Arhiva zilnică: 15 mai 2024

Recenzii: „Triaj prin sânge și valuri” de Alexandru Petria

Puterea cărților…

Cărțile au puterea de a ne transporta în lumi diferite, de a ne provoca imaginația și de a ne face să reflectăm asupra problemelor și dilemelor umane. Un astfel de titlu interesant este „Triaj prin sânge și valuri”, apărut la editura Tribuna 2024, scrisă de poetul Alexandru Petria. Poezie plină de suspans și posibilitatea explorării aspectelor profunde ale vieții: „când încep să fugă câinii din oraș/ pentru o viață/ apa uscată/ fiecare om cu ploaia lui/ cum ai o singură moarte, așa și-o singură voce/ numai râu să nu fii!”. „Triajul” este, de altfel, un termen ce denotă evaluarea rapidă a rănilor sau afecțiunilor pentru a se stabili ordinea priorității în tratare sau salvare. Prin utilizarea acestui termen asociat cu „sânge” sugerează că lumea propusă ar putea fi una despre alegeri dificile, considerente morale sau chiar supraviețuire. Este interesant să reflectăm la modul în care personajele vor trebui să facă față situațiilor complicate și să își asume responsabilitatea pentru deciziile lor: „inima răsuflă în pipa de pe masa sufrageriei,/ tresaltă perdeaua de mătase,/ inima bate în scârțâitul ușii/ ce se prelinge ca un covor roșu,/ saltă ritmul în excursiile așteptate,/ inima ascuțită a cuțitului despică/ atriile și ventriculele pâinii,/ când mănânci o friptură/ inima zemoasă din ea se atinge/ de inimile sării și piperului,/de inima verde a rozmarinului,/ nu umbla după ceva în afara inimii,/ numai vidul îl pătrunzi doar cu mintea”.

Pe de altă parte, adăugând conceptul de „valuri” la acest titlu, suntem conduși spre ideea unei aventuri pe mare sau într-un mediu natural periculos. Valurile reprezintă schimbare, imprevizibilitate și putere – iar această combinație cu triajul prin sânge poate indica faptul că personajele vor trebui să se confrunte cu forțe exterioare copleșitoare sau demonii interni. Așa cum ar spune poetul, Alexandru Petria: „Fericirea nu lasă urme la ușă/ numai nefericirea te așteaptă de la gard”. „Triaj prin sânge și valuri” așteptarea spre un alt drum. Lumea dorește să schimbe macazul iar sângele din noi parcă a ajuns gâlgâit. O carte care ne mângâie în fumul unui joint imaginar, o ultimă țigară a sângelui ce ne respiră: „joint/ în creștere,/ unghia lunii/ zgârie cerul/ ca să curgă din el lumina.” (O recenzie de Petru Jipa)

*

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză editorială. Așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani, ca ceva firesc într-o lume dezinteresată de poezie. Volumul „Triaj prin sânge și valuri” apărut la Editura Tribuna (2024) este un adevărat manifest al neo-expresionismului poetic românesc. Versurile lui Alexandru Petria sunt năvalnice, ca un râu de munte ce adună tot grohotișul înălțimilor, ca apoi să se reverse în marea câmpie a lirismului. Poezia lui Alexandru Petria mustește de metafore șocante și, mai ales, provocatoare, deranjând preajma comodă. Asta și urmărește. Poezia lui Alexandru Petria nu se citește ușor ca un loisir liric, ci reprezintă o provocare care ține în alertă maximă cititorul. Din titlul volumului suntem avertizați de poet că asistăm la un triaj poetic crud, între sângele și valurile unei vieți asumate ca într-un roman de Truman Capote. Paradoxal, poemele lirice ale lui Petria sunt și mini-povestiri cu substrat epic, care ne întoarce privirea de la futilitatea vieții. Poezia este la vârsta biologică a maturității și marilor întrebări despre esențe și lucruri mărunte sau inexistente. Poeziile lui Alexandru Petria sunt instigatoare și revoluționare, atât ca mesaj, cât și ca tramă lirică, Poetul are ceva din proiecția insidioasă a revoltelor liricii americane, fără trecut, dar cu bogat viitor.

Nevoia de a fi altceva decât ceea ce pare a fi. L-aș introduce pe Alexandru Petria în generația de top a poeticii post-decembriste reprezentate de Ion Mureșan, Adrian Suciu sau Marta Petreu. Poetul cu fiecare poem împărtășit publicului exonerează o intima experiență de viață: „când încep să fugă câinii din oraș/să nu te miri că vecinul va lătra câinele/iar apoi o să-l muște…” (când încep să fugă câinii din oraș). E o hiperbolă a unei lumi în care de fapt poezia este alungată din cetate. O situație comună post-modernului. Autorul își asumă o experiență lirică suprarealistă în care apocalipsa stă să vină, doar din vina oamenilor, nu a patrupedelor nevinovate. Petria scrie poezia ca și cum ar scuipa semințe se floarea soarelui sau ar fuma o țigară cu tutun acru din vremea istorică a pachetului Carpați. Îi ies versurile într-un mod natural, fără să fie manierist. Inter-textualismul său este brutal și bolovănos, dar, paradoxal, asta place cititorului avizat. Pentru că poezia lui Petria nu este pentru domnișoare de pension sau fătălăi sociali, ci pentru cititori încercați de luptele simbolice cu versul alb. Poetul este un lider recunoscut al grupării lirice de la Hotel Seven, unde se desfășoară frecvent Zilele revistei Tribuna.

Poezia lui Petria prezintă o parodie magică de tip latino-american, transplantată și transfigurată în spațiul pur și carpatin al Mioriței: „apa uscată e noutatea din robinete,/în țevi, prin caractere,/apa uscată este progresul/vândut pe rețele de socializare… (apă uscată). Contradicțiile expuse de poet fac parte dintr-o contrafactualitate a generației milenariste de poeți români, în care coincidentia oppositorum este o regulă în neregula vieții. Poezia este o summa incendiară a unei fluidității atemporale care rănește inima poetului și cititorului, nu pentru a ucide arta, ci pentru a se realiza trezvia. „Oamenii curg prin oraș/cum ar întinde mâna prin tine și tu prin el…” (suflete). Despre aceste gogoliene „suflete moarte” ale timpului nostru scrie Alexandru Petria conștient că „azi din tine se urcă în cârca zilei de ieri,/mâine se va sui pe azi,/poimâine pe mâine….” (eu loc de amintire).

Poetul șarjează în metafore puternice, ca un străvechi trubadur ajuns cavaler victorios în turnirul poeziei contemporane. El știe bine să ne transmită cu fermitate încercarea: nu te afunda în noapte să cauți viața/pe situri și-n filme…” (rugăminte). Neo-modernismul suprarealist al generației poetice ardelene de după 2000 și-a pus amprenta asupra poetului, care reinventează ca Adrian Mihai Bumb o gramatică proprie, atât lingvistică, cât și socială. „gheața e un fel de umăr în ușă,/descurajare a mușuroaielor zbârlite și transpirate/care visează la unison evadarea…. (o experiență strict personală). Autenticitatea poeziei lui Alexandru Petria nu poate fi pusă la îndoială. Asistăm siderați și flatați, în același timp, la existența unui poet viguros care renaște lirismul românesc prin frământările unui onirism care dă noi forme expresiei din poezia de azi. Sunt forme și valuri de sânge, la propriu, din cuvinte cu puternic impact emoțional și imagistic. „Triaj prin sânge și valuri” este un alter ego, al unui poet dezabuzat de indiferența unei lumi dezinteresate de trăirile poeziei, o lume pe care Petria o împarte cu pumni de metafore alcaline, numai bune de însușit în plex pentru a renaște înnoiți de lirismul originarității și originalității. Petria este spărgătorul de nuci al timpurilor noastre. (O recenzie de Ionuț Țene)


„Muzeul Dracula” din centrul Bucureștiului…

Bucureștiul este legat etern de domnitorul Vlad Țepes… Și asta pentru că cel dintâi act domnesc cunoscut în istorie datat din scaunul Țării Românești din Bucureşti, este de la Vlad Ţepeş, din 20 septembrie 1459, după care urmează altul, din 10 februarie 1461, dat din acelaşi oraş. O statuie a sa se află la Curtea Domnească, spre a aminti de implicarea marelui voievod în așezarea scaunului domnesc al Țării Românești în această cetate. Chiar dacă în acele vremuri o capitală nu avea sensul de astăzi, suntem mândri de alegerea celebrului domnitor, ce a adus mai spre câmpie locul de unde dirija treburile țării. Pornind de la Câmpulung din zona montană, capitala Țării Românești a „coborât” de-a lugul timpului apoi la Curtea de Argeș și Târgoviște, locul următor ales fiind cel cunoscut ca și Cetatea lui Bucur. „Dracula” este pentru străini „vampirul din Transilvania”, dar pentru românii neaoși este Vlad Țepes, cel care a domnit în trei rânduri și a reușit – e adevărat, pentru puțin timp – să devină independent față de Imperiul Otoman. Chiar dacă locul de naștere al lui Vlad Țepes nu este cunoscut (poate Sighișoara, unde avem Casa Dracula), este considerat că acesta s-a născut în Transilvania și dacă istoric vorbind acesta a fost domn al Țării Românești, cartea lui Bram Stoker l-a trimis înapoi acolo, iar Castelul Bran pe unde nici măcar nu a trecut vreodată, i-a devenit cămin.

Dacă minunata idee de a avea un parc Disneyland cu tematică „draculiană” nu a reușit să devină realitate, totuși Bucureștiul a deschis de curând un „Muzeu Dracula” ce îmbină armonios istoria domnitorului Vlad Țepeș cu ficțiunea brandului Dracula. Undeva, pe strada Hristo Botev, la numărul 32, s-a deschis acest muzeu ce așteaptă vizitatorii curioși de orice fel și de orinde ar fi ei, pasionați de istorie sau de personajele fantastice numite vampiri. Este vorba despre o casă veche, situata aproape de centrul istoric al Bucureștiului, renovată complet și care a devenit gazda „Muzeului Dracula”, iar interiorul acesteia este cu adevărat interesant. Domnul Marius Vasile, PR la muzeu, este cel care ne-a oferit câteva informații în plus despre această inițiativă și fondatorii săi. „Proiectul cultural „Muzeul Dracula” este coordonat, din partea ONG-lui „Ordo Draconum”, de dl. Mugur Bogaciu, membru al Consiliului Director, dânsul fiind unul din inițiatorii acestui proiect, în urmă cu 4 ani, deși nu este istoric de profesie, ci, ca majoritatea membrilor, activează în domeniul privat și este un mare iubitor de istorie și cultură. Ideea acestui muzeu a izvorât din necesitatea reală a existenței unui astfel de muzeu în România sau chiar în lume, dublată de pasivitatea sau nepăsarea statului român de a realiza un astfel de proiect, de a prezenta complexa personalitate a lui Vlad Țepeș/Dracula, care ar prezenta un interes turistic major, în special pentru turiștii străini. Un alt motiv a fost acela de a demonstra că societatea civilă poate realiza eficient, din donații exclusiv, în doar trei ani, un proiect cultural major, pe care statul român nu a reușit nici măcar să îl creioneze în 30 de ani.

În acest moment, complexul muzeal este deschis doar în proporție de 60 la sută, urmând ca după ce vom obține finanțarea necesară, renovăm celelalte clădiri, inclusiv turnul, unic în București, și să extindem expoziția muzeală și în acestea. Va exista de asemenea un sector dedicat copiilor și interacțiunii acestuia cu subiectul, o sală de proiecții de filme cu Dracula, o mică cafenea și o secțiune ce prezintă instrumente medievale de tortură”. „Ordo Draconum”, este un ordin ce se pierde în istorie și din care a făcut parte și tatăl lui Vlad Țepeș pentru o perioadă, supranumit Vlad Dracul. Acesta era un ordin similar cu „Cavalerii de Malta” sau cu „Cavalerii Teutoni”, un ordin ce lupta pentru apărarea creștinismului și organiza cruciade împotriva turcilor. Simbolul acestui ordin era un dragon și de aici supranumele de Dragonum/Draconum/Dracnea/Dracul.

Muzeul este structurat într-un mod interesant. Astfel, la parter se află sălile unde sunt prezentate exponate ce au legătură cu domnitorul Vlad Țepeș, iar la etaj se află o expoziție cu „Dracula în istoria cinematografiei și în industria de divertisment mondială”. Deocamdată, muzeul Dracula se vizitează fără a exista o taxă de intrare, ci doar dacă dorești poți lăsa o donație. Un lucru interesant, văzut rar, este afișul cu „poți atinge obiectele!”. Cumva, jos parcurgi istoria (la parter), iar sus fantezia (showul, imaginația). Jos ai o călătorie prin timpurile când Vlad Țepeș lupta pentru tronul Țării Românești (cu exponate ca la un muzeu de istorie), iar sus sălile cu ceea ce Dracula înseamnă în cultura lumii din ultima sută de ani. (G.V.G.)


Un medalion din argint, înfăţişând o regină egipteană din Dinastia Ptolemeilor, de acum 2300 de ani, descoperit în Bihor!…

Legătura milenară a plaiurilor carpatice cu țara scăldată de apele fluviului Nil poate fi explicitată prin practica tumulilor funerari asemănătoare cu cea a construirii piramidelor, prin existența unor piramide „naturale” în peisajul montan existent (Vârful Toaca, Vârful Păpușa, etc.), prin existența Sfinxului din Bucegi, dar și prin descoperirea unor artefacte egiptene (satuete, medalionane) pe aceste tărâmuri. Personalități precum Zalmoxe și Deceneu au trecut pe la școala misterelor din Egipt, propovăduind vechea religie valaho-egipteană. În aceeași notă pasionaţii de istorie, utilizatori responsabili ai detectoarelor de metale prezintă o nouă descoperire sub egida Asociației „Dacia Crisius”. De această dată, Dan Marta, din satul Gălășeni, un veteran al descoperirilor importante făcute în județul Bihor, a scos la lumină duminică, pe 28 ianuarie 2024, un frumos medalion din argint cu o imagine feminină în prim-plan, inspirat de o monedă egipteană de acum aproximativ 2.300 de ani. Obiectul a fost descoperit în comuna Măgeşti (jud. Bihor). Descoperirea este inedită prin faptul că acest medalion, care înfăţişează o regină din Dinastia Ptolemeilor, inspirat de o monedă bătută la vărsarea Nilului în Marea Mediterană, lângă orașul Alexandria, a fost descoperit aici, la 3.500 kilometri depărtare, pe Valea Crișului Repede. Cei de la Asociația „Dacia Crisius” s-au consultat în ceea ce priveşte medalionul cu conf. dr. Cristian Găzdac de la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, expert guvernamental pe bunuri arheologice și documentare; istorie antică, numismatică, studii de securitate, protecția patrimoniului. Profesorul, văzând fotografia medalionului, a spus că este posibil să fie o imitaţie după moneda care o înfăţişează pe regina Berenice a II-a a Egiptului.

Regina Berenice a II-a a Egiptului, soția și totodată verișoara Faraonului Ptolemeu al III-lea, a trăit din 267 î.Hr. până în 221 î.Hr. când a fost asasinată de consilierul cel mai apropiat al fiului său, pentru influența sa asupra faraonului, după succesiunea acestuia la tron. Regina era o recunoscută călăreață, victorioasă la Jocurile Olimpice la proba de cvadrigă (car antic, pe două roți, tras de patru cai înhămați unul lângă altul), eveniment despre care s-au scris poezii si epigrame. Mai mult, regina are şi o constelație cerească care îi poartă numele (Părul sau Cosița Berenicei – Coma Berenices – Constelație boreală; în direcția Cosiței-Berenicei se găsește polul nord al Căii Lactee), după ce și-a sacrificat podoaba capilară zeilor, rugându-se pentru întoarcerea soțului Ptolemeu al III-lea teafăr din război. Berenice este un nume cu origini adânc înrădăcinate în istoria antichității și este încă purtat cu mândrie de mulți indivizi în prezent. Acest nume misterios și intrigant fascinează oamenii cu semnificația sa profundă și istoria sa îndepărtată. Originea numelui Berenice poate fi atribuită culturilor greacă și egipteană. Numele derivă din grecescul vechi „Φερενίκη” (Pherenikē), care înseamnă „cea care aduce victorie”. Numele a câștigat popularitate în antichitatea greacă și a fost purtat de multe regine și prințese afirmate. De asemenea, numele Berenice are o legătură puternică cu cultura egipteană și poate să fi fost adus în Grecia de către regina Berenice I a Egiptului, care a fost soția lui Ptolemeu I.

Reputația lor ca regine egiptene puternice și influente poate fi văzută ca o posibilă explicație pentru popularitatea numelui în Grecia antică. Popularitatea numelui Berenice a fluctuat de-a lungul secolelor și a fost influențată de factori culturali și istorici. În general, numele a fost mai frecvent întâlnit în comunitățile grecești și egiptene, unde a fost prețuit pentru istoria și semnificația sa ancestrală. În prezent, numele Berenice nu se numără printre cele mai comune nume, dar este încă purtat cu mândrie de mulți indivizi care apreciază valorile și moștenirea culturală asociată cu el. Numele Berenice a fost purtat și de alte personalități, cum ar fi Berenice Abbott, o fotografă americană renumită pentru fotografiile sale de arhitectură și străzi din New York, și Berenice Marlohe, o actriță franceză cunoscută pentru rolul său în filmul James Bond, „Skyfall”. Aceste personalități ilustre demonstrează variatele domenii în care numele Berenice este prezent și apreciat.

Revenind, putem spune că Dinastia Ptolemeică a reprezentat una dintre cele mai zbuciumate perioade ale istoriei Egiptului, marcată de intrigi şi schimbări. Explicația prezenței acestei mărturii egiptene aici, databilă între secolele IV-II î.Hr., poate începe cu importanta rută comercială pe mare, care pornea din Egipt, lega Levantul de Grecia și de aici poposea în polisurile de pe țărmul Pontului Euxin, de unde se revărsa în ținuturile barbarilor. Orașul-port Tomis, Constanța de astăzi, era cel mai important centru administrativ, economic și comercial de pe Marea Neagră în Antichitate, dar și antica Cerbatis (Mangalia). Aici, la malul mării, exista o comunitate puternică de navigatori și comercianți din Alexandria, singurul loc de unde putea proveni o astfel de piesă. Mai apoi, ar fi străbătut distanțe mari, pe rutele fluviale și terestre, ca parte a intenselor schimburi comerciale cu triburile de dincolo de lanțul Carpatic. O altă posibilă explicație plasează artefactul în la fel de dinamicele schimbări de proprietar ca urmare a raidurilor de jaf, ca parte din prada de război sau ca dar oferit vreunui șef local, la un moment dat.
Din păcate, la medalionul descoperit, rama în care astfel de medalioane erau de obicei încastrate lipseşte. De cele mai multe ori, rama era făcută dintr-un material nobil, frumos ornamentată, chiar cu pietre prețioase, făcând astfel ca rama să depășească în valoare medalionul pe care îl încadra. Medalionul de argint descoperit, datorită lipsei reversului cântărește doar 29,06 grame, în comparație cu moneda pe care o imită, care cântărește 52 de grame. Îi respectă însă dimensiunile, medalionul măsurând între 40 şi 44 mm, pe când moneda măsoară și ea în jur de 42 mm, în funcție de batere. „Moneda care a fost reprodusă în cauză este identificată în mediile de specialitate sub denumirea de „pentekaidecadrachm”, iar asta pentru că greutatea ei o însumează pe cea a 15 drahme din argint, după ce dinastul Ptolemeu I a abandonat standardul inițial al greutății drahmelor de 4,3 grame, în favoarea unui nou standard de 3,57 grame. Este una dintre cele mai mari monede bătute într-un regat elenistic și este atipică sistemului monetar egiptean, motiv pentru care a iscat controverse în mediile științifice, numismații punând scopul baterii ei în legătură cu Al Treilea Război Sirian (246-241 î.Hr.)”, precizează Asociația Dacia Crisius. Piesa a fost predată instituțiilor competente conform legii, urmând ca specialiștii să se pronunțe în privința datelor exacte. Pe viitor este posibil să împodobească o vitrină a Muzeului Țării Crișurilor din Oradea, spre bucuria iubitorilor de istorie.


Acești lideri necrofagi ce fac să pălească și cele violente acțiuni ale trecutului…

Greșeala Rusiei a fost poate aceea că a atacat ea prima… Nu a așteptat să fie ea cea lovită întâi… Cu primul cartuș, fie și orb, produs oriunde în Occident sau chiar de către unchiul Sam… Sau cu prima armă livrată de NATO prin fel și fel de subterfugii… La cea vreme… Și dacă tot a trebuit să lovească prima, nu a făcut-o măcar printr-un intermediar… Un pion… Căci, dacă Moscova ar fi atacat Ucraina printr-un aliat subordonat, fie și unul de sacrificiu (dacă ar fi sărit Occidentul, unchiul Sam, NATO și UE pe el), și ar fi putut fi oricare dintre vecinii Ucrainei, pentru că aproape fiecare dintre aceștia au probleme nerezolvate cu Kievul, și conflictual-istorice, și conflictual-politice, și ar fi putut fi, în primul rând, obedientul Rusiei – Belarusul, dar și Slovacia, Polonia ori Ungaria, după un exercițiu de (re)inserție a acestora în sfera Rusiei, nu doar de influență, nu doar de manipulare, nu doar de război hibrid, așadar, atacând printr-un intermediar, pe un colț din Ucraina (vizat istoricește de oricare dintre vecinii acesteia), cu totul altfel ar fi decurs lucrurile. Altul ar fi fost ritmul de înarmare a Europei dar și pornirea acesteia de a lupta pentru o cauză, totuși, prea îndepărtată de interesele ei imediate. Și pentru ea, ca întreg, și pentru părțile din ea devenite obediente jugului SUA-NATO. Dar așa, cu ditamai prada așezându-și un colt de labă de urs într-o capcană destul de abil întinsă, lucrurile vor merge de acum înainte doar în direcția războiului în expansiune. A războiului, nu a conflictelor sporadice, zonale. Orice ar fi și, mai ales, indiferent de cine va câștiga acest prim război al lungului conflict (deja necesar, economic, financiar și UE și Statelor Unite), acel următor război de ani, și poate decenii, pus la cale de SUA via Europa…

Acesta este, de altfel, motivul pentru care generalii americani fac, în numele Europei, declarații tot mai drastice. Nu de provocare, ci de pornire a unui război pe viață și pe moarte cu Rusia. Căci au la dispoziție inamicul pentru atâtea decenii următoare de pus în funcțiune mașinăria de război, industria sa militară, piața de desfacere, gropile de săpat, moartea însăși… De aceea, ne spun ordonanțele unchiului Sam, și dacă Ucraina ar câștiga războiul (!), va trebui să ne pregătim pentru același lucru pe mai departe: pentru război. Și, deja, se caută extinderea vinovățiile Rusiei. Nu doar ca agresor faptic al Ucrainei, ci, indiferent de rezultatul războiului de acum, ca agresor în intenție (nedovedită, dară) al Europei. Definită „a priori” agresor chiar dacă va pierde lupta. Și nu doar agresor al Europei, căci nu va ajunge lumii de demenți ce ne conduc doar un război zonal și apoi extins european. Se va stârni praful de pușcă peste tot acolo unde Rusia are aliați. Peste tot în lume, ne spun războinicii. Și poate nici Hitler să nu fi avut o asemenea strategie aberantă, de a continua războiul chiar dacă inamicul principal va pierde tot. Dar această lume, cu acești lideri necrofagi, fac să pălească și cele mai violente acțiuni și poate și intenții ale trecutului…

Mai e dară un pas și orice șansă de pace va fi pe zeci de ani năruită… Acel pas în care se va pune problema dintre cine și cine supraviețuiește, dar nu dintre Rusia și Ucraina, ci dintre Rusia și Europa. Și apoi lumea… Ba, cât de curând, s-ar putea să nu mai conteze nici procentul acelora ce vor fi trebuit să moară pentru a mai fi, cândva, pace… Și nici măcar cine… Fie ea chiar Rusia în sine, „murind” pentru pacea viitorului, prin capitularea în fata nebunilor… Căci, războiul a devenit și mijloc, și scop… Și moarte și viață, dar nu pentru oricine, și nu viața ca pace, liniște, binecuvântare, ci doar ca viziune a prosperității de război pentru unii…


Cațavencu de Cotroceni – între crimă și pedeapsă…

Unul dintre principiile care stau la baza conduitei mele în societate este păstrarea distanței și a respectului pentru viața privată a oricui; fie acesta om politic sau „muritor de rând”. De această dată, gravitatea angajamentelor nocive pe care actualul șef de stat iresponsabil le-a luat în nume propriu, angajând România în caruselul jocurilor periculoase pentru Neam și Țară mă obligă să amintesc că „excepția documentează regula”. După comedia autopropunerii și auto ratării dorinței indolente de acces la șefia N.A.T.O., cu tupeul care-l caracterizează, citind strâmb ce i s-a pus pe prompter (altfel n-ar putea emite cuvinte, doar sunete stridente evadate printre măsele sau tăceri bâlbâite à la Ciucă), Cațavencu de Cotroceni și-a umflat pipota și a silabisit slugarnic la recenta adunătură de la Washington D.C. așa cum i s-a dictat din culise și cum a perceput în casca din ureche: „Apartenența noastră la N.A.T.O. a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre, iar în prezent România și cetățenii săi beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din toate timpurile (nici Stan și Bran nu ar reuși să provoca atâta haz amar – n.a.) […] Consolidarea securității Ucrainei (amanta lui declarată – n.n.) și a Republicii Moldova (de ochii lumii – n.a.) înseamnă, până la urmă, sporirea propriei noastre securități (a și a securității întregului spațiu euroatlantic („câinele moare de bătrânețe, iar prostu’ de grija altuia” – n.a.) […] Un Summit al deciziilor de substanță, menite să apere valorile care unesc cele două maluri ale Atlanticului și în final, să ne asigure securitatea […]”.

În anul 1991 putea fi vizionat un film-dramă plin de tensiune și răsturnări de situație al cărui titlu – „Sleeping with the Enemy” – era la fel de sugestiv cu situația actuală a personajului negativ care-i terorizează pe români de aproape un deceniu. Lui Cațavencu de Cotroceni i se rupe inima de grija amantei sale oficiale – Ucraina: „… donăm Patriot, ajutăm Ucraina, Republica Moldova pentru că putem (pentru că așa i i-au ordonat Bilderbergii – n.a.) și pentru că așa e corect. Și cred că toată lumea înțelege această afirmație foarte bine. România s-a transformat dintr-un stat care se ruga de toată lumea să o sprijine într-un stat care poate să exporte securitate. România a devenit mai sigură, mai puternică și mai implicată în ultimii zece ani”. Măi, Cațavencule, referitor la ultima afirmație, dacă ar mai trăi, ai avea curajul să-i spui așa ceva lui Ceaușescu… râd și curcile când te-aud.

În timp ce românii sunt străini în țara lor, cu salarii și pensii de lumea a treia, cu un nivel de trai sub limita normalului, la coada Uniunii Europene, refugiații ucraineni – unii, posesori de bolizi de lux, că nu orice muritor ucrainean și-a permis să treacă granița -, sunt beneficiari ai unor „drepturi” bănești și gratuități la care românii nici măcar nu visează: asistență medicală gratuită, acces direct la servicii de urgență, medicamente gratuite, alocații pentru copiii lor de zece ori mai mari decât cele pentru copiii românilor… Alte miliarde de euro sunt alocate pentru instruirea piloților „ucraineni” (a se citi mercenari) pe teritoriul României. Semnarea actului de la Washington de către Iohannis și Zelenski nu este altceva decât o declarație de război la adresa Rusiei. „Qui prodest?” Nu României!

Întrebare firească: Cațavencule de Cotroceni, vrei ca pentru asta Putin să felicite România? Concluzia: Cațavencu de Cotroceni ne-a săpat groapa cu cinism și ipocrizie, pentru că de Ursul Mișa nu vom scăpa niciodată. Mare dreptate avea generalul Mircia Chelaru când spunea: „Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară! Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze! Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!”.

Fără aprobarea poporului român prin referendum național, aruncătorul de paltoane și umblătorul hai-hui fără rost, din Brazilia pân’ la Piramidele din Egipt pe banii lui Gheorghe, Ion, Vasile din Țara lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, promite cadou amantei sale declarate – Ucraina – marea cu sarea. Dar nici marea, nici sarea nu-s ale lui, ci ale românilor cu care el nu are nimic în comun, dându-le brânci într-un război care nu-i al nostru. De data asta îl condamnă chiar lejeritatea emiterii de imbecilisme periculoase, afirmații iresponsabile și promisiuni care ar îngrozi orice urs carpatin aflat în căutarea ghinioniștilor. Românii nu au fost întrebați dacă doresc participarea la un război alături de statul terorist care-i asuprește pe frații lor rămași sub ocupație ucraineană. Și nici nu vor fi întrebați vreodată. Era doar chestiune de timp, iar „timpul” a venit odată cu summit-ul N.A.T.O.-75, când inevitabilul s-a produs. Românii sunt chemați la arme „Suntem oficial combatanți!” grăiește un mesaj primit recent. „Printr-un gest de transparență necaracteristic, președintele Iohannis a publicat integral «Acordul privind cooperarea în domeniul securității între Ucraina și România»”. Documentul a fost semnat de cele două marionete (Zelensky și Iohannis) în marja summit-ului N.A.T.O. de la Washington. Iată paragraful din acordul de securitate care anunță catastrofa: „În cazul unei noi agresiuni ruse împotriva Ucrainei sau în cazul unei escaladări semnificative, la cererea oricăruia dintre participanți, participanții se vor consulta în termen de douăzeci și patru (24) de ore, bilateral sau prin intermediul altor canale pe care ambii le consideră adecvate, pentru a stabili măsurile adecvate necesare pentru a contracara sau descuraja agresiunea sau escaladarea”.

Cine te-a împuternicit Cațavencule să semnezi actul criminal alături de Zelenski? Dacă mai există legislație în România, acest individ trebuie chemat în fața instanței pentru a da seama pentru permanentele sale încălcări ale Constituției României. Este absolut necesară judecarea sa de o instanță corectă, inclusiv examinarea stării sale de sănătate și – dacă rezultatele o cer – să fie internat într-un așezământ pentru bolnavi mintali. Dacă nu, să-și primească pedeapsa cuvenită pentru faptele comise, mobilizat și trimis să lupte cu rușii în linia întâi.

În altă ordine de idei, oare cum se împacă madam Carmencita cu preferințele infidelitățile publice care cochetează vizibil cu curcubelizarea soțului legitim? Oare Alinuța ce părere o avea despre amanta oficială declarată a celui care a ratat întâlnirea cu ursul? L-aș vrea pe amantul oficial al Ucrainei față-n față cu fratele blănosului care a ucis recent o tânără sub privirile neputincioase ale prietenului ei. Având în vedere că, tot recent, aflat peste marea gârlă, referindu-se la ultima ispravă a ursului carpatin, amantul oficial al Ucrainei a declarat ca să se afle-n treabă: „Da, cred că s-a ajuns prea departe. Sunt foarte îngrijorat […] Sâmbătă am fost și eu pe un traseu din Munții Bucegi și după puțin timp să aflu că foarte aproape de locul în care m-am aflat s-a întâmplat această nenorocire. Îmi pare foarte rău pentru victimă și pentru familia ei. Îmi pare foarte rău și pentru România, pentru că avem resurse naturale incredibile și nu prea știm să le gestionăm cum trebuie”… Gura păcătosului adevăr grăiește! Le dăm altora pe degeaba sau facem jocurile „Marilor Resetatori” și ale ocupantului militar – „partenerul strategic”.(…) Impresionanta ultimă replică a celebrului roman best-seller al scriitoarei americane Margaret Mitchell (până neo-marxiștii au declarat romanul ca fiind „rasist”), cu care talentata și regretata actriță Vivien Leigh încheie la fel de celebrul film „Pe aripile vântului” este: „Tomorrow is Another Day!” – E și mâine o zi! Poate, măcar acum, în al doisprezecelea ceas se vor trezi românii! Nu vor mai merge la abator ca oile la tăiere.

P.S.: Pentru cei care s-au rugat cândva să vină americanii. Au venit pe 4 aprilie 1944 ca să ucidă civili în București. De reținut este că, în S.U.A., democrația se face cu arma. Abraham Lincoln și John F. Kennedy au dovedit-o. Recent, fostul președinte american Donald Trump, aflat la un miting electoral a scăpat cu viață din tentativa unui asasinat nereușit. De-aia nu candidează Cațavencu la Casa Albă. Zice-se că actualul senil (scuze, președinte) ar fi zis: „Cum? Au greșit ținta?”… dar de la el ne putem aștepta la orice… Trăim în lumi diferite.


Rusia și „Putinofobia”…

De câțiva ani, temele Rusia și, mai ales, Putin, au devenit centrale, nu doar pentru ruși, ci și pentru o mare parte a lumii. Mai ales pentru această parte a lumii, care a avut mai mereu probleme de vecinătate cu Rusia, respectiv fosta Uniune Sovietică. Ba, trăim o adevărată fobie, un adevărat „sindrom Putin”. Putin care poate fi cuvântul ce denotă cel mai bine situația complicată a violenței politice, economice, sociale și militare contemporane. Mărturisesc (eu din capul locului, alții din capul „Hidrei”) că nu sunt nici rusofil, dar nici rusofob! Sunt doar un cetățean român sincer, patriot, suveranist, cu principii și valori naționaliste. Și cu Credință creștin ortodoxă. M-am decis să abordez această temă complicată, dar de mare actualitate, pentru că am observat că azi este din ce în ce mai dificil să vorbești liber și deschis pe tema rusofobiei și a „Putinofobiei”. Deoarece rusofobii de obicei nu sunt conștienți de fobia lor! Eu însumi cunosc mulți prieteni buni, persoane inteligente, intelectuali cu care în general nu am probleme să port discuții raționale. Dar când discursul politic atinge Rusia, sau persoana Președintelui Putin, peste judecata lor se lasă o ceață groasă iar în locul raționamentelor se manifestă sloganuri, clișee, preconcepții și prejudecați…

O adevărată orbire față de faptele reale și o surzenie totală față de argumente. Ca să nu mai vorbesc de acuzația virulentă proferată cu adevărată „mânie proletara” – de a fi în slujba lui Putin. Rusofobia occidentală, a unui occident azi sleit de puteri, de rațiune și de înțelegere corectă, nu este un fenomen nou. Astăzi, noi o putem înțelege printr-o plasare corectă în contextul istoric actual al acestui val tumultuos și impetuos de rusofobie, declanșat de SUA în întregul Occident, mai ales prin rețeaua densă a mijloacelor de comunicare în masa, controlată de tabăra americană. Și servită noua la pachet cu „Putinofobia”. Mai temperată din anumite puncte de vedere, comparativ cu actuala, rusofobia ne-a ținut companie mai ales în timpul Războiului Rece. Atunci, Hollywoodul a transformat într-o industrie „en gros” cucerirea minților și inimilor popoarelor. Rușii, care erau prezentați în rolul personajelor negative din primele filme ale lui James Bond, continuând cu „Rocky”, „Rambo”, Chuck Norris – „Missing în action” și altele similare, ni se par astăzi un fel de personaje simpatice din benzile desenate, în comparație cu manifestările sofisticate și perfide ale vremurilor noastre. Totuși, atunci dar și astăzi, toate acele absurdități mediatice au fost luate în serios.

Vremurile s-au schimbat, iar subiectele prin care se promova cu câteva decenii în urmă rusofobia, nu mai prind astăzi. Dar în epoca în care au fost utilizate, au fost eficiente. Astăzi însă prind altele, la fel de absurde. Doar că absurditățile actuale nu sunt considerate astfel de majoritatea și vor fi recunoscute drept absurdități abia într-un viitor îndepărtat. Dacă va mai exista unul?! Toate aceste absurdități trebuie să tragă mai mult decât un semnal de alarmă, în mintea oricui mai este capabil să gândească. Procesele și procedeele prin care presa americană și occidentală îl defăimează pe Vladimir Putin de ani, cu intenția de a submina încrederea publicului în Președintele Federației Ruse, este incompatibil cu orice principiu și ideal al democrației, de conviețuire civilizată, dar și de elementar bun simț. Paradoxal, popularitatea de care se bucură Președintele Putin în Federația Rusă și în rândul suveraniștilor de pretutindeni, este egalată doar de disprețul pe care liderii globaliști occidentali și americani au reușit să-l trezească la ei acasă. Bucurându-se, în Rusia, de cele mai ridicate cote de respect, în comparație cu orice alt șef de stat din lume, putem concluziona că acest nivel de demonizare al Președintelui rus, este, în primul rând, nedemn de o lume matura și civilizată, iar, în al doilea rând, este pur și simplu prostesc. Henry Kissinger, adversarul istoric al sovieticilor din timpul Războiului Rece declara? „Pentru Occident, demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa unei politici”… Apoi, Putin este mai mereu acuzat de infamia de a fi fost spion KGB, ca și cum Președintele american George Bush nu ar fi fost șeful CIA! Sau absurditățile halucinante când mass-media occidentală și-a făcut de cap, diagnosticându-l pe Putin cu tulburări mentale, cu paranoia sau când l-a declarat psihopat.

Într-o vreme, era specific Uniunii Sovietice să eticheteze personajele incomode ca fiind „bolnave mintal”. Astăzi, rolurile s-au inversat și aceasta pare să devină tot mai mult o prerogativă a occidentului. Un Occident care proiectează asupra Rusiei propriile „defecte”, care ies la suprafață: procesul progresiv de demolare a propriei democrații și propria agresivitate militară. În tot acest proces gigantic, SUA și Occidentul creează în imaginarul colectiv „imagini ale dușmanului”. Rusofobia și „Putinofobia” sunt astfel exportate în creierele celor ce își așteaptă zilnic doza homeopată de minciună, prostie și manipulare. Dat fiind că toți stau cu ochii pe TV, pe calculatoare și pe telefoanele mobile, de această spălare pe creiere în SUA și Occident, se salvează doar acei cetățeni – un procent redus, dar în creștere, care au făcut pasul dificil de a se elibera din cuștile mentale ale propagandei oligarho-globaliste. Trebuie democrația să învingă, care nu este nici Biden și nici Putin. Astfel, Rusofobia și „Putinofobia” sunt în mare parte „produse” confecționate în mod artificial de către cea mai mare fabrică de mituri pe care lumea a cunoscut-o vreodată: sistemul mass- media globalist american și occidental. Sistem care, precum un virus nociv, a ajuns să se infiltreze prin toate ramificațiile sale, mai mult sau mai puțin oculte, în mass-media din întreaga lume. Un singur lucru au uitat acești psihedelici: Dumnezeu conduce lumea și nu lumea pe Dumnezeu!


Nevolnic prezident, dintre catindați fără valoare…

În curând se vor împlini 35 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989 (autorii genocidului de-atunci, în frunte cu bolșevicul Ion Iliescu, continuă să-i spună „revoluție”!), și în toată această cumplită perioadă pentru țară și grosul românilor, cârmuitorii noștri de haram (mincinoși, necinstiți, necalificați, trădători) au acționat mână-n mână cu diverși tâlhari străini, pentru ca – pe baza legilor „făcute de hoți pentru hoți” – să transforme România într-o colonie occidentală, prin nestoparea la timp a factorilor ce i-au adus la sapă de lemn pe majoritatea locuitorilor de pe aceste meleaguri bogate: punerea pe butuci a întregului complex economic național (mii de întreprinderi falimentate și vândute la preț de fiare vechi, agricultura mătrășită, flota maritimă și fluvială lichidată, cercetarea batjocorită), pădurile măcelărite, minele închise, teren arabil înstrăinat, milioane de români expatriați (doar foarte puțini dintre ei se întorc), sistemul sanitar muribund, educația și cultura așijderea, datoria externă de peste 150 miliarde dolari etc. Pe baza calculelor efectuate de profesorul prahovean Eugen Stănescu, cel care a raportat toate monezile timpului la aur, iată ce afirm în articolul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017, cutremurătoare probă inclusă și în recentul text Scrutinul s-a încheiat, numărătoarea voturilor continuă…(17 iunie 2024): „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2.000 de miliarde euro!”

Prin urmare, de peste trei decenii românii asistă la infectele dezbateri televizate dintre catindații independenți (foarte rar) și ai feluritelor formațiuni sau uniuni politice, apoi – în zilele fixate de aflătorii la butoanele puterii aparente – se prezintă la urne, cu tot mai șubreda speranță (la drept vorbind muribundă, după lunga serie de rateuri) că votul lor contează și că de data asta vor sparge cercul vicios al fatalității postdecembriste, nu doar prin desemnarea celui cu adevărat bun între atâția dubioși aspiranți la funcția supremă în statul vlăguit, ci chiar a omului providențial, îndelung așteptat ca să scoată țara și nația din impas.

Dar ca de fiecare dată, euforia vulgului durează câteva zile, mai exact până când realizează (taman ca în primele zile după Decembriadă) că din nou s-a schimbat calul pe măgar: promisiunile din campaniile electorale sunt rând pe rând date uitării (precum dublarea alocațiilor de stat pentru copii, reducerea monstruoaselor decalaje dintre veniturile nerușinate și cele minime, România educată și digitalizată ș.a.m.d.), liniile de putere sunt la țanc ticsite cu sinecuriști și descurcăreți de felul plagiatorilor și al îmbogățiților peste noapte din bani publici, pe scurt, mult trâmbițata schimbare urmează calea bătătorită a demonocrației postdecembriste (doar uneori pe furiș și cu niscaiva menajamente, cel mai des în mod fățiș și sfidător) de a lua de la cei mulți și săraci pentru a da celor puțini și putrezi de bogați.

Lesne de înțeles că această murdărie politico-socială, prezentă în forme mai puțin brutale și pe alte meleaguri cu pretenții democratice, la noi se înfăptuiește (îndeosebi după firimiturile azvârlite poporenilor sub formă de sporuri la venituri) atât prin majorarea birurilor existente și apariția altora, cât și prin încălcarea sau, în cazul fericit, parțiala respectare a unor acte normative, așa ca mult prigonita lege a indexării veniturilor tuturor cetățenilor (alocații de stat, lefuri, pensii), la începutul fiecărui an calendaristic și cu rata reală a inflației, nicidecum cu măsluita rată oficială…

Cu excepția lui Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ -CD), valoroșii adversari ai lui Ion Iliescu la prezidențialele din Duminica Orbului (20 mai 1990), alegeri câștigate – desigur, prin atrocea voință a boborului de la orașe și sate – cu jenantul scor de 85 la sută de singurul necalificat dintre cei trei, valoarea contracandidaților la toate celelalte prezidențiale (inițial cu un mandat de patru ani, apoi de cinci ani) se poate aprecia cu o foarte bună aproximație după extrem de discutabila capacitate și corectitudine a chiriașilor de la Cotroceni: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis. Riguros adevărat (evident, fără a lua în calcul intrarea României cu stângul în NATO și Uniunea Europeană, înregimentări care se datorează în exclusivitate unei strategii politico-economice globalizante), căci chiar din prestațiile și afirmațiile unora dintre ei, mai puțin ale sasului voiajor, deducem că au înfăptuit atât de puțin pentru prestigiul țării și prosperitatea tuturor concetățenilor, încât cu siguranță niciunul dintre ei nu și-a meritat leafa și consistentele avantaje materiale, inclusiv după ce penibila noastră Constituție i-a obligat/îi obligă să cedeze locul altui profitor sau impostor (prins cu mâța în sac la sfârșitul celor două mandate, doar turnătorul Băsescu-Petrov a pierdut o parte din privilegiile postprezidențiale).

Cum fiecare formațiune politică de la noi (mă rog, a devenit o hazoasă cutumă postdecembristă) își folosește liderul pe post de „locomotivă”, cică pentru voturi în plus la parlamentare, și cum cele trei alegeri rămase se înșiruie la sfârșitul anului ca mărgelele pe ața intereselor politicianiste (primul tur al prezidențialelor, parlamentarele, al doilea tur), putem deduce că „greii” (la minte și nu numai) Marcel Ciolacu (PSD), Nicolae Ciucă (PNL), Elena Lasconi (USR), Diana Șoșoacă (SOS), George Simion (AUR), Kelemen Hunor (UDMR) se vor înfrunta/duela cu dubiosul „independent” Mircea Geoană (prostănacul lui I. Iliescu), posibil și cu alți aspiranți la funcția supremă în statul nostru eșuat. Firește, dacă actualele poziționări rămân neschimbate vreme de peste patru luni…

Despre liderii pomeniți mai sus se știu o mulțime de lucruri nemăgulitoare (așa este când ții cu tot dinadinsul să fii un însemnat personaj public), fapt pentru care, zic eu, toți au însușirile necesare unui președinte de galerie sportivă, ba chiar ale unui președinte de asociație de locatari.

Despre Mircea Geoană, fiu de general bolșevic, se știe că a fost cândva ambasadorul României în Statele Unite (numit de tătucul Iliescu), apoi ministru de Externe în Guvernul Adrian Năstase, senator, președintele Senatului, președintele Partidului Social Democrat și – pentru câteva ore – al României, iar în prezent deține funcția de adjunct al secretarului general NATO. Mândru de realizările trecute și prezente, dar fără a intra în niscaiva amănunte riscante, el susține cu tărie că a ajuns înalt demnitar NATO numai și numai prin vrednicia sa psiho-mentală! Chiar așa să fie? Păi, aflăm din surse colaterale că Geoană a izbutit cu însușirile lui „alese” să lege „prietenii” doar cu alde Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, George Copos, Marian Vanghelie și alte mari secături de pe aceste plaiuri. Familia sireaca („revoluționara” și mult necușera soacră Margareta Costea și îndeosebi ultrasuspectul Gheorghe Barba, verișorul soției Mihaela și chipurile mare afacerist american) au tras atât de eficient sforile în rândul republicanilor, încât Donald Trump a făcut din demagogul prostănac adjunctul secretarului general NATO. Suficiente motive ca să susțin în continuare că cei mai mulți dintre foștii și viitorii mari mahări ai României (președinte, șparlamentari, miniștri, secretari de stat, diplomați, magistrați, șefi de agenții etc.) sunt membri ai uriașei „familii” planetare GIGO (Garbage in, Garbage out – Bagi gunoi, scoți gunoi).


Alimentația ca instrument politic…

În 1991 când cei de la Uzina Mecanică Plopeni au fost restructurați, ei produceau pentru industria de apărare, au primit recompense bănești pentru întreaga activitate (ca la Oscar). Din salariile compensatorii primite au crezut că pot deschide un butic pentru întreținerea familiei. De acolo puteai să cumperi ceva de mâncare. Apoi au venit firmele mari, Mall-uri, iar bieții buticari au fost nevoiți să închidă. Dar ce am văzut în pandemie? Firmele mari răspund la comenzile politice și ar trebui să nu ne mirăm când vor trage obloanele la comandă. Pe geamuri vom găsi un bilet: nu am putut să facem aprovizionarea. Tot în pandemie am văzut un singur magazin, într-un oraș mare european, care aparținea unui indian, și care nu respectata nici-o regulă impusă. El știa: dacă nu vinde nu mai are bani pentru curent sau chirie. Trebuia să vândă…! Faptul că am distrus micii agricultori, micii buticari o să fie o armă care ușor o să fie îndreptată asupra noastră.

Citeam cum un europarlamentar din Polonia a vorbit în parlamentul european la încercarea de numire la vârf a Ursulei von Der Leyen: „Ar trebui să mergi la închisoare, nu la Comisia Europeană”. „Sunteți autoarea Pactului UE privind migrația – cum să nu vă fie rușine să promovați ceva care a făcut ca milioane de femei și copii din Europa să se simtă amenințați pe străzile propriilor orașe”. „Sunteți responsabilă pentru fiecare viol, fiecare atac și fiecare tragedie cauzată de afluxul de migranți ilegali”. „Sunteți fața economiei și agriculturii europene care le distrug pe amândouă”. „Sunteți fața nebuniei climatice din UE, care îi face pe europeni să devină din ce în ce mai săraci”.

În sens metaforic, termenul „mâncare” poate fi folosit în unele contexte pentru a descrie un instrument pentru a obține putere, influență sau control asupra altora. De exemplu, expresia „mâncare pentru gând” se referă la oferirea de recompense materiale sau alte avantaje pentru a manipula sau influența pe cineva. Totuși, în sens literal, mâncarea nu poate fi considerată o armă în sine, ci poate fi folosită ca un instrument pentru a susține viața și sănătatea sau, în anumite circumstanțe, pentru a răni sau a ucide (de exemplu, în cazul unor otrăviri alimentare). Deci, în general, mâncarea nu este considerată o armă în sensul tradițional al termenului. Dar hrana a fost folosită în diverse moduri de-a lungul istoriei pentru a controla sau supune populații sau grupuri de oameni. Un exemplu binecunoscut este folosirea hranei ca armă în timpul asediilor medievale. Blocarea aprovizionării cu alimente către un oraș asediat era o tactică comună de război și putea duce la teamă și slăbirea rezistenței populației locale. De asemenea, în contexte moderne, hrana a fost utilizată ca armă politică sau de control social. De exemplu, regimurile totalitare sau dictatoriale au folosit restricțiile alimentare ca mijloc de a controla populația și a-i asupri pe cetățeni. În unele cazuri, guvernele au folosit distribuția selectivă a hranei pentru a recompensa susținătorii lor și pentru a pedepsi sau a controla pe cei considerați inamici. Deci, hrana a fost utilizată în istorie nu numai pentru a hrăni populații, ci și pentru a exercita control, putere și influență asupra acestora în diferite contexte politice, sociale sau militare.

În ultima sută de ani, au existat mai multe situații în care hrana a fost utilizată în moduri care au afectat puternic populațiile. Iată câteva exemple relevante din istoria recentă. Blocada din Leningrad (1941-1944) – În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul Leningrad (acum Sankt Petersburg) a fost supus unei lungi blocade de către trupele germane. Aproximativ două milioane de locuitori au murit din cauza foametei și a altor condiții dificile din perioada blocadei. Epoca Mao Zedong din China – Între 1958 și 1962, politica Partidului Comunist Chinez cunoscută sub numele de „Marele Salt Înainte” a dus la o foamete masivă în China, care a făcut milioane de decese din cauza lipsei de alimente. Războiul din Yemen – Conflictul din Yemen, care a început în 2014, a dus la o criză umanitară gravă, inclusiv foamete și insecuritate alimentară în rândul populației. Acestea sunt doar câteva exemple, dar există și alte situații în care hrana a fost utilizată în moduri care au avut consecințe dramatice pentru populațiile afectate în ultima sută de ani.
Mă gândesc că aceste minți diabolice se pot gândi și astăzi la aceste metode. În ultimii ani, hrana a fost folosită ca o armă în conflicte și crize umanitare din întreaga lume. Conflictul din Ucraina – Există temeri (temeri) că Rusia ar putea folosi privarea de alimente ca o armă împotriva Ucrainei. Acest lucru amintește de Holodomor, o foamete forțată care a avut loc în Ucraina la începutul anilor 1930. Yemen – Utilizarea infamă a foametei ca armă de război în Yemen este un alt exemplu actual în care hrana este utilizată pentru a exercita control și presiune asupra populației. Conflictul din Myanmar – Conflictul și criza umanitară din Myanmar au dus la insecuritate alimentară și la folosirea hranei ca instrument de control și represiune.

Aceste exemple sunt doar câteva gânduri ale mele, iar hrana poate deveni o armă puternică în contexte, conflict, criză umanitară în lume. Se vorbește destul de des despre criza alimentară. Ea poate fi determinată de o varietate de factori și nu este în mod necesar dirijată de cineva anume. Iată câteva motive comune care pot contribui la apariția unei crize alimentare.

Schimbările climatice: Evenimente extreme legate de schimbările climatice, cum ar fi seceta, inundațiile sau furtunile, pot afecta producția agricolă și pot duce la scăderea recoltelor, ceea ce poate duce la penurii alimentare. Conflictele și instabilitatea politică: Zonele afectate de conflicte armate sau instabilitate politică pot fi în imposibilitatea de a-și produce sau importa suficiente alimente pentru populație, ceea ce duce la foamete și crize alimentare. Creșterea populației: Creșterea populației mondiale pune presiune suplimentară asupra resurselor alimentare existente, ceea ce poate duce la insuficiența alimentară în anumite regiuni. Creșterea prețurilor: Fluctuațiile prețurilor la produsele alimentare pot face ca anumite categorii de alimente să devină inaccesibile pentru o parte a populației, ceea ce poate duce la insecuritate alimentară. Probleme legate de distribuția alimentelor: Uneori, crizele alimentare sunt cauzate de probleme în distribuția alimentelor, cum ar fi infrastructura deficitară sau lipsa accesului la piețe pentru a vinde sau achiziționa alimente.

În unele cazuri, crizele alimentare pot fi exacerbate sau chiar provocate de factori umani, cum ar fi corupția, neglijența guvernamentală sau interesele politice sau economice ale unor grupuri de putere. În aceste situații, criza alimentară poate fi dirijată sau manipulată într-o anumită măsură de către anumite persoane sau organizații. Eu parcă aud în fiecare zi despre aceste probleme. Dar dacă era ajutat micul producător, micul buticar, poate că astăzi nu mi-ar fi fost teamă. Dar nu se vrea…!


Ca lumină a contemplației, atingerii, trezirii: poezia-suferință, eseul emoțional, teosofia iluminării…

Ar putea fi o Carte a sinelui… Sau poate chiar un manual al trezirii sinelui… Căci, doar parcurgând, filă cu filă, etapele de treziri punctate de autoare, vei putea înțelege ceea ce este dincolo de misterul poetic de ieri, materializat din încercări, treceri, etape de viață, în spiritualitatea unei transcedentări din sine… Este oare o trezire ce a irumpt drastic din cunoaștere, din intersecția vieții cu un destin greu, dar și eliberator, iar, prin acesta, al deschiderii spre alte și alte forțe de cunoaștere, de lumină, aducând cu sine percepția, trezirea, iluminarea sinelui poetic, iată, meditativ-spiritualizat, sau este, de fapt, continuitatea unui proces în pași?… Aparent, pași mărunți, ca redare, dar fiecare având, născând din acest „a avea”, o profunzime pe o altă și altă lungime a sinelui, o altă scală a cunoașterii. Este greu de spus… Căci ar însemna o putință a propriei deschideri a sinelui cititorului, nu prin empatia cu ființa lecturii, ci printr-o cunoaștere cel puțin egală cu a autoarei. Or, noi, ca ființe, suntem diferiți, nu doar prin structura materială, organică, biologică, dar, mai ales pe un asemenea palier, prin cea a cunoașterii, a experienței, a încercărilor, înțelegerii, prin meditație, prin relevării dinspre sine spre exterior.

Trezirea sinelui autoarei s-a revelat, nu atât în etape întru-un același segment, adesea unul singur relevant și posibil a fi accesat într-o viață de om, am putea spune obișnuită, ci printr-un întreg mănunchi dat de greutățile vieții, nedreptățile, bucuriile, dezamăgirile, prăbușirile, îndreptările, încercările și împovărările, despovărările, ca primi pași spre desferecarea accesului la propriul sine. Dar a căpătat și o formă de materializare a cunoașterii ca proprie iluminare prin scris. Prin poezia-suferință, prin eseul emoțional, prin teosofie… Iar ceea ce putem vedea în acest nou volum al Floarei Mihali Petrov, un manual, dar nu al stării de sine al autoarei, ci de irumperi deja astral-celeste (și vorbim de „a vedea”, nu doar a citi, pentru că profunzimea aproape eterică te duce dincolo de simpla dimensiune și „dimensionare” pe axele obișnuite ale revelației, suferinței, înțelegerii, toate metastazate în suferință pentru o vindecare în astral), sunt alte și alte scântei de sclipiri spiritualizate culese de autoare din bolta sinelui, ca proiecții aduse la nivelul de înțelegere al propriilor cititori, aflați tocmai la un alt nivel de absorbție prin cărțile anterioare, sau de primă empatie al acelora ce deschid întâia oară nu doar unul dintre volumele autoarei, ci, deja, însăși părți în serie de dezidire a sinelui spre cunoașterea din bucăți, din stivele anterioare de suferință, din bolțile de înțelegere divină prin contemplarea propriei suferințe drept cale de vindecare. A ei, dar și a noastră, firește după acei pași pe care doar divinitatea ni poate trasa pe drumul deschiderii, înțelegerii, iluminării. Ca o scriere a propriului „manual” de deschidere a sinelui, de luminare spirituală, de contemplare a divinului, de absorbție a lui, de identificare cu părticica infimă din fără-de-sfârșitul-sinelui, al lumii de aici, dar și al lumilor-cunoaștere ce transcend spre celestul de iluminare dat de atingerea divinului.

În conturarea acestui „manual” al trezirii sinelui, autoarea urmează într-un fel și materialul obișnuit nouă: cunoașterea, simțirea, înțelegerea primară… Ca nevoi de bază ale luminării aidoma, ca pași, celui ai materialului. Cu nevoile de bază, primare, dar acum ca hrană, nu doar pentru spirit, când și când, ci, primordial, a sinelui – prin absorbția luminii, la început ca exercițiu de contemplare, de admirație, apoi de însăși contopire cu astrul dătător de viață, aici, oriunde și pururea, „hrană” prin contemplarea ca prană de dimineață, de seară, oricând când razele-i sunt blânde, reflectându-se în planul emoțional, prin întâia sa treaptă, cea a devenirii… Iar ferestrele de deschidere ale cărții continuă… Și fac legătura și cu numeroasele medalioane poetice, în sine o carte, înconjurând ca un halou și explicitând – chiar de nu era nevoie, căci lumina nu are nevoie de explicații pentru a fi văzută, a fi contemplată, absorbită, a fi trezire, Floare Mihali Petrov punctând, prin caldele ei linii poetice, aceste etape de trezire. Acum scriind, dară, nu doar despre lumină, ci prin însăși lumină… Prin viu, despre viu…

*Floare Mihali Petrov – „Tehnici de trezire spirituală, de iluminare”, Editura Semne, 2024

 


Copilul înfiat…

Într-o împrejurare oarecare am avut prilejul să discut cu un general al armatei române. Era bine dispus, binevoitor, prietenos, fără morga aceea a omului sus-pus, care te ține pe tine, biet muritor de rând, la distanță. Un pensionar gata de a lega o discuție menită să uiți că trece timpul. Discutase câte toate cu mulți dintre cei prezenți, făcuse chiar glume, râsese, dăduse sfaturi, ce mai, se comportase ca un om normal. Întâmplarea a făcut ca să stăm mai mult de vorbă. Mi-a spus că provenea dintr-o familie cu nouă copii din Maramureș, că fusese luat „de suflet” de niște rude din Vâlcea încă în primii ani ai vieții. Mi-a spus că părinții îl dăduseră, fiindcă greutățile și nevoile îi copleșiseră. Curând după plecarea lui din casa părintească, mama îi murise. Nu fusese la înmormântarea ei. I s-a spus mult mai târziu. Tatăl s-a recăsătorit și a luat o femeie cu alți patru copii. A revenit în casa părintească pentru o zi după cincisprezece ani. Era o familie străină. Simțea cum frații îl invidiază, pentru că avusese șansa să fie „dat de suflet”, să aibă de toate în noua familie, să nu mai ducă grija zilei următoare. Îi erau frați, dar în același timp îi erau străini. Ei fiind mai mari, terminaseră câte o școală de meserii, învățaseră câte o meserie „la locul de muncă”, vreo doi se căsătoriseră deja. Niciunul dintre ei nu avea planuri mărețe de viitor, aspirații tinerești. Totul se reducea la grija pentru existență.

În calitate de „copil înfiat” nu a avut o copilărie fericită. „Aveam de toate: mâncare destulă, haine bune, bani pentru cărți și ce mai trebuia la vârsta aceea. Nu m-a bătut nimeni, nu m-au certat. Învățam bine, era premiantul clasei și oricine ar fi crezut că sunt un copil fericit, cu perspective strălucite de viitor. În realitate nu era așa. Aveam din cele materiale, dar îmi lipseau cele spirituale. Numai Dumnezeu știe de câte ori mă ascundeam ca să plâng și să-mi înăbuș durerea din inima mea. Eram la vârsta când copilul are nevoie de dragoste părintească, de comunicare, de înțelegere, de mângâiere. Nimic din toate astea nu aveam. Părinții adoptivi erau oameni corecți în felul lor. Se îngrijeau să am toate din cele materiale, dar nu-mi dădeau nimic din sufletul lor, din dragostea lor. Nu-mi amintesc din toată copilăria mea să fi îmbrățișat sau să fi fost îmbrățișat de tata sau de mama. Totul se reducea la calcule, la socoteli contabilicești. Parcă și banii pe care mi-i dădeau să-mi cumpăr cele necesare erau însemnați undeva, în condici numai de ei știute, ca niște economii, pe care urmau să-i primească cu dobândă peste ani.

Dacă pentru majoritatea copiilor copilăria este vârsta cea mai frumoasă, de care își amintesc toată viața cu drag, cu nostalgie, pentru mine a fost o piatră grea de încercare, pe care am resimțit-o toată viața.

Am învățat pe brânci, nu de dragul de a fi premiant, de a fi lăudat de profesori, ci din dorința numai de mine știută, de a zbura cât mai repede și cât mai departe de acolo. Mă obseda gândul de a-mi câștiga cele necesare pe cont propriu, gândul de a nu mai depinde de acei oameni străini. Am intrat la școala militară de timpuriu, fiindcă am auzit că acolo îți asigură statul toate cele necesare. M-am dus acasă doar în vacanțe, dar prăpastia dintre mine și părinții adoptivi s-a mărit de la un an la altul. Am urcat treaptă cu treaptă ierarhia militară, am ajuns aproape de vârful piramidei, am lucrat mulți ani în Ministerul Armatei. Am ținut însă permanent legătura cu părinții adoptivi. Le trimiteam bani, pachete, vorbeau o dată sau de două ori pe săptămână la telefon. Când puterile li s-au șubrezit, m-am înțeles cu niște rude din satul lor să-i îngrijească. Le trimiteam bani și le-am promis casa, grădina și tot ce însemna proprietate a mea în satul acela. Nu-mi trebuia nimic. Aveam de toate, iar în planurile mele de viitor nu s-a găsit niciodată ideea de a mă întoarce în satul vâlcean în ultimii ani ai vieții. M-am căsătorit, am avut și eu copii, dar alta a fost atmosfera, legătura.