Nu, nu este vorba despre protejarea comunităților noastre de români… Nici din Ucraina, nici din Moldova… Cu atât mai puțin din colțuri de lume unde oricum nu știm câți români trăiesc… Pentru că improvizațiile de liste pentru alegerile din diaspore nu se potrivesc de fel cu numărul celor ce ar avea nevoie de protecție în cazul agresării țărilor lor… Și nu este vorba în mod real de apărarea lor cu forțe militare trimise din Patria Mamă… Căci ne-am apăra frații cu arma în mână… Dar nu despre ei este vorba… Pentru că, deși se clamează eventualul nostru rol de apărare militară a acestor comunități, ca un soi de obligație morală, pe linie de sânge, în fapt, se discută despre acestea strict din perspectiva unor comunități aflate în state independente… Nu despre legăturile de suflet cu frații aflați la capătul „podurilor de flori”, nu despre românii ce trăiesc pe teritorii smulse în istorie din România Mare… Căci, nu despre protejarea lor, ca frați ai noștri, este vorba, ci despre crearea un pretexte care să ne arunce în război… În războiul nostru, ca victime, ca morți, pentru apărarea, nu a fraților noștri, ci a intereselor altora. Să fim noi cei ce vom ridica piatra, dar și cei ce vom pune la dispoziție următorul poligon de război…
Dacă a fi fost vorba despre grija guvernanților pentru siguranța fraților noștri am fi vorbit despre alte măsuri… Despre o protecție a românilor din acele teritorii derulată sub un mecanism internațional… Despre crearea și dezvoltarea unor instrumente de identificare și repatriere de urgență a fraților noștri în caz de nevoie. Dar nu protejezi românii de peste granițe trimițând tancuri și trupe în „apărarea” lor… Ci, poate, dacă ești un stat puternic, și militar, și la nivel de servicii secrete, dar și cu un lobby și o diplomație externă pe măsură, îți poți apăra frați prin intervenții „chirurgicale”, prin identificarea, localizarea și organizarea unor recuperări și repatrieri colective. Fără a tropăi a război…
Dar nu despre asta este vorba în proiectul de lege de trimitere a militarilor noștri acolo… Nu despre protejarea românilor din Ucraina ori din Moldova… Mai ales că, pentru frații noștri de pe Prut, mecanismul ar fi fost mult mai simplu și mai securizant… Și nu aveam nevoie de o lege de decontextualizare a armatei române și de transformare a ei într-un instrument de acțiune ce va putea fi etichetat, peste ani, într-un drept internațional tot mai incorect, drept agresiune pe teritoriul altor state. Chiar dacă vom acționa acum la solicitarea acestora… Pentru că Istoria nu va judeca după dreptul internațional de acum, după deciziile luate (impuse) în numele lui, ci după interesele acelora ce vor veni după noi… Și nu aveam nevoie nici de trei decenii pentru a ne expune drept „carne de tun” în războiul altora pentru a ne strânge frații în brațe… Doar dacă nu vrem să o facem într-un soi de îmbrățișare în giulgiul jerbelor din florile uscate de pe podurile de altădată…
Puteam, și încă putem, să asigurăm o protecție a fraților moldoveni prin cea mai simplă formulă, e drept, una anti-război și fără consum de muniție și vânzări de armament care să îndestuleze clicile, prin Reunire. Căci, dacă vrem să avem garanția apărării fraților noștri de către noi, trebuie doar să ne unim. Acum, nu după ce, eventual, aceștia vor fi fost împinși pe tabla de șah a nebunilor de război din poligonul morții (poate nici măcar de nebunii Răsăritului, ci de cei ai Europei). Cât privește apărarea militară de către noi a românilor din Ucraina, cum să ne jurăm că o vom putea face noi, cu arma în mână, când nu am reușit nici măcar să punem presiune pe guvernul ucrainean pentru a le da drepturile cuvenite, ca limbă, educație, exprimare și cultură? Cum să credem că, având o asemenea lege de transformare a României într-o țară care să ducă războaie pentru alții, pe teritoriile lor (da, pământurile noastre de cândva, dar, azi, teritorii de stat ale altora), îi vom proteja când nu i-am putut apăra pe preoții huliți, batjocoriți, bătuți și alungați din bisericile românești din Ucraina, pe dascălii și redactorii de reviste în limba română ori pe simplii români de acolo care, astăzi, evită să-și mai asume identitatea Patriei Mamă pentru că țara i-a ignorat ani la rând la ordinul altor străini?
Acest proiect, care rescrie practic modul de acțiune a armatei române, depășește cu mult chiar și ideea schimbării de paradigmă, riscând etichetarea armatei române drept agresor… Mai ales într-o Ucraină care, după ce va striga după noi pentru a-i apăra pe românii de acolo, de fapt, pentru a ne implica activ și provocator, probabil cu o declarație de război împotriva Rusiei gata redactată, ne va trata, peste ani, așa cum stă încă scris în manualele și cărțile ei de istorie că am mai fi făcut-o: ca ocupanți….
Și s-ar putea să nu mai fie trase nici prea multe salve de tun, nici tiruri de lansatoare, până atunci… Nu pe actualul teritoriu ucrainean de derulare a războiului… Căci, n-ar fi de mirare sa aflăm, cât de curând, și de existența unui act adițional al acestui proiect, de punere la dispoziție a armatei nostre pe fronturi din țări străine (fie și cândva trup din trupul patriei mamă, războiul nu va mai aminti de Patria Mamă, pentru că, oricum, a șters-o între timp, ca identitate și rol, din cărțile de istorie și din conștiința publică a noilor generații), să găsim, dară, pe lângă acest proiect, și o formulare impunând modul de reașezare a armatei noastre. Ca rol pentru alții, mai puțin sau deloc, ca rost pentru noi… O notă de aparent subsol prin care chiar statul respectiv să ne ceară protejarea militară a minorităților noastre de acolo, avansând, în numele nostru, declarații de război. Și n-ar fi de mirare să vedem cum Kievul va identifica și va recunoaște de acum minorități românești în toate colțurile Ucrainei… Acolo unde va avea interesul să fie protejată. Apoi va cere imperios Bucureștiului sa apere militar, nu atât aceste minorități, pe care oricum le-a privit și le-a folosit drept „carne de tun”, ci teritoriile pe care se află ele… Adică Ucraina… De la Odesa până în colțurile în care poate nu a călcat picior de român…
