății lui Bartolomeu, care încă mai stăteau in picioare, contele Alexandru Karoly a ridicat o nouă cetate de piatra în stil baroc. În 1860 castelul-cetate suferă mari deteriorări. Groful Karoly Lajos ia acoperișul de pe castel pe motiv că în timpul provizoratului a trebuit să plătească impozit prea mare. Fără acoperiș intemperiile ruinează zidurile. În 1896 se fac unele renovări, unul dinte turnuri este refăcut în stil neo-gotic, dar după aceea intră din nou în paragină. Dacă din cetate nu s-a mai păstrat mare lucru, altarul capelei a fost mutat la Palatul Episcopal din Satu Mare, unde se păstrează în întreaga sa splendoare.

În vremurile noastre însă, cărămizile cetății au fost folosite de către localnici la construcția propriilor locuințe, așa că mare parte din ce se mai putea vedea acum era doar ruină, o palidă amintire a ceea ce a fost odată Cetatea Ardudului. În prezent, în cadrul programului „Circuitul Târgurilor Medievale din Transilvania de Nord” s-a efectuat consolidarea, restaurarea și refunctionalizarea turnului de sud-vest și a altor părți din cetate. În plus, ca un element inedit, demn de a vă incita imaginația, când vizitați Cetatea Ardud, nu uitați să întrebați localnicii de „Legenda fetei închise în pivniță”, care bântuie de secole și poate fi eliberată de un flăcău curajos dispus să îi sărute de trei ori fantoma și să nu se uite înapoi. Bătrânii povestesc că au existat multi bărbați care au încercat să o scape pe biata prințesă de blestem, dar niciunul nu a revenit în viață din pivnița cetății ca să relateze ce a văzut. Cu un „new look”, cetatea seniorială de la Ardud își cheamă turiștii și iubitorii de istorie spre a-i admira silueta turnului și zidurile fortificațiilor. Sperăm ca un nou proiect european să îi redea și celelalte turnuri și un muzeu care să completeze informațiile legate de această frumoasă zonă a României. (G.V.G.)


Pictorul „globe-trotter” Samuel Mutzer: toate tablourile sale au un parfum specific, după locația reprezentată…

Cu o moștenire artistică deosebită lăsată admiratorilor de artă și un stil pictural caracteristic, pictorul „globe-trotter” Samuel Mützner s-a născut la 13 decembrie 1884, în București într-o familie modestă, cu origini evreiești. A fost cunoscut drept Samys Mützner. În perioada 1899-1900 a studiat la Școala de Belle Arte din București cu profesorii Eugen Voinescu, Wladimir Hegel și George Demetrescu Mirea și apoi, timp de 3 ani, la Academia Regală Bavareză de Artă din München cu Karl Raupp, Anton Azbe și Simon Hollósy. În 1903, la vârsta de 19 ani, Samuel Mutzner a plecat la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian, pe care a absolvit-o în 1908, după ce studiase cu Paul Laurens, continuând apoi la Noua academie de pictură (Academie Nouvelle de Peinture) din Alger (1910).

Samuel Mützner și-a definit stilul în cei doi ani petrecuți la Giverny, alături de Claude Monet, unde între 1908 și 1910 a pictat peisaje în manieră pointilistă. „Cei doi ani petrecuţi în satul Giverny în preajma lui Claude Monet au fost pentru mine deschiderea drumului către lumină şi culoare” – va scrie S. Mützner în însemnările de la sfârşitul vieţii. În România a expus pentru prima dată în 1906, iar în 1912 a deschis o expoziție la Ateneul Român cu lucrări realizate în Franța și Algeria.

Marele succes financiar al expoziției din 1912 îi lasă în buzunar o sumă de 30.000 franci de aur, considerabilă pentru acele timpuri. Sensibilizat de povestirile colegului japonez Kanokogi şi mereu avid de peisagii noi sub o lumină mereu alta, la numai o săptămână după închiderea expoziției pleacă din Bucureşti, traversează Oceanul Atlantic şi, străbătând America, fără altă întrerupere decât la Honolulu, ajunge în Japonia (unde a stat trei ani, între 1912 și 1915). Aici el caută „locurile şi tipurile specifice, faimoasele temple budiste sau şintoiste, pagodele cu şapte etaje, casele de ceai cu sute de lanterne de hârtie, viața de pe străzi, casele cu gheişe…”

Oarecum decepționat de atmosfera pestriță americano-japoneză din Tokyo, se refugiază în vechea capitală Kyoto, poate „cel mai fericit loc” în ceea ce priveşte creaţia sa, după cum va mărturisi însuşi peste 35 de ani, dar şi la Nagasaki şi în localităţi mai retrase, unde timpul nu schimbase nimic din înfăţişarea vechii civilizaţii nipone. Peregrinările sale continuă în Asia și Oceania: China, Coreea, Filipine, Ceylon, din nou Japonia, apoi New York. Aici găseşte „atmosferă enervantă, prea multă lume grăbită, prea mult vuiet, prea multă civilizaţie”. Lucrează însă intens şi expune la „Ralston Galeries” („Broadway noaptea”, „Lacul din Central Parc”, „Biserica St. George”, „Prima comuniune”, „Ceaţă pe Hudson”, „Soare de Noiembrie”, „Zi cenuşie în New York”, „Hudson toamna” ş.a.). Din această perioadă s-a păstrat într-una din cele mai mari colecții particulare din Bucureşti lucrarea „Broadway noaptea”.

Se reîntoarce spre lumina violentă şi vegetația luxuriantă a tropicelor, care inițial îl copleşiseră în Ceylon şi pe care le regăseşte cu şi mai mare încântare în Marea Caraibilor, în Porto-Rico, în Venezuela, la Caracas şi în Insula Margarita (unde a stat între 1916 și 1918). În 1918, Samys Mutzner a deschis o expoziție la Caracas. Aici, la „Club Venezuela”, a expus o serie de pânze de format mic, relizate în luna august a anului 1918 pe insula Margarita, în tehnici și proceduri încă necunoscute în rândul artiștilor din Caracas. A părăsit Venezuela în 1919. În timpul șederii sale, a influențat artiști venezueleni reuniți în Cercul de Arte Frumoase (Círculo de Bellas Artes), ca Armando Reverón, Federico Brandt, Rafael Monasterios și Abdón Pinto. După întoarcerea în țară, în 1923, s-a căsătorit cu pictorița Rodica Maniu, sora poetului Adrian Maniu.

După 1923, Mützner s-a aplecat asupra tematicii țărănești, probabil sub influența soției sale, pictorița Rodica Maniu, preocupată în mod special de problematica vieții în satul românesc. Cei doi au lucrat împreună la Șopârlița, un sat din Oltenia unde se afla reședința familiei Maniu și care a furnizat numeroase motive peisagistice pentru cuplul de artiști. Uneori, același subiect este tratat de amândoi, cu numeroase similitudini, cei doi obișnuind să iasă împreună să picteze în natură. Ca majoritatea pictorilor români, Mützner a simţit o atracție irezistibilă pentru tot ceea ce a însemnat Balcicul, însorita localitate răsfirată la marginea Mării Negre, a cărei atmosferă specifică îi amintea de poezia inefabilă a Orientului, mediu ideal pentru explorările lui în domeniul luminii şi al culorii. Până după cel de al doilea război mondial, Mützner va realiza în acest loc mirific o amplă suită de pânze, care-l vor consacra ca pe un pictor al Balcicurilor.

Din 1937, Samuel Mützner a fost înlăturat treptat din viața publică, iar excluderea sa din Sindicatul Artelor Frumoase în toamna anului 1940, decisă de pictorul legionar Alexandru Bassarab, l-a adus în imposibilitatea de-a expune. După război, situația lui Samuel Mützner a devenit nesigură, deoarece noul regim, considerându-l „burghez”, a început să-i aplice sancțiunile de rigoare. Ca și moștenire cultural, cel mai vechi tablou din colecția Muzeului de artă Contemporană din Caracas (Museo de Arte Contemporáneo de Caracas) este realizat în 1918 de Samys Mutzner și poartă titlul Paisajes de Macuto (Peisaj din Macuto). În anii ’20, Casa Capșa obișnuia să-i încredințeze pictorului Samuel Mutzner realizarea grafică a meniurilor.

În 2010, la o licitație a fost scos la vânzare un album cu meniuri de la Casa Capșa pentru diverse banchete și reuniuni, cu ilustratii și gravuri semnate de Samuel Mutzner, Poitevin-Skeletti și Protopopescu. La Café de Paris de pe str. Mihail Vodă din București, deschisă de francezul Aimé Molard, conform unei frumoase invitații semnate de pictorul Samuel Mützner, se putea lua masa, se organizau supeuri după spectacolele de teatru, se programau serate dansante. În patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța se regăsesc cinci lucrări realizate de pictor: „Pe plajă” (1931), „Vedere din Balcic” (1936), „Peisaj”, „Plase la uscat” și „Portret de femeie”. În diverse colecții particulare se găsesc alte picturi ale lui Samuel, ca „Nud în peisaj” (1925), „Surorile” („Fete în grădină”, 1926), „Fata cu allele” (1927), „Scurteică vișinie” (1927), „Culesul viei” (1932), „Case în Sighișoara” (1925-1930), „Crâng” (1932), „Odaliscă” (1945), „Pe terasă la Balcic” (1941).

A plecat dintre noi pe 2 octombrie 1959, la București. În lumea comerțului de artă cu picturi a existat un scandal cauzat de faptului că, deoarece Samuel Mützner avea o cotă mai ridicată, a semnat și tablouri făcute de soția sa, pictorița Rodica Maniu, cu care se căsătorise în 1923. De asemenea, Samuel Mützner a avut înainte de război o școală particulară de pictură, unde era imitat de elevii săi. Astfel, s-a acumulat un stoc de tablouri realizate de acești imitatori, care au fost lăsate moștenire urmașilor, care le-au pus în circulație ca lucrări originale. Amintirea sa și a periplului său mondial din care a cules inspirație și tradiție, stil de viață și universalitate sunt cuprinse în albumul de artă scris de Rodica Marian. Pictorul a fost onorat și cu o expoziție deosebită la Art Safari București în 2021, intitulată: „Samuel Mutzer. Pe urmele lui Claude Monet”. Oricum, universul prezentat în lucrările sale are un parfum specific, fie oriental, fie occidental, fie african sau sudamerican… Asta când nu reprezintă satul românesc și atmosfera „de poveste” a acestuia…


Zodiile pe „harfa” metaforei lui Vasile Dan Marchiș…

În „Zodii contrafăcute”, a talentatului poet Vasile Dan Marchiș, descoperim o lirică modernă, un număr de poezii baroce înfierbântate din imagine în imagine, dovedesc, însumate, că Vasile dan Marchș, e un poet cu mari resurse încă adormite, toate fiind o parte dintr-un întreg în formare. „Nu te-am întâmpinat că m-am mirat de mirarea visătorilor pe kitsh-uri, făcături, falsuri, copii ci de mirarea ta… M-am întruchipat drept element detectabil chiar viabil prin însăși ce ai tu vital! Nu înțelegi? Da, sunt parte din tine: poezia lichidă-sângele tău Trăiește-mă… Să văd cum poți petrece cu măsură” (Prelungirea salvatoare a trupului). Poemele acestui poet încearcă să fie lecții de viață, luând de acolo și substanțe ale ideilor, dezvoltând sublimări ale eului într-un sentiment generic: „La școala vieții nou înființată cursurile se desfășoară în funcție de fenomenele meteorologice extreme adică pe lângă că trebuie să treci prin ce a trecut Noe te vei confrunta cu situații fără precedent: trebuie să treci prin ce n-a trecut nimeni ”. Există în această poezie o concurență între eu și sine, care vrând nevrând prin această concurență se completează într-un tot unitar, având în nuce idei filozofice:” Dumnezeule, dă-mi ocazia să fac ceva măcar cu o mână Am două mâini. Una o pot da celui lipsit, știind că doar mâna aceea mă va încadra cu adevărat în îmbrățișarea dragostei Doamne, dă-mi ocazia să fac ceva măcar cu un picior. Am două picioare. Unul îl pot da unui invalid știind că doar piciorul acela mă va întâmpina cu adevărat pe drumul recunoștinței… ” (Cereri minime).

Vasile Dan Marchiș scrie o poezie barocă cu suspans, chiar apocaliptic într-o formă sau alta, căutând să fie un liric al transparențele, care pășește pe cărări răzbătute în pas fugos, aerian, de parcă ar fi „sămânța” unui început de filozofie:” Doamne, dacă tot ce ți-am cerut e prea mult fă-mă puf de păpădie. Astfel aș putea zbura fără aripi, fără complemente, fără speranțe, fără vânt, fără cuvinte, fără legământ… „Versuri din același poem de mai sus. Temele abordate de poet sunt Dumnezeu, Iisus, Pământ, părți ale corpului uman, altare, univers, viciile omului etc, toate acestea se preling pe o statuie de marmură. Poetul are două voci, una subțire de adolescent care cere , intonând o cantică în extaz ca în tablourile lui Luca della Robbia, alta gravă, să nu zic grozavă, îngroșată cu trebuință, de contrabas, în sonorități grave:” Mă simt sărman și prin aspectul că am doar două mâini, iubiri fără pereche Vai, cât v-am umilit mințindu-vă că prin munca voastră ce a ridicat acest plai la rang de rai veți deveni altceva în afară de mâini… Veți deveni aripile ce m-ar putea ridica din abis.” (Memoria mâinilor).

În concluzie, poezia lui Vasile Dan Marchiș are un suflu de vocabule rare, surprinzătoare, cu voită normalitate și solemnitate, combătută câteodată de trebuințele tehnicii extranee .Poetul este un Narcis cu ochii halucinați de înfiorări cotidiene, dar și ale divinității. Liricul hamletizează, ușor, halucinant în regim sonor și vizionar: „Cu o bizară strategie ninsoarea de azi s-a transpus fără noimă peste cea de ieri ca o gubă prea largă pusă peste alta pe umerii unui saltimbanc… Si încă mai ninge de parcă anotimpul naiv dorește să ne face să râdem precum acel saltimbanc care, simulând plânsul își dorește încă o gubă peste cele două… ” (Ninsoarea de azi). Dedesubtul acestor poezii sunt scene evanescente cu sentiment dureros al închipuirii care lasă omul și mai singur și face lumea și mai pustie. Prezentul volum al lui Vasile Dan Marchiș este o carte de vizită al unui poet dotat de Dumnezeu cu talent și har vizionar. Referințele critice de la sfârșitul volumului și activitatea literară, adaugă un plus de aprecieri la cele scrise de mine în aceste pagini.


Dosoftei – primul editor de carte și primul poet cult al românilor – are muzeul la Iași

Muzeul Naţional de Istorie a României a deschis, pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naţionale, expoziţia tematică „Monumente ale culturii vechi şi limbii literare româneşti din patrimoniul MNIR. Epigrafie, paleografie, caligrafie, artă tipografică şi creaţie literară”. În cadrul expoziţiei pot fi văzute cărțile „Cazania lui Varlaam” (1643) – prima carte tipărită în limba română în Moldova, la Iaşi, un monument de limbă literară, care a avut cea mai largă circulaţie din tot spaţiul românesc medieval, „Psaltirea pre versuri tocmită”, Uniev (Polonia), 1673 – primul monument de limbă poetică românească, conţinând numeroase pasaje de proză ritmată, respectiv diferite texte şi tâlcuiri ale „Psalmilor lui David”, din Vechiul Testament. Mitropolitul Dosoftei, autorul şi editorul cărţii, a fost unul dintre cei mai mari cărturari români, iniţiatorul unor activităţi culturale de maximă importanţă, fiind primul poet liric naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător al cărţilor de slujbă în limba română.

Amintindu-mi de vizitele în capitala moldavă Iași, mi-am readus în minte de obiectivele pe care le-am vizitat. Cine vizitează municipiul Iași nu poate să rateze o vizită la Palatul Culturii – vast muzeu și galerie de artă – una la moaștele Sfintei Parascheva (la Mitropolie), una la Biserica Trei Ierarhi (ridicată de domnitorul Vasile Lupu) și una la Teatrul Național din Iași. Pe această listă trebuie trecută și „Casa Dosoftei”, numită și „Casa cu arcade”, care este o clădire veche din municipiul Iași, construită în secolul al XVIII-lea. Este situată în centrul orașului, pe str. Anastasie Panu nr. 69, în preajma vechii Curți Domnești, vizavi de Biserica „Sf. Neculai Domnesc”. În prezent, ea găzduiește secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași, înființată în 1970. „Casa tiparniță” a mitropolitului Dosoftei a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare IS-II-m-A-03963. Pe această listă este trecut 1677 ca an al construirii acestui edificiu. Această „casă cu arcade” a făcut parte inițial din incinta Bisericii „Sf. Neculai Domnesc”, construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492. Ea era inclusă în zidul de incintă de pe latura nordică al acestui lăcaș de cult. Zidul de incintă se mai păstrează astăzi doar pe porțiunea de sud-est (în fața Hotelului Moldova) și în peretele acestei clădiri. Casa Dosoftei este cunoscută și sub numele de „casa cu arcade”, datorită frumosului portic înalt, cu cinci arcade. Cercetătorii istorici au emis opinii diferite cu privire la perioada în care a fost construită această clădire și a destinației sale inițiale. După analizarea caracteristicilor sale arhitectonice, Orest Tafrali a susținut, în articolul „Curțile domnești din Iași” (publicat în „Arta și Arheologia”, fasc. 7-8 (1931-1832), p. 83), că această clădire ar data din vremea lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) și că ar fi fost reședința mitropolitului, după strămutarea capitalei Moldovei la Iași. Alți cercetători, printre care Nestor Vornicescu și Petru Comarnescu, au considerat că aici ar fi fost locuința mitropolitului cărturar Dosoftei Barilă (1671-1674, 1675-1686) sau că aici ar fi funcționat, între anii 1679 și 1686, prima tiparniță din Moldova, înființată de același mitropolit, unde au fost tipărite cărțile: „Dumnezeiasca Liturghie” (1679, 1683), „Psaltirea de-nțeles” (1680), „Molitălvnic de-nțeles” (1683), „Parimiile preste an” (1683) și „Viața și petriaceria sfinților” (4 vol., 1682-1686). Săpăturile arheologice efectuate în anii 1966-1968 în interiorul casei și pe latura sa estică au infirmat aceste ipoteze. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe locul aceste clădiri a existat un cimitir. Istoricii Dan Bădărău și Ioan Caproșu au presupus că această casă a fost construită în secolul al XVIII-lea, după refacerea zidului de incintă al Bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” la 1677 de către Antonie Ruset (1675-1678) și după abandonarea cimitirului. După aceiași cercetători, clădirea a fost înălțată de un negustor, de aceea nu există referiri în cronicile vremii. Casa are formă aproape cubică și este construită din piatră. În partea frontală are un pridvor prevăzut cu arcade în plin cintru, susținute pe coloane de piatră, iar în partea posterioară se află patru încăperi amplasate pe două nivele, cu ferestre mici de formă pătrată. Încăperile de pe partea posterioară serveau ca depozit, iar în partea dinspre stradă se afla o galerie deschisă pe arcade în care erau expuse în timpul zilei mărfurile de vânzare. Această casă cu arcade este ultima clădire rămasă dintre dughenile existente altă dată în mahalaua negustorească a Sfintei Vineri. Ca stil, clădirea se apropie de dughenile existente și astăzi în cartierele cu specific turcesc din Istanbul (Turcia) sau în alte zone din preajma Mării Negre, cum ar fi Kutaisi (Georgia). După începerea lucrărilor de restaurare la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc”, în 1884, preotul paroh Gavriil Ursu a amenajat în această casă un paraclis, aducând aici Sfânta Masă, catapeteasma altarului Sf. Ștefan (unul dintre cele trei altare a bisericii, aflat pe latura nordică) și icoana Sfântului Mina Egipteanul, considerată a fi făcătoare de minuni.

Casa Dosoftei a fost restaurată de către Direcția Monumentelor Istorice între anii 1966 și 1969, vechile ziduri fiind conservate în bună stare. Acoperișul casei a fost refăcut după o stampă din 1845 a lui J. Rey. În această clădire a fost deschisă, la 7 august 1970, secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași. În acest muzeu se găsesc exponate unicat, cum ar fi: • manuscrise și cărți vechi – o copie a unui Pateric (manuscris slavon din 1350-1380), un Liturghier tipărit de Macarie (1508, considerat prima tipăritură de pe teritoriul românesc), un Apostol copiat de popa Bratu din Brașov (1559-1560), un Molitvelnic tipărit de Dimitrie Liubavici, un Triod tipărit de Coresi (1578), Psaltirea slavonă tipărită de Coresi, Cartea românească de invățătură sau Cazanie (scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc în 1643, considerată prima tipăritură în limba română din Moldova), Psaltirea în versuri (tipărită de mitropolitul Dosoftei în 1673) și o Evanghelie din 1682, ce a aparținut tot mitropolitului, Biblia de la București (tipărită de Șerban Cantacuzino în 1688), un Hronograf care a aparținut lui Mihai Eminescu, precum și cele mai vechi copii ale letopisețelor lui Grigore Ureche și Miron Costin; • o colecție de icoane din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea; • o machetă de tiparniță din timpul mitropolitului Dosoftei.

În anul 1975, în semn de omagiu față de marele cărturar Dosoftei, unul dintre primii care au promovat tipărirea de cărți în limba română, a fost dezvelită o statuie din bronz realizată de către sculptorul ieșean Iftimie Bârleanu. Această statuie a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare IS-III-m-B-04315. Mitropolitul și cărturarul moldovean Dosoftei Barilă (1624-1693) a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 5-6 iulie 2005, pentru „viața pilduitoare a învățatului Ierarh Dosoftei, evlavia sa călugărească și înțelepciunea sa sfântă, în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru luminarea slujitorilor sfintelor altare și a poporului credincios, precum și păstrarea dreptei credințe”, având data de prăznuire anuală la 13 decembrie. Ca urmare a acestei decizii, la 13 octombrie 2005 s-a săvârșit o slujbă de resfințire a Casei Dosoftei din Iași, de către patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei și cu mitropolitul Panteleimon Kalpakidis de Veria, Nausa și Kampania (Grecia). A doua zi după această ceremonie, s-a oficiat proclamarea oficială a canonizării în Catedrala Mitropolitană din Iași, în cadrul Sfintei Liturghii celebrate de către aceeași ierarhi.

Dosoftei (numit la naștere Dimitrie Barilă) s-a născut la 26 octombrie 1624, în Suceava, Moldova și a decedat la 13 decembrie 1693, în Jovkva, sub Coroana Regatului Poloniei ( Polonia-Lituania, în poloneză Zolkiew). Acesta a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. Numele tatălui său a fost Leontari, numele mamei Misira și numele bunicului Barilă. A învățat în Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică. Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673. Pentru elaborarea Psaltirii în versuri a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski. „Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în care întâlnim elemente care amintesc foarte bine ritmul și sistemul de rimă al poporului, poate fi socotită ca „începutul poeziei scrise a românilor”. Până în depărtate locuri au răzbătut psalmii în versuri ai lui Dosoftei, și mulți, în ceasuri de tristețe, au repetat versurile-i frumoase de plângere (N. Iorga, op. cit.). A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești. Cătălin-Mihai Ştefan, directorul muzeului din Iași ne spune următoarele: „Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev. Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.” Completează cele spuse cu următoarele: „Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă. Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”. Cătălin-Mihai Ştefan susține ipoteza în care „A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon”.
Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.

Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
(Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1)

Numai că nu s-a oprit nici aici, și a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că orice traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore. În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri, Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil „jucăuș”. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el „Molitvenic de-nțăles”(1681), „Parimiile preste an” (1683), „Psaltirea Slavo-Română” (1680), „Viața și petrecerea sfinților” (1682) și alte cărți. În muzeul din Iași este un colț întreg dedicat lui. „Psaltirea în versuri”, adică traducerea Bibliei în versuri, a fost o alegere foarte bună a lui Dosoftei, un argument fiind acela că această Psaltire este publicată și acum. Se găsește în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum! Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul „Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul”. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate. S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista. Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le vedeți, ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte „istorie”.

Ce avem de văzut în acest muzeu care are un pandant în Țara Românească, la Târgoviște (Muzeul Tiparului din cadrul Complexului Muzeal al Curții Domnești de la Târgoviște)? Avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi. Mai avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas. Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei? Au circulat în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri grele, veneau tătarii şi luau cărțile și îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint. Ceea ce este important este faptul că nu s-a oprit procesul de tipărire și de promovare a limbii române, cu nici un preț. Dosoftei și casa sa muzeu din Iași sunt repere clare de identitate culturală și națională, pe care trebuie să ni le „fixăm” în coordonatele temporale ale istoriei noastre zbuciumate. (George V. Grigore)


Peştera Grota Ursului de la Băile Moneasa (jud. Arad)

Era timpul unui „Speosport” prin anii 80 ai secolului XX, manifestare amplă a speologilor amatori din România. Am ajuns la Arad, ca Președinte și reprezentant al Clubului de speologie „Adâncurile” din Câmpina, unde a avut loc Simpozionul științific. Apoi ne-am deplasat în stațiunea Moneasa, unde o parte dintre noi au pornit în aventură prin cavitățile Peșterii Grota Ursului. A fost o experiență deosebită și plină de adrenalină, din care mi-au rămas amintiri frumoase. Localitatea Moneasa se află situată la poalele Munților Codru-Moma, la o altitudine de 280 m, la o distanță de 102 km față de municipiul Arad și 20 de km față de orașul Sebiș și este străbătută de cursul superior al râului Moneasa. Ca istoric, urmele locuirii pe aceste meleaguri datează din paleolitic și neolitic și au fost descoperite în complexul de peșteri „Hoanca” și „Izoi”. Prima atestare documentară a localității Moneasa datează din anul 1597. Un rol important în economia localității Moneasa îl au exploatările de marmură colorată, neagră și roșie, exploatarea și prelucrarea lemnului, turismul, precum și izvoarele minerale bicarbonatate, calcice, sodice, oligominerale și mezotermale, valorificate încă din anul 1866. Stațiunea are ca profil, cura și tratamentul pentru afecțiuni ale sistemului nervos central și periferic, ale sistemului locomotor, unele afecțiuni ginecologice, nevroză astenică, reumatologie și boli asociate-nutriție, metabolice (diabet mellitus, obezitate). Factorii naturali de cură sunt climatul, ce are un efect calmant asupra organismului uman în general și asupra sistemului nervos central în mod particular, și apele minerale oligoterme. Apele termale au temperatura de 25-32 °C si sunt ape bicarbonatate, calcice, magnezice, sodice, hipotone.

Moneasa este cunoscută ca o stațiune vizitată pentru apele termale și aerul ozonat. Însă puțini, chiar și dintre arădeni, știu că aici există o peșteră numită Grota Ursului. Peştera de la Băi (Grota Ursului) este localizată la aproximativ 500m de centrul Staţiunii Moneasa, în capătul din amonte al Pârâului Băilor, la o altitudine de 320m. Peștera are două intrări, una naturală inaccesibilă pentru turiști și una artificială (tunel de acces în peșteră). Sacafandrii au elaborat un proiect de amenajare a peşterii. După forarea unui tunel de acces, (galerie de mină de peste 60m), care interceptează galeria „Activului Principal”, în 1986 se reia explorarea peșterii. Cu aceeaşi ocazie se descoperă etajul superior al peșterii unde se cartează circa 500m de galerii. Cu sprijinul Muzeului Judeţean Arad au fost reluate cercetările din această cavitate, în anii 1989-1998. După o lungă perioadă de timp în care peştera a fost vizitată doar ocazional de speologi, din anul 2000 se începe recartarea etajului fosil al peşterii şi derocarea unei strâmtori. Aceasta este lărgită şi depăşită abia în primăvara anului 2005, astfel fiind explorați până în prezent peste 2500m de galerii. În prezent Peștera Grota Ursului este cea mai mare peșteră din județul Arad. Galeria „Activului Principal” din Grota Ursului are o lățime medie de patru-cinci metri, în mare parte având podeaua acoperită cu blocuri de prăbușire de dimensiuni mari. După circa 100m de la ieșirea din tunel de acces se ajuge la o bifurcație, pe ramura din stânga cursul principal continuă încă 40 metri până la o galerie total scufundată cu o lungime de circa o sută  metri și -15 metri adâncime (în curs de explorare) în timp ce ramura din dreapta constituie un afluent explorat pe o lungime de încă circa 200 metri. Galeria „Activului Principal” comunică cu etajul superior al peșterii printr-un număr de trei „Ferestre” situate în tavanul galeriei la înălțimi de 10-15 metri față de podea.

Primăria comunei Moneasa a amenajat – cu sprijinul firmei arădene Transilvania Cave Diving SRL – Grota Ursului astfel încât să poată fi vizitată de turiști. „Galeria Activului Principal din Grota Ursului are o lățime medie de patru-cinci metri, în mare parte având podeaua acoperită cu blocuri de prăbușire de dimensiuni mari. După circa o sută metri de la ieșirea din tunel de acces, se ajuge la o bifurcație, pe ramura din stânga cursul principal continuă încă 40 metri până la o galerie total scufundată cu o lungime de circa o sută metri și -15 metri adâncime (în curs de explorare), în timp ce ramura din dreapta constituie un afluent explorat pe o lungime de încă circa 200 metri. Galeria Activului Principal comunică cu etajul superior al peșterii printr-un număr de trei „Ferestre” situate în tavanul galeriei la înălțimi de 10-15 metri față de podea”, aflăm de pe pagina Moneasa Noastră.

Peştera de la Băi (Grota Ursului) drenează apa care se pierde în ponoarele din zona platoului carstic Izoi și Brătcoaia (Dosul Varului, Izoi şi Săcărişte), este localizată în amonte de izvoarele termale din Moneasa și este izvorul Pârâului Băilor. Peștera are două intrări, una naturală inaccesibilă pentru turiști și una artificială (tunel de acces în peșteră). Pentru a face un tur speoturistic în Peștera Grota Ursului – Moneasa, trebuie să abordăm căile turismului speologic specializat, care presupune parcurgerea unei peșteri în echipe mici, conduse de ghizi agreați de administrația/custodele peșterii – în cazul Peșterii de la Băi (Grota Ursului) fiind vorba despre Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate – , echipe dotate cu echipament corespunzător, care utilizează (dacă este cazul) amenajări temporare pentru facilitarea druului și a siguranței participanților. Cu o dezvoltare totală a galeriilor de cca. 2500m peștera (cea mai mare din județul Arad), are un nivel inferior care este străbătut de un curs de apă permanent și un nivel superior, labirintic, unde pot fi văzute cristale de aragonit, concrețiuni extrem de rare, întâlnite în puține peșteri din România. Asemănătoare florilor de mină, „aragonitele” sunt formate din mănunchiuri de cristale care sfidează gravitația, cristalele acestora fiind dispuse în toate direcțiile. Trasee de vizitare: peștera „presupune” parcurgerea unor trasee, de până la cca. 2km, care includ porțiuni de cățărare/descățărare, pasaje unde ne vom asigura cu ajutorul corzilor și pasaje mai strâmte, care sunt parcurse târâș. În funcție de numărul de participanți și preferințe se poate opta pentru trasee mai lungi sau mai scurte, cu grade de dificultate diferite, care pot include și porțiuni în care se coboarâ în rapel pe coardă. Vizita se adresează atât celor care până acum nu au avut ocazia de a „accesa” practic o peșteră neamenajată, cât și celor pasionați de speologie cu adevărat. Turul nu este recomandat persoanelor care suferă de claustrofobie! Parcurgerea unei peșteri neamenajate este o adevărată provocare, astfel, pentru parcurgerea acesteia este necesar ca vizitatorii să fie într-o formă fizică și psihică bună! Vizitele se organizează la cerere pentru grupuri de cinci-zece persoane! Tarifele anunțate pentru vizitare includ: echipamentul tehnic necesar vizitei (combinezon și mănuși de protecție, cască cu lanternă frontală, corzi, dispozitive de asigurare, materiale de prim ajutor); ghidaj specializat; fotografiile și filmările realizate pe durata turului; oferirea unor gustări și băuturi calde în peșteră. Pentru programări, detalii suplimentare sau oferte personalizate trebuiesc contactați cei de la „S.C. Transilvania Cave Diving S.R.L.” – Mihai Besesek – Instructor Speologie și Salvaspeo / ghid turism speologic. Mobil: 0745 369 626. Aflați în zonă mai puteți face și Speoturism în Rezervația Speologică Peștera Valea Morii, Peștera Liliecilor, sau puteți vizita Avenele Izoi; Cetatea medievală Dezna; puteți face o escaladă în cariera de marmură roșie, o drumeție în zona platoului carstic Izoi-Tinoasa și Brătcoaia, sau o plimbare cu ATV-urile prin zonă… (G.V.G.)


Spiritualitatea lecturii și al „Însemnărilor literare” în analiza Lilianei Moldovan…

Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”. De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei mele. Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.

G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).

China antică avea, față de albastru, o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii la fel și zeul literaturii Kuihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ching” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.

În simbolistica populară central-europeană albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de Valentin Marica, care încă din primele rânduri esențializează: „…este o carte a cordialității. Dar mai întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir, îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de frumusețe. ”

Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie și „admirație adresată cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris”- așa cum menționează Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, șase strofe în care conchide: „Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,/ Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,/ Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,/ Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.” („Frumusețea din cuvânt”)

Încă de la început, cei trei au creionat un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăutându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”

Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am descoperit în „Orizonturi mureșene – 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață: Povești de viață a persoanelor cu dezabilități».

Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana Moldovan e în spiritul echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitând că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).


Tot mai aproape de extincția noastră, economică și istorică…

Abordarea federației transportatorilor români este parțial greșită… Și inutilă ca efect juridic… Pentru că, a reclama faptul că prin impunerea de către Europa a deciziei de a nu-i mai opri la granițe, și pe teritoriul național, a transportatorilor ucrainieni, nu încălcarea violentă a Constituției noastre ar trebui pusă pe primul loc, ci atacul la suveranitatea României. Căci, în raportul nostru cu UE, prin felul în care am permis supradecizia și supra(in)justiția actelor și tratatelor europene față de legile țării, și, mai ales, față de legea supremă, această avertizare de gravă încălcare legislativ-constituțională devine praf în ochi… Și asta pentru că, deși doare ca realitate, în raportul nostru cu UE (mai bine spus, în raportarea noastră la UE…), singura „liană”, și aceea grav jumulită de ghearele trădătorilor, singura dară care mai poate fi folosită pe post de drept de veto, și eventual act de salvgardare a țării, este amenințarea la adresa suveranității României. Iar a vorbi despre încălcarea unei Constituții, oricum subinserată intereselor legislative europene, devine o pierdere de vreme. Nu am protejat-o când a trebuit, nu am dat cu pumnul în masă când Legea supremă a țării era transformată într-o broșură formală pentru Europa… Ba, nici măcar la noi nu i-am păstrat puterea definitorie ca izvor de drept legislativ, am lăsat-o tăbăcită, deșirată, pusă sub semnul îndoielii…

Europa încalcă grav Constituția României prin decizia de a nu ne mai permite (!) să-i oprim pe transportatorii ucrainieni… Dar, într-un sistem legislativ deja supus și obedient tratatelor europene, intereselor și clicilor de la Bruxelles, efectul juridic al contestării constituționale (prin constituția națională) este zero… Poate doar prilej de dezbateri și luări peste picior de la Bruxelles, și nu atât de către ciracii străini ai UE, ci de către reprezentanții, infiltrații și circarii noștri de acolo…

Există însă în raportul nostru cu UE un element fundamental cu o putere încă imensă: Suveranitatea. Și dreptul de a lua decizii în numele ei. Dar asta în condițiile existenței unui guvern național care să apere ceea ce a mai rămas din suveranitatea de nezdruncinat de acum trei decenii, care să apere fărâmele desprinse, rupte, scoase din teaca unor „inofensive” cedări parțiale de suveranitate făcute de președinții și guvernanții anteriori… Cu toții de-a valma într-o mâzgă urât mirositoare, a trădării și vânzării de neam și țară, care, acum, începe să ne pută prin orice mișmaș ce iese la iveală… Și care e pe cale să ne scoată și din casă…

De aceea, suveranitatea este esențială pentru existența noastră ca neam. Fără Constituție se poate viețui într-o anomie legislativă. Dar fără suveranitate, suntem cu o moarte de neam și țară vândută de trădători mai aproape de anularea noastră economică și istorică. Evident, Europa s-a rățoit la noi că nu mai avem voie să-i oprim pe transportatorii ucrainieni și din alte interese. Pentru că, de fapt, nu doar de a nu-i mai opri și a-i verifica este vorba (și chiar dacă aici pare a fi „șpilul” mișcării de la Bruxelles, este doar ceva parțial), ci pentru a crea un precedent al anulării acțiunilor noastre viitoare de a ne mai opune. Pentru că, după decizia de a nu-i mai opri pe transportatorii ucrainieni, va veni și aceea de a nu (le) mai face nimic altceva… Când ni se va impune să comercializăm doar produse ucrainiene. Când ni se va cere să radem de prin toate segmentele economice, firmele și fermele românești. Când ni se va spune ce și cum să consumăm, evident doar din Ucraina… Ori alte viitoare supape aflate în interesul de expansiune comercială, ca fabrici și piețe, a UE… Și da, am trecut deja și de acel strigăt de alarmă al acelei axiome a economiei de piață, avertizând că „piața este mai importantă decât fabrica”… L-am strigat în van când ni se distrugeau fabricile, sperând (pentru că înțelegeam mecanismele economiei de piață, nu-i așa?!) că vom salva măcar piețele de desfacere… Căci fără ele, poți produce aproape orice, și cât de ieftin vei într-un „dumping” fie el și păcălitor cu propriile bugete, dar dacă nu ai unde să vinzi, pui cruce pe orice… Și trist e că nici măcar nu am ajuns în situația de a nu mai avea unde să vindem, ci faptul că ne-am lăsat confiscate rutele și piețele de desfacere, ajungând a vinde doar prin alții, oficializând statutul de colonie în propria-i casă deja colonie… Iar dacă vom rata și această ultimă redută de reimpunere a demnității de neam și țară, suveranitatea, pierderea ei nu va mai putea fi „reparată” curând… Nici prin pancarte cu articolele constituționale încălcate… Dar, poate că, într-un fel este bine că am ajuns aici. La limită. Fie și sleiți… Pentru că singura „ieșire” va fi aceea de a trânti ușa Europei… Doar că și aici ne-am lăsat săpați suficient de adânc încât, să nu ne mire dacă, la o adică, dacă am da cu ușa de pragul UE, tot noi să ne trezim cei loviți…


Comisii comitate și comitete…

Se împart scaunele ca într-o societatea medievală, vântul de pace al premierului maghiar parcă nu are puterea să restabilească echilibrul. Scaunul rămâne în trei picioare în echilibru precar, iar noi rămânem medievali și triști. Ce putem să facem cu atâtea organizații războinice și nu găsim organizația păcii. Comisia Trilaterală de exemplu pe care chiar în Wikipedia o definește: este o asociație particulară cu caracter secret înființată (organizatori de conflicte și războaie). Comisia Trilaterală este o organizație internațională formată din lideri politici, de afaceri și academicieni din America de Nord, Europa și Asia. A fost fondată în 1973 de către un grup de oameni influenți, cum ar fi David Rockefeller și Zbigniew Brzezinski, cu scopul de a promova cooperarea economică și politică între cele trei regiuni. Comisia Trilaterală organizează întâlniri și conferințe pentru a discuta problemele globale, precum economia mondială, securitatea și schimbările climatice. Organizația a fost criticată de unii pentru influența sa asupra deciziilor politice și economice la nivel global.

Comisia Trilaterală este compusă din reprezentanți din Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Coreea de Sud și statele membre ale Uniunii Europene. Există și membri individuale din alte țări din Asia, Europa și America de Nord, care sunt invitați să facă parte din organizație în funcție de influența și expertiza lor. În total, Comisia Trilaterală este formată dintr-un grup select de aproximativ 400-450 de membri activi care se întâlnesc periodic și discută chestiuni de interes comun. Ideea înființării Comisiei Trilaterale a aparținut lui David Rockefeller, un influent bancher și filantrop american, care a fost și unul dintre fondatorii organizației. David Rockefeller a împărtășit această idee cu Zbigniew Brzezinski, un om de stat și expert în relații internaționale, care a fost de asemenea unul dintre fondatorii Comisiei Trilaterale. Cei doi au considerat că o organizație care să faciliteze dialogul și cooperarea între liderii politici, de afaceri și academică din America de Nord, Europa și Asia ar putea contribui la soluționarea problemelor globale într-un mod mai eficient. Astfel, în 1973, Comisia Trilaterală a fost înființată într-un efort de a promova cooperarea internațională și de a influența politicile globale. Dar există și suprapuneri între membrii Comisiei Trilaterale și alte organizații sau grupuri influente. De exemplu, multe persoane care fac parte din Comisia Trilaterală sunt de asemenea implicate în alte organizații precum Forumul Economic Mondial de la Davos, Grupul Bilderberg sau diferite loji masonice. Astfel de suprapuneri pot fi privite ca o formă de interconectare a elitei politice, de afaceri și academice la nivel global. Cunoștințele și rețelele de contact dezvoltate în cadrul acestor organizații pot influența politica, economia și societatea într-un mod care poate ridica preocupări legate de transparență, incompatibilitate și posibile conflicte de interese. George Soros nu este în mod oficial listat ca membru al Comisiei Trilaterale. Cu toate acestea, el este un investitor, filantrop și activist cunoscut la nivel mondial și este implicat în diverse aspecte ale politicii, economiei și societății. Soros a fondat Open Society Foundations, una dintre cele mai mari organizații filantropice din lume, și a fost implicat în diferite mișcări și inițiative în domeniul drepturilor omului, guvernării democratice și reformelor economice. Este posibil ca Soros să fi colaborat sau să fi avut interacțiuni cu membri ai Comisiei Trilaterale sau cu alte organizații influente din cauza profilului său public și a activităților sale în diverse domenii. Trebuie înțeles că implicațiile lui Soros în afacerile globale sunt complexe și variate. Viitorul candidat pentru Casa Albă, John F. Kennedy Jr. spunea chiar pe 4 Iulie, de ziua Americii: „Corupția la Washington. O diferență de bogăție tot mai mare și distrugerea clasei de mijloc americane. Războaie nesfârșite. O epidemie de boală cronică. Atacurile la drepturile și libertățile noastre. Țara noastră se confruntă cu o criză gravă în conducere. Dar nu trebuie să fie așa. Acesta este momentul nostru. Istoria se face sub ochii noștri. Vă rog să împrumutați sprijinul financiar chiar acum pentru a mă ajuta să trec prin poarta nou deschisă, pe care a deschis-o dezbaterea de săptămâna trecută pentru candidatura mea.”

Eu sigur că sprijin orice președinte American care vorbește despre pace. Sau așa cum sprijin pe Donald Trump sau pe premierul maghiar care aleargă să oprească acest război, cum sprijin orice om care vorbește despre pace. Iar scriitorul și jurnalistul Dorin Tudoran, scrie: „Este una din cele mai triste, descurajante și neliniștitoare zile naționale a Statelor Unite pe care le-am trăit în ultimii 36 de ani. O Americă tribalizată, ruptă de lupte lipsite de orice scrupule pentru o putere pusă în slujba ambițiilor politice de clan, clătinată din temelii de aberații gen cancel culture/woke culture. O Americă în care școli purtând numele unor George Washington și Abraham Lincoln își schimbă, „rușinate”, numele, făcând de rușine istoria unei națiuni. O Americă în care o universitate de elită scoate din bibliotecă bustul lui Abraham Lincoln și placa de bronz pe care este încrustat discursul acestuia rostit în 1863 la Gettysburg. O Americă păcălită de promisiuni electorale, mancurtizată prin negarea realității și pregătindu-se să beneficieze de serviciile unor ministere ale adevărului. O Americă în care nu doar artificiile folosite la celebrarea zilei naționale sunt produse în China, ci și prea multe altele, pe care americanii nu le mai produc. O Americă îngenuncheată economic, dezorientată moral, preferând informației exacte informația spectacol și votând hormonal. O Americă deculturalizată, intrată pe mâinile analfabeților politici și ale miliardarilor susținând financiar anarhia, violența și recomandând plebei rețete de sorginte comunistă. O Americă în care profesiuni verificate istoric pierd teren în fața unor „profesiuni” ca socialite, influencer, talk show host, reality show personality, professional politician etc. O Americă lipsită azi de calitățile necesare spre a fi un exemplu de urmat, scufundându-se în distopii devastatoare și ridicol planetar. O Americă pe care o iubesc, în speranța că binele ce a mai rămas viu în fibra ei va găsi puterea să o vindece de aroganță, incompetență și iresponsabilitate. O Americă visată cândva de Walt Whitman: Centre of equal daughters, equal sons, All, all alike endear’d, grown, ungrown, young or old, Strong, ample, fair, enduring, capable, rich, Perennial with the Earth, with Freedom, Law and Love, A grand, sane, towering, seated Mother, Chair’d in the adamant of Time.

Eu ce să mai spun: lumea „bună” s-a strâns astăzi la Summitul NATO 2024, aplauze…! Acolo sigur acele „personalități” vorbesc despre pace.


România furată, România mințită!

În urmă cu 27 de ani, pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări. Au urmat apoi cei doi președinți, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat. La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu. Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică. Semnarea tratatului a fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO. „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scrie academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina, de Tiberiu Tudor, carte scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina.

Iată un fragment din carte. Autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze.„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Davos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constantinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teritoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.

Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat. Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc. Iar actanții, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare națională, Petre Roman și Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească. Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000 de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud. Când își poate înceta valabilitatea acest tratat: Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de zece ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”. Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o.

Un articol de Cristian Marian Gomoi


„Succesurile” polițiștilor noștri de frontieră!…

De la 1 ianuarie 2007 suntem în Uniunea Europeană (ca țară de mâna a doua și fără drepturi depline, dovadă inaccesibilul Schengen pentru noi), așa că, după înzestrarea corespunzătoare cu oameni și tehnică (mașini, elicoptere, armament), România a primit de la centru sarcina de-a apăra granițele sale, implicit ale blocului comunitar, de nepoftiții învecinați (ucraineni, ruși, sârbi, basarabeni) și de mai departe, în mod deosebit de armele, drogurile și țigările contrabandiștilor. Firește, până la primirea ucrainenilor și basarabenilor în lăbărțata UE, România și Bulgaria se situează la extremitatea estică a conglomeratului multistatal, iar polițiștii de frontieră ai celor două state trebuie să apere colosul de niscaiva intruziuni, chit că deja el este plin ochi de musulmani, africani, arme, crime, droguri și sodomiți. Deocamdată ne mulțumim cu ceea ce primim (refugiați ucraineni, urecheli, promisiuni, bani pentru perpetua umilință, devalizare și necrâcnire politică), uitându-ne cu neputincioasă silă la polițiștii de frontieră, care – aidoma altor „scule” postdecembriste (politruci, ciocoi, sepepiști, jandarmi, polițiști locali, urmași ai milițienilor și securiștilor) – își plimbă hoiturile doldora de belșug, aroganță și prostie în mașini luxoase, cu aerul că, fără ei, ar fi vai de nația română, care oricum a ajuns la coada țărilor din UE prin ticăloasa cârdășie dintre tâlharii interni și externi.

Oricum, nu-s prea mulți români care mai cred că alde ăștia (politruci, sinecuriști, bugetari nesimțiți) sunt dispuși să se jertfească pentru țara unde o duc mai bine ca-n sânul lui Avraam, de îndată ce ei realizează că există patriotism, cinste și omenie de-abia atunci când își pierd funcțiile (nu și uriașele averi necușere!), iar Emil Cioran ne asigură în cartea Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990) că, pe aceste meleaguri, fondul românismului a rămas la fel de precar ca-n urmă cu 90 de ani: „Ceea ce spunea un lăutar țigan unui cerc de români: «aveți noroc cu noi, că de nu, ați fi ultimii»”, fapt copios confirmat de actualul proces de manelizare; „Defectul României este că a fost prea multă vreme o potențialitate”, sistematic întârziind „să devină o actualitate istorică”; „Poate că toți românii nu suntem decât niște copii bătrâni”, născuți „din oboseala romanilor și din lacrimile dacilor”?; „Să fie o utopie dacă am crede că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul și fatalitatea culturilor mici”, care cu toatele „apucă pe căi bătătorite”, căci – netrecând prin perioadele ce generează „perfecțiunea istorică a marilor culturi” – „nu cunosc logica stringentă a evoluției”?; Balcanii – „centru de periferii spirituale”, unde „răbufnește ecoul marilor respirații spirituale”; „Țărănimea nu mai poate fi decât rezerva biologică a unei națiuni, o simplă sursă de alimentare”; „Istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat verificată, care să nu fi creat și o cultură”; „Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist o substanță”; „Un filozof nu poate fi decât…președinte”; „Ura este virtutea esențială a omului politic” („condimentată”, adaug eu, cu impostură, necinste, ipocrizie și minciună), atâta timp cât ținta/finalitatea este câștigarea cu orice preț a puterii, deseori cu mijloace flagrant neortodoxe. Totuși, fiind românii condamnați la năstrușnica libertate de tip balcanic și postbolșevic, fătată de „democrația originală” (într-un asemenea cadru politico-legislativ, orice nelegiuire este cu putință și aproape nimic nu-i posibil din ceea ce este uman, creștinesc și tradițional!), nu-i de mirare că taman ăștia ajung la butoanele puterii centrale sau locale, de câte ori vor mușchii lor (ai dinastiilor hipermafiote).

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trepădușii ajunși miniștri sau secretari de stat, dar mai ales comandanții de zonă/de coastă din Poliția de frontieră (toți cu galoane de ofițeri superiori și lefuri astronomice), organizează din când în când conferințe de presă, ocazie cu care își prezintă bilanțul succesurilor. Aferim, este dreptul lor…

Atâta doar că țigările de contrabandă capturate de polițiștii frontieriști (mii, uneori zeci de mii de pachete la o acțiune), nu reprezintă decât un mizilic în comparație cu milioanele de pachete din TIR-uri, care fie se îndreaptă spre marile orașe ale țării, fie (desigur, cu acordul vameșilor corupți și nu numai) trec granița spre statele din centru și vestul continentului, unde rețeaua mafiotă are o uriașă piață de desfacere și profit pe măsură, chiar atunci când apar riscuri și pierderi neplanificate. În aceste condiții (informațiile mi-au fost furnizate de un fost contrabandist, care „activa”  numai pe teritoriul României), nu poate fi exclusă ipoteza că „marile” capturi ale polițiștilor sunt în realitate niște momeli pentru naivi, ca nimeni să nu poată spune că aceștia nu-și fac datoria. Dar iată încă o nostimă dovadă de „profesionalism” din partea tuturor polițiștilor, nu numai a acelora de frontieră. Aleea care duce la Piața centrală de alimente din Sighetu Marmației este realmente flancată de două șiruri dense de tutungii, care-i aprovizionează cu țigări și pe polițiști. Ei bine, atunci când în culise se pune la cale o razie, contrabandiștii mai răsăriți sunt înștiințați din timp, iar ei aruncă în gura lupului doar câțiva amărâți cu câteva pachete de țigări.

N.B.: Cândva l-am întrebat pe un polițist de ce tolerează așa ceva. Mi-a răspuns ca la carte: „Primăria cunoaște foarte bine situația de la intrarea în piață și din interiorul pieții, dar o lasă mai moale fiindcă nu poate să le ofere locuri de muncă…” Iar eu, în timp ce mă întrebam  cam câți dintre ăștia ar fi dispuși să trudească potrivit (ne)pregătirii lor profesionale, mi-am adus aminte de următoarea anecdotă auzită cu ani și ani în urmă: „Un tuciuriu transpiră doar atunci când visează că lucrează”.