În condițiile în care, în ultimii ani, a devenit o prioritate națională extragerea rezervelor de petrol și gaze din Marea Neagră, dar dezvoltarea unor astfel de exploatări nu poate fi realizată decât în colaborare cu companii străine, din lipsă de tehnologie, pare incredibil că în urmă cu cincizeci de ani România fabrica echipamente și utilaje petroliere înalt performante și avea 7 platforme de foraj marin în orizontul albastru al Mării Negre. Chiar în anii 80, România extrăgea petrol din Marea Neagră. Cum a fost posibil atunci ceea ce acum pare de domeniul fantasticului? În anii 70, după ce puterea de la București a reacționat dur la invazia URSS în Cehoslovacia, a avut loc o schimbare notabilă în relațiile cu puterile occidentale, cu vizitele la București ale președintelui Franței, generalul Charles de Gaulle și președintelui Statelor Unite, Richard Nixon și vizita lui Ceaușescu în Marea Britanie, la invitația Reginei Elisabeta a II-a.
Aceste schimbări au adus și o deschidere către colaborarea economică cu statele occidentale, iar în acest context, la sugestia unor oficiali americani, a fost realizat un studiu referitor la oportunitatea exploatării rezervelor de petrol şi gaze existente pe platforma continentală a Mării Negre, cu ajutorul unor platforme de foraj marin. După realizarea acestui prim studiu, dar și după o analiză a tehnologiilor pe care le presupuneau astfel de exploatări marine, a fost luată decizia construirii în ţară a platformele de foraj marin pe baza unei licenţe cumpărate din Statele Unite. În perioada 1974 – 1988, la Şantierul Naval din Galaţi au fost construite şapte platforme de foraj care au primit nume marcante: „Gloria”, „Orizont”, „Prometeu”, „Fortuna”, „Atlas”, „Jupiter” şi „Saturn”.
În mod normal, platformele de foraj ar fi trebuit să fie construite la Șantierul Naval din Constanța, care era în apropierea zonei de exploatare, dar a fost preferată construirea platformelor de foraj la Șantierul Naval din Galați, deoarece aici fuseseră construite multe nave de mare complexitate și angajații aveau o experiență mai mare la construcții metalice, sudură și punerea în funcțiune a unor echipamente complexe, de la motoare navale la echipamente hidraulice. La Galați, exista și o importantă orizontală a industriei navale, începând cu Institutul de proiectări navale „Icepronav” și Facultatea de Construcții Navale continuând cu „Uzina Mecanică Navală”, care producea echipamente navale și „Întreprinderea Navală de Elice” şi „Turnare Oţel şi Fontă”, la care puteau fi soluționate orice probleme tehnice apărute la construirea platformelor. Alegând dintre mai multe „modele” de platforme, specialiștii de la Petromar au optat pentru construirea unor „platforme de foraj autoelevatoare cu patru picioare şi instalaţie hidraulică de ridicare şi coborâre”, adaptate la condițiile din Marea Neagră, în care se produc furtuni cu valuri de până la 10 metri. Astfel de platforme de foraj sunt operate și în Golful Mexic. Platformele de foraj „autoelevatoare”, sau „autoridicătoare”, sunt construite dintr-un corp plutitor etanș, care servește și ca platformă de foraj și din 3 sau 4 picioare pe care este fixat corpul platformei. La amplasare, picioarele sunt coborâte, se sprijină pe fundul mării și ridică platforma deasupra apei. Picioarele sunt construite din grinzi cu zăbrele, asemenea structurilor de macara. O astfel de platformă de foraj marin este de fapt o „navă cu picioare”.
Construirea primei platforme de foraj a început la Șantierul Naval Galați în anul 1974. Corpul platformei avea lungimea de 52,46 metri, lăţimea de 40,82 metri şi înălţimea de 6,4 metri. În colţurile corpului se aflau decupările prin care treceau cele patru „picioare”, structuri metalice pe care era fixat corpul platformei și pe care corpul platformei de foraj putea fi urcat și coborât (culisat) cu ajutorul unei instalații hidraulice. Pe puntea superioară a platformei era montată turla de foraj, cu înălţimea de 44 metri, care permitea executarea de foraje până la adâncimea de 6.000 metri. În corpul platformei se aflau compartimentele tehnice caracteristice oricărei nave, sala mașinilor, sala diesel – generatoarelor pentru alimentarea cu energie electrică și compartimente pentru echipamentele de operare a turlei de foraj şi echipamentele pentru instalaţia hidraulică de ridicare și coborâre a platformei. Tot în corpul platformei erau amenajate și cabinele pentru cei 50 de membri ai echipajului marin, dar și al petroliștilor. Pe puntea superioară, deasupra cabinelor, a fost amenajat un heliport. Platforma a fost concepută cu utilaje și instalații realizate în țară, la Galați, București, Reșița, Timișoara, Bârlad, Câmpina, Oradea, Roman, Cluj-Napoca, Ploiești și Arad.
Platforma de foraj „Gloria”, prima din seria de șapte platforme de foraj românești a fost lansată la apă pe 9 octombrie 1975. Au fost finalizate etapele de armare a platformei, cu montarea tuturor echipamentelor și a urmat operațiunea cea mai complicată, pentru că trebuia transportată pe Dunăre și pe Canalul Sulina până la Marea Neagră o „navă” cu o lățime de 40 de metri, o premieră pentru Canalul Sulina. A fost reușit transportul cu ajutorul a patru remorchere de la Administrația Fluvială a Dunării de Jos. Un remorcher asigura tracţiunea, două remorchere laterale erau utilizate pentru manevrele stânga-dreapta şi „marş înapoi” dacă era nevoie, iar un al patrulea remorcher era păstrat ca o rezervă, pentru manevre urgente. Picioarele platformei nu au fost montate din cauză că nu putea fi asigurată trecerea în zona cablurilor de mare tensiune care traversează Dunărea la Isaccea. Picioarele platformei au fost transportate la Constanța cu un cargou de 15.000 tone dead weight. În Portul Constanța, platforma „Gloria” a acostat la Dana Petromar, unde i-au fost montate picioarele. După terminarea montării secţiilor picioarelor platformei s-a făcut verificarea verticalităţii, care a fost de 4 milimetri faţă de 6 milimetri, cât era eroarea admisibilă. Platforma „Gloria” a intrat în dotarea Petromar pe 19 august 1976.
În septembrie 1976, a venit momentul transportării platformei în zona în care urma să opereze primele foraje. La bord erau, pe lângă angajații Petromar și mai mulți mecanici și instalatori de la Șantierul Naval din Galați, coordonați de inginerul Alexandru Guțu și care trebuiau să asigure asistența tehnică la ridicarea platformei pe picioare cu ajutorul instalației hidraulice. Din senin, s-a produs o furtună foarte puternică, care s-a intensificat până la gradul 8, cu valuri de 10 metri. În aceste condiții, s-a dat ordinul ca toți oamenii de la bord să părăsească platforma și să se refugieze pe remorchere, pentru a se evita o catastrofă. Dar și echipele de la Petromar și navaliștii conduși de inginerul Alexandru Guțu au rămas pe platformă și au trecut la ridicarea ei pe picioare, operaţiune care s-a realizat cu şocuri foarte mari în momentul în care picioarele au venit în contact cu fundul mării. După ce marea s-a liniştit, s-a făcut un control general asupra corpului şi a picioarelor platformei pentru a se constata dacă sunt fisuri. Au fost găsite câteva piese deformate, care au fost înlocuite. Ca un veritabil titan al mărilor, platforma Gloria a „pășit” pe propriile picioare prin apa adâncă a platformei continentale românești și s-a pregătit de forat. „Gloria”, prima platformă de foraj marin românească şi-a început activitatea de foraj la 16 septembrie 1976, la o distanţă de 72 mile marine în largul Mării Negre, la o adâncime a apelor de 65 metri. A urmat construirea la Șantierul Naval Galați a celorlalte platforme de foraj din serie. A 2-a platformă a fost „Orizont”, care a intrat în dotarea Petromar pe 24 octombrie 1981. Au fost construite în total şapte platforme de foraj marin: „Gloria” (august 1976), „Orizont” (octombrie 1981), „Prometeu” (septembrie 1984), „Fortuna” (martie 1985), „Atlas” (noiembrie 1985), „Jupiter” (iunie 1987) şi „Saturn” (iulie 1988). Prima descoperire de hidrocarburi a avut loc în anul 1980. S-au efectuat în total sute de foraje, pentru ca la 7 mai 1987 ora 16:45 să fie penetrat zăcământul petrolifer marin care a fost exploatat de Petromar – Constanța (platforma Gloria). Platformele autoridicătoare românești au fost construite la Șantierele Navale din Galați, fiind concepute și dimensionate pentru următoarele condiții de lucru: • adâncimea medie a apei: 90 metri; • amplitudinea maximă a valurilor: 12 metri; • perioada valurilor: 10 s; • viteza maximă a vântului (< 1 minut): 164 km/h; • sarcina maximă pe un picior: 2300 tf; • pătrunderea maximă a picioarelor în mâl: șase metri; • lungimea picioarelor: 121,9 metri.
În 2005, şase dintre cele şapte platforme au fost preluate de compania Grup Servicii Petroliere Constanța (GSP). A rămas la Petromar numai platforma „Gloria”, care se găsea în Marea Neagră şi extrăgea petrol. Aceasta și-a încheiat activitatea în 2019, când fost retrasă din operare. După cumpărarea celor şase platforme, Firma GSP a executat lucrări de modernizare a lor, cu excepţia platformei „Prometeu”, ce urma a fi modernizată în viitor. GSP a vândut apoi platforma „Fortuna” la o societate iraniană, care i-a schimbat numele şi o foloseşte pentru lucrările ei de foraj. Din informaţii recente, rezultă că platformele „Orizont” şi „Atlas” sunt situate în Golful Persic şi închiriate de către compania „Iranian Offshore Engineering and Construction”, care le foloseşte pentru prospectarea de gaze naturale. Platforma „Prometeu” a fost readusă în Şantierul de la Agigea, pentru a fi modernizată și pentru a fi introdusă în exploatare în apropiere de coastele Turciei. Platforma „Jupiter” execută foraje în Marea Neagră, în zona litoralului turcesc, iar platforma „Saturn” lucrează în Tunisia şi urmează a fi mutată pentru alte lucrări în Marea Nordului.
Multe dintre acestea par incredibile azi, referindu-ne la aceea perioadă pe care unii vor să o uite din varii motive. Pe lângă istoria platformelor petroliere, mai pot fi menționate și flota comercială, sau flota de pescuit oceanic, toate aflate atunci în clasamente unde ne aflam alături de marile puteri navale ale lumii. În industria petrolieră am avut specialiști care au săpat și au deschis puțuri petroliere în nordul Africii, în Arabia și Asia. Petrolul extras de ei au contribuit la dezvoltarea economiei mondiale. Aceste platforme marine par să fi repetat istoria altor mari investiții românești dinainte de 1990, care nu și-au mai găsit utilitatea „acasă”. Poate că trebuia să luăm și noi ceva „drepturi de autor” pe aceste lucrări inginerești… Ni se spune că nu au mai putut fi manageriate de un popor care încă mai credea că totul aparține tuturor. Acum platformele de foraj marin au propria lor „viață” și călătoria lor continuă, dar în capitalism…
