Arhiva zilnică: 5 aprilie 2024

Expoziția „Dacia – Regatul aurului și argintului” deschisă la Drents Musem din Olanda

Expoziţia „Dacia! Rijk van goud en zilver”/ „Dacia! Regatul aurului şi argintului” s-a deschis la Drents Museum din oraşul olandez Assen. Perioada cuprinsă între secolele IV – III î.Hr., poate fi considerată, pe drept cuvânt epoca „prinților geți de aur și argint”. Se conturează, în exteriorul arcului carpatic, câteva centre de putere, cu o elită strâns conectată la mentalitatea basileului oriental și elenistic și aflată în relații politice, dinastice și culturale, cu regatele din Balcani. Tezaurele din această perioadă, fie inventare funerare sau doar depozite, sunt alcătuite din trei mari categorii de artefacte: piese de armură, seturi de harnașament și servicii de vase pentru ceremonii. Reprezentările de personaje pe tron, precum și atitudinea solemnă a acestora dovedesc statutul lor înalt: de divinități, regi sau sacerdoți. Motivul „ochilor apotropaici”, redat pe coifurile din aur sau argint, semnifica puterea basileului de a vedea și controla tot. Avem de început tezaurul princiar de la Băiceni – Cucuteni, Coiful de aur de la Coțofenești, tezaurul de la Agighiol, pe cel de la Peretu, cel de la Porțile de Fier, rhytonul de la Poroina (jud. Mehedinți), brățările de aur și argint de pe întreg cuprinsul Daciei, umbourile de scut descoperite la Piatra Roșie, etc.. „Dacia a fost într-adevăr un regat al aurului şi argintului, lăsându-ne o moştenire culturală impresionantă, pe care România e dornică să o împărtăşească Europei şi lumii. Salut prin urmare această frumoasă dovadă a dialogului intercultural dintre România şi Ţările de Jos prin intermediul artei antice de pe teritoriul ţării noastre. Ca ministru al Culturii, vreau să felicit din inimă Muzeul Naţional de Istorie a României şi Muzeul Drents pentru colaborarea în realizarea acestui act cultural! Meritul colaborării este cu atât mai mare cu cât expoziţia a fost realizată într-o perioadă foarte scurtă de timp, în şapte luni, ceea ce e neobişnuit pentru organizarea expoziţiilor internaţionale cu bunuri de o asemenea valoare. Când două muzee se bazează însă pe încredere şi profesionalism, câştigă cultura şi publicul iubitor de cultură”, a spus Raluca Turcan.

Expoziţia curatoriată de Muzeul Naţional de Istorie a României şi Muzeul Drents cuprinde elemente ce provin din colecţiile a 18 muzee româneşti. „Este o premieră expoziţională în mediul cultural olandez, fiind pentru prima dată când obiecte arheologice unicat provenind din patrimoniul naţional al României sunt prezentate într-o expoziţie aici, în Ţările de Jos. Sunt sigură că cele şase luni ale acestei expoziţii vor fi prilej de încântare pentru vizitatori şi ocazie pentru mai bună cunoaştere a comorilor antice ale României”, a mai afirmat ministrul Culturii. Printre cele mai notabile artefacte se numără tezaurele de aur din epoca bronzului și prima epocă a fierului de la Perșinari, Săcuieni, Ostrovul Mare, Răcătău, Sărmășag, Sacoșul Mare, precum și coiful de la Coțofenești și diadema de la Bunești-Averești. De asemenea, sunt expuse piese din tezaurele de la Agighiol, Peretu, Cucuteni-Băiceni, Stâncești, brățările dacice din Sarmizegetusa Regia și tezaurele de argintărie geto-dacică de la Epureni, Sâncrăieni, Lupu și altele. Expoziţia este deschisă până la 26 ianuarie 2025, la Drents Museum (Assen). La 30 de ani de la deschiderea primei expoziții de arheologie românească găzduită de un muzeu olandez, expoziția propune o nouă perspectivă asupra culturii și civilizației geto-dacice, care de această dată se concentrează asupra spectaculoasei arte a orfevrăriei și argintăriei geto-dacice, unice în spațiul european. În cadrul expoziției vor fi prezentate 673 de obiecte din metale prețioase, provenind din peste 50 de tezaure, aflate în colecțiile a 18 muzee din România. Poate românii noștri de pe toate meridianele europene vor vizita expoziția – tezaur, spre a vedea strălucirile trecutului sub lumina cărora ne-am născut și am crescut. (G.V.G.)


„Câmpul morților” din Prahova a mai dat la iveală câteva morminte din epoca bronzului

O echipă de arheologi de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova chemată să intervină preventiv pentru o anumită locație, a făcut o descoperire remarcabilă în localitatea Păulești, din Prahova, scoțând la lumină morminte datând din epoca bronzului. Săpăturile acestora ce s-au desfășurat între aprilie și mai 2024 au scos la iveală trei tumuli (movile funerare), în care au fost identificate patru morminte vechi de aproape cinci milenii. „Peste 600 de movile din pământ („tumuli”), au fost ridicate de către comunitățile umane aflate la începutul epocii bronzului. Tumulii sunt monumente funerare construite din pământ în care erau îngropați oamenii acum aproape cinci milenii, după un ritual specific comunităților umane din acea perioadă. În secolele recente aceste câmpii au fost exploatate agricol, iar în prezent devin terenuri deschise investițiilor industriale sau imobiliare, dar și pentru amenajarea unor centrale solare.

În aceste situații, arheologii intervin pentru a salva patrimoniul arheologic și cultural reprezentat de aceste monumente care sunt expuse distrugerilor”, au precizat arhologii de la Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova. În acest context, arheologii intervin pentru a proteja și salva patrimoniul arheologic și cultural amenințat de dezvoltările moderne. Echipa de arheologi condusă de Alin Frînculeasa, alături de Octav Negrea, Claudia Dumitrescu și Eduard Ghinea, de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a efectuat săpături în cei trei tumuli cu înălțimi cuprinse între 0,6 și un metru și diametre între 25 și 35 de metri. În aceste movile au fost descoperite patru morminte de înhumație. „…unul în prima movilă, două în cea de-a doua, ultimul în tumulul numărul trei. În prima movilă a fost descoperit un mormânt atribuit unui adult de sex masculin. În cea de-a doua movilă, care avea înălțimea de circa un metru și diametrul de 30 metri, în unul din morminte atribuit unui copil au fost descoperite două inele de buclă, realizate din argint, și doi bulgări de ocru, dintre care unul de culoare mov, iar celălalt roșu”, adaugă arheologii prahoveni. În celălalt mormânt a fost descoperit un individ adult așezat lateral, o poziție de înmormântare a corpului mai puțin specifică în cazul tumulilor cercetați în zonă. „În movila trei a fost cercetat un mormânt de adult, individul având o constituție fizică masivă, așezat în poziție specifică, care avea depus în apropierea umărului stâng un bulgăre de ocru roșu, o vopsea naturală care simboliza în epoca respectivă putere și vitalitate. Cercetările de la Păulești vin să completeze informațiile legate de populațiile și comunitățile umane care au locuit și trăit în această zonă în preistorie”, au mai spus specialiștii prahoveni. Movilele de pământ aflate pe câmpurile care mărginesc DN1, pe tronsonul Ploieşti-Câmpina sunt morminte vechi de mii de ani, ridicate în epoca bronzului, în perioada 3300 – 2500 î.Hr.. Informaţia a fost furnizată de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova care a deschis deja mai multe situri arheologice pentru studierea acestor tumuli.

O echipă coordonată de către arheologul Alin Frînculeasa de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a demarat cercetări arheologice și pe raza localităţii Târgşoru Nou, comuna Ariceştii Rahtivani (jud. Prahova), fiind vizate în special ridicăturile de pământ din zonă (posibili tumuli funerar). Unul dintre tumulii de la Târgşoru Nou avea diametrul de circa 30 de metri şi înălţimea de circa un metru. Intervenţia arheologică a urmărit salvarea acestui sit prin cercetarea integrală şi recuperarea informaţiilor de natură istorică, dar şi a patrimoniului arheologic. „La baza tumulului se afla săpată groapa funerară în care era aşezat un copil, depus conform ritualului specific epocii, adică dorsal, cu membrele inferioare strânse şi căzute în lateral. În zona craniului, dar şi pe calotă au fost identificate urme de ocru roşu (vopsea naturală). Înmormântarea unui copil într-un tumul a cărui construcţie implica mult efort şi coeziune socială arată importanţa acestei persoane, dar şi a familiei sale în cadrul comunităţii din care provenea”, explică cercetătorii M.A.P. Având o vechime mai mare de cinci milenii şi origini în stepa de la nordul Mării Negre, astfel de monumente funerare împânzesc zonele joase de câmpie. În judeţul Prahova sunt identificaţi peste 600 de tumuli dispuşi atât în bazinul râului Prahova (SV judeţului), cât şi în al râului Cricovul Sărat (SE judeţului) și Teleajen. În ultima perioadă, datorită dezvoltării zonei aflate la nord de municipiul Ploieşti, au fost cercetate 40 de astfel de situri dispuse pe raza localităţilor Ariceştii Rahtivani, Băicoi, Florești, Păuleşti, Blejoi, Ploieşti, Târgşoru Nou, Târgşoru Vechi, Nedelea, Strejnicu, Stoenești. Au fost descoperite numeroase morminte cu inventare spectaculoase, instituţia din Ploieşti fiind deţinătoarea celui mai important patrimoniu legat de acest fenomen funerar. O echipă de arheologi de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova condusă de Alin Frînculeasa, din care au făcut parte Octav Negrea, Eduard Ghinea și restauratorul Claudia Dumitrescu, a realizat săpături arheologice preventive în Ariceștii Rahtivani, o localitate foarte bogată în astfel de obiective arheologice, pe raza acesteia fiind identificați peste 120 de tumuli. A fost excavat un tumul parțial distrus în care a fost descoperit un mormânt, care după studiul materialului osteologic conservat, poate fi atribuit unei persoane subadulte (adolescent). Individul era înmormântat conform standardului funerar specific primei jumătăți a mileniului al III-lea î.Hr., cultura Iamnaia. Nu a avut inventar, ci doar un bulgăre de ocru roșu (argilă bogată în oxizi de fier) depus în apropierea umărului stâng.

Pe raza comunei Ariceștii Rahtivani (Aricești, Nedelea, Târgșoru Nou, Stoienești) au fost cercetați până în prezent în jur 20 de tumuli, localitatea devenind foarte cunoscută în mediul științific din România, dar și în Occident. Poate vă întrebați de ce la aceste morminte inventarul funerar era atât de redus și conținea în marea majoritate doar un colorant natural roșu (ocru). În cartea mea „Geții Roșii” am dezbătut subiectul sacrificiilor de sânge făcute în trecut. Fierul din sângele uman poate face „pasul la histerezis” în cazul unei furtuni magnetice și poate opri inima unor viețuitoare. De aceea există în calendarul creștin perioade de post în care ar trebui să fim mai „anemici” pentru a fi feriți de acest fenomen ce se poate întâmpla odată la câteva mii de ani. „Câmpul Morților” aflat în jurul Ploieștiului (jud. Prahova) mai ascunde încă multe taine… (G.V.G.)


Destinații: Conacul Nicolau și parcul de agrement de la Brazi

Localitatea Brazi de lângă Ploiești, din Prahova, şi-a căpătat în timp titulatura de cea mai bogată şi prosperă zonă. Şi continuă să îşi păstreze titlul. Ceea ce înainte era un câmp cât vedeai cu ochii, s-a transformat acum într-un proiect care atrage sute de curioşi zilnic. „Toată suprafaţa care e la momentul actual în această locaţie se cifrează la un număr de 12,5 hectare, în care sunt locuri de joacă pentru copii, sunt locuri de relaxare pentru persoanele vârstnice, sunt anumite fântâni.”, spune Radu Leonaș, primarul din Brazi. Atracţia principală este lacul întins pe două hectare, în mijlocul căruia este amplasată o scenă pentru evenimente. Iar spre bucuria locuitorilor, bărcile şi hidrobicicletele nu lipsesc. Conacul Nicolau și noul parc sunt situate în localitatea Brazii de Sus, comuna Brazi – una din cele mai bogate din județ, la doar 300 metri distanță de primăria așezării. Distanța până în centrul municipiului Ploiești este de circa 15 kilometri, iar până la centura Bucureștiului avem de parcurs aproximativ 40 kilometri. Localitatea Brazi se pare că își trage numele de la un pâlc de brazi falnici afla în vestul comunei, după cum scrie în „Dicționarul geografic al județului Prahova” din 1897. Tot în această lucrare se precizează: „Aici se fabrică vase de pământ foarte frumoase, care se pun în comerț sub numele de „Olărie de brazi” . După industrializare meșteșugul olăritului s-a pierdut în această așezare.

Monumentul istoric catalogat drept „conac” a fost edificat pe la 1750/1780, apoi refăcut în prima jumătate a secolului al XIX-lea și a aparținut boierului Nicu Nicolau. Apare pe lista monumentelor din Prahova ca monument de clasă A (cod L.M.I. 2010: PH-II-m-A-16364). În fotografiile mai vechi se distinge arhitectura brâncovenească (recognoscibila „logie” cu coloane), dar și elemente decorative orientale. Clădirea are peste 500 mp și în jurul său se mai păstrează și alte clădiri administrative și zidul de incintă. În apropiere se păstrează crucea Angelei N. Nicolau (născută G. Paxino) care a murit în 1927, în floarea vârstei, chiar în curtea conacului. Proprietatea a fost naționalizată în 1948 de la această familie de origine grecească. În epoca comunistă și postcomunistă a avut mai multe destinații: spital de neuropsihiatrie, cămin de bătrâni, gospodărie agro-zootehnică, spațiu de antrenament pentru Ministerul de Interne. Abia după acest periplu a ajuns în posesia Consiliului Local Brazi și atunci s-a ridicat problema amenajării spațiului și a restaurării conacului. Reaminteasc că acest monument istoric a fost inclus, la propunerea consilierului județean Mihai Apostolache, în Strategia de dezvoltare a județului pentru perioada 2021-2027, în vederea accesării fondurilor europene, prin POR Sud-Muntenia, pentru consolidare și rabilitare, pentru introducerea conacului într-un circuit turistic deocamdată neprecizat. Pasul acesta este departe de a însemna reabilitarea propriu-zisă. Până la depunerea proiectului, aprobarea investiției, studii peste studii, licitații etc. e posibil să mai treacă încă trei-patru ani.

Parcul de agrement creat de curând aici, la Brazi, s-a deschis pentru localnici și turiști, fiind o investiți efectuată pe terenul gol din jurul conacului. Acesta este compus din mai multe zone bine delimitate în cadrul complexului, unite prin alei pietonale și piste de bicicletă. Peste tot sunt amplasate bănci, coșuri de gunoi, aranjamente peisagistice, cișmele de apă; există și toalete. Sesizăm mai întâi terenurile sportive (tenis, fotbal), luminate cu nocturne, apoi ne îndreptăm spre aleea comercială cu căsuțe de lemn (nefuncționale toate momentan). Descoperim în curând lacul de agrement de 2 ha, pontonul, bărcile și hidrobicicletele colorate. Lacul are malurile pietruite, e protejat de o bară de lemn și se alimentează natural dintr-un pârâu. Pe malul dinspre căsuțe se află o scenă care va fi utilizată la evenimentele cultural-artistice. Ocolim lacul pe o alee lată și în colțul vestic găsim spațiul de grătar, amenajat cu spaliere, vatre de foc, mese și bănci, coșuri de gunoi. Plimbându-ne încet sub razele unui soare blând ajungem la fântâna arteziană ale cărei jeturi de apă țâșnesc de la nivelul solului în jocuri interesante de picuri de apă. Din acest loc începe esplanada terasată care duce spre conac. Conacul este învăluit de o pânză printată cu imaginea sa, pentru a ascunde starea de degradare a clădirii. Alături se află o clădire-foișor, de asemenea învelită în pânză, pentru protecție. Ansamblul urmează a fi reabilitat/consolidat/restaurat pentru a îndeplini o funcție culturală pentru comunitate. (G. V.G.)


Numărul 681

Descarcă PDF


Canonizarea Sfinților Închisorilor – un eveniment istoric, metanoic și salvator pentru România

Ceea ce s-a hotărât zilele trecute în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este un moment istoric de o importanță istorică, care se întâmplă la câteva sute de ani. Cartea sfinților s-a adăugat cu canonizarea a 16 martiri și mărturisitori din temnițele comuniste de către BOR. După 1990 este prima dată când Sfântul Sinod recunoaște, deocamdată parțial, că mucenicii, martirii și mărturisitorii din închisorile comuniste sunt sfinți luptători. Este un moment istoric de cotitură sfințitor, revelator și mântuitor pentru poporul român. În timp ce Europa se adâncește în beznele ateismului, materialismului dialectic, consumerismului și marxismului, BOR găsește resurse spirituale de a canoniza pe martirii anticomuniști care s-au jertfit pentru apărarea credinței, Bisericii strămoșești și care nu s-au lepădat de Hristos în vremuri crunte de prigoană bolșevică atee. Canonizarea unor Sfinți ai Închisorilor comuniste arată că Patriarhul și Sfântul Sinod înțelege că lupta martirilor anticomuniști a făcut parte dintr-un război duhovnicesc și nevăzut al binelui împotriva răului, a luminii contra întunericului, a libertății împotriva totalitarismului. Cu aceste canonizări BOR restaurează în spațiul societar valoarea revelatoare și sfințitoare a credinței într-un stat corupt de ideile materialismului marxizant și consumerismului Uniunii Europene.

În cartea de istorie a neamului trebuie amintit cu litere de aur acest moment revelator, care evidențiază un nou început în societatea românească. În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.. Principalele hotărâri noi ale Sfântului Sinod sunt următoarele: a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fi completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod. Aceşti sfinţi sunt: Părintele Dumitru Stăniloae, profesor de teologie la Sibiu și la București, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cu cinstire în ziua de 4 octombrie; Părintele Constantin Sârbu, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, cu cinstire în ziua de 23 octombrie; Părintele protosinghel Arsenie Boca, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cu cinstire în ziua de 28 noiembrie; Părintele Ilie Lăcătușu, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu cinstire în ziua de 22 iulie; Părintele ieroschimonah Paisie Olaru, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie; Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie; Părintele arhimandrit Dometie Manolache, cu titulatura: Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, cu cinstire în ziua de 6 iulie; Părintele arhimandrit Serafim Popescu, starețul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, cu titulatura: Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, cu cinstire în ziua de 20 decembrie; Părintele Liviu Galaction Munteanu, profesor de teologie la Cluj-Napoca, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, cu cinstire în ziua de 8 martie; Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie; Părintele arhimandrit Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, cu cinstire în ziua de 10 noiembrie; Părintele protosinghel Calistrat Bobu, duhovnic la Mănăstirea Timișeni și la Mănăstirea Vasiova, cu titulatura: Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, cu cinstire în ziua de 10 mai; Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie la Arad, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, cu cinstire în ziua de 18 septembrie; Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august; Părintele protoiereu Alexandru Baltaga cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, cu cinstire în ziua de 8 august.

Aceste nume de sfinți trebuie reținute pentru că au intrat în patericul istoriei religioase românești. Sfinții Închisorilor sunt icoane, care vor susține de acum încolo lupta sfințitoare și mântuitoare a poporului român împotriva globalismului progresist nivelator. Nu are nicio explicație rațională reacția deplasată a conducerii Institutului Elie Wiesel față de canonizarea acestor sfinți și, mai ales, a mărturisitorului Preot Ilie Lăcătușu. Acesta e acuzat de fostul profesor de marxism și socialism științific Alexandru Florian că a fost „legionar” și preot militar pe frontul de răsărit împotriva Rusiei sovietice. Prin această ieșire neștiințifică, conducerea Institutului Elie Wiesel s-a deconspirat? Preot Ilie Lăcătușu nu a fost „legionar”, iar ca preot militar și-a făcut datoria față de statul român care lupta împotriva bolșevismului și pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupația străină. Să înțelegem că cei din conducerea Institutului Elie Wiesel regretă căderea statului sovietic URSS, eliberarea Basarabiei și blamează pe cei care au luptat împotriva regimului totalitar bolșevic? Deci a lupta împotriva marxismului sovietic este un păcat? Adică să lupți împotriva părinților ideologici ai comunismului este o greșeală? Să înțelegem că atacul institutului contra BOR vine din partea urmașilor părinților ideologici ai fondatorilor statului sovietic? Este evident că cei care au ca religie ateismul marxist nu pot înțelege deciziile unui Sfânt Sinod ortodox. BOR a decis canonizarea celor care erau deja canonizați de poporul român. Ei sunt deja considerați sfinți de poporul credincios de peste 30 de ani. Sfântul Sinod al BOR doar a certificat această canonizare populară. Consider că aceste canonizări sunt doar începutul unui proces îndelungat de canonizări ale mucenicilor anticomuniști din închisorile comuniste. Trebuie, totuși, să remarc că au fost canonizați doar preoți, călugări și ierarhi de către Sfântul Sinod, deși Biserica înseamnă cler și mireni, adică comuniunea dintre preoțime și laicat. Această nuanță a canonizări doar a membriilor clerului trebuie să dispară. Așteptăm la următoarea decizie a Sfântului Sinod al BOR canonizarea unor jertfelnici mireni din temnițele comuniste, deja canonizați de poporul român. Cum ar fi Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor, numit așa de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirilor”. România se va salva doar prin restaurarea credinței sfințitoare și prin libertatea spirituală împotriva oricăror forme de neo-comunism totalitar de tip sovietic sau „european”. Sfinții Închisorilor sunt calea pentru renaștere spirituală și morală a României.


Când nu poți să învingi un adversar, îl elimini…

Voiam să scriu un articol despre marile minți americane care au sclipit în filosofia lumii, apoi am aflat despre încercarea de asasinat a fostului președinte Donald Trump. Ce pot să spun, americanii au eliminat patru președinți, apoi tot ei au fost numiți „simbolul democrației”. Abraham Lincoln și William McKinley în timpul celui de-al doilea mandat, James Abram Garfield și John F. Kennedy în timpul primului lor mandat. Un singur președinte a demisionat: Richard Nixon (în timpul celui de-al doilea mandat). Un palmares impresionant. Dar nici palmaresul nostru nu este neglijabil, am însăilat un proces și am eliminat legal un președinte. Dar totuși dacă ne întoarcem în această filosofie absconsă a unui popor măreț, ce găsim…? Filosofia politică americană se referă la activitatea, tradiția și gândirea filosofilor din Statele Unite ale Americii. Aceasta reflectă și modelează identitatea colectivă a SUA de-a lungul istoriei sale. De la puritanii din secolul al XVII-lea în Noua Anglie, cu accent pe relația dintre individ și comunitate, la influențele teologiei reformate calvine, filosofia iluministă în secolul al XVIII-lea, filosofia politică americană a evoluat și a fost conturată de gânditorii din istoria sa, inclusiv Părinții Fondatori, care au adaptat și extins ideile iluministe pentru contextul american. Când Cristofor Columb a descoperit „Noua Lume” în 1498, el a deschis calea pentru o nouă eră de explorare, colonizare și interacțiune între Europa și America. Ocuparea și colonizarea Americii de către aventurieri europeni au schimbat sensul asupra filosofiei ce a fost dezvoltată în acest context. Aventurierii europeni care au colonizat America au adus cu ei idei, valori și filosofii din cultura lor de origine. Ei au încorporat aceste idei în eforturile lor de colonizare, guvernare și interacțiune cu populațiile indigene. De asemenea, procesul de colonizare a condus la conflicte, transformări sociale și schimbări culturale profunde în America. Filosofia care a putut să se dezvolte în aceste condiții include idei despre putere, autoritate, drepturile individuale, justiție și relațiile interculturale. Aventurierii și coloniștii europeni au adus cu ei concepte filozofice precum liberalismul, mercantilismul, dar și idei legate de natura umană, libertate, religie și relațiile dintre oameni și autorități.

Un exemplu de un mare filosof american este John Dewey. John Dewey a fost un filosof, psiholog și educator american care a avut o mare influență în dezvoltarea filosofiei educației și a pragmatismului. Dewey a fost unul dintre fondatorii școlii pragmatice de filosofie și a promovat idei legate de experiența, cercetarea științifică și democrație în filosofia sa. O teorie filosofică asociată cu John Dewey este pragmatismul. Pragmatismul este o orientare filosofică care pune accentul pe consecințele practice și efectele pe care ideile, conceptele sau acțiunile le au în lumea reală. Pragmatismul susține că valoarea adevărului unei propoziții sau teorii trebuie să fie determinată de consecințele practice ale acesteia și de utilitatea sa în rezolvarea problemelor concrete. Pragmatismul a avut o influență semnificativă în filosofia americană și în diverse domenii, cum ar fi psihologia, educația și politica.

În Dex-ul nostru acest cuvânt înseamnă: PRAGMATÍSM – Curent filozofic de factură idealist-subiectivistă, răspândit mai ales în S.U.A., care neagă adevărul obiectiv proclamând drept unic criteriu al adevărului numai ceea ce este util și avantajos. Acum înțelegem de ce căutăm utilul și avantajul prin orice mijloc. Citeam pe site-ul, Brics News: „În primul rând, au încercat să-l reducă la tăcere pe Donald Trump. Apoi, au încercat să-l închidă pe Donald Trump. Acum, au încercat să-l asasineze pe Donald Trump. De ce le este atât de frică?” Și eu mă întreb același lucru, de ce le este frică?

Am căutat să adun câteva opinii al unor oameni adevărați despre această încercare de asasinat… Robert F. Kennedy Jr: „Acum este momentul ca fiecare american care iubește țara noastră să se retragă din diviziune, să renunțe la orice violență și să se unească în rugăciune pentru președintele Trump și familia sa. Războiul din Ucraina are acum potențialul de a se extinde în Europa și de a se transforma într-un schimb nuclear complet. Dacă se întâmplă acest lucru, ar fi în parte din cauza că SUA au aruncat arme în conflict”; Alice Elisabeth Weidel (Politician German -AFD): „Tentativa lașă de asasinat asupra lui Donald Trump este un atac la democrație. Violența nu trebuie să devină niciodată un mijloc de confruntare politică. Îi dorim candidatului republican la președinție Donald Trump, o recuperare rapidă și multă putere pentru sarcinile care urmează. Durerea noastră se adresează răniților și rudelor participantului ucis la eveniment”; Orban Viktor, Prim-ministru al Ungariei: „Gândurile și rugăciunile mele sunt la președinte Donald Trump în aceste ore întunecate”; Pacea nu este doar o distanță lipsită de război, ci este o virtute, o stare a minții, o dispoziție pentru bunăvoință, încredere și justiție.”- Baruch Spinoza. Iar Albert Camus a spus: „Pacea este singura luptă care merită”.


O samă de măsuri…

Zilele astea, în anul celebrării a trei sferturi de veac de la crearea N.A.T.O., liderii de partid și de stat ai statelor membre s-au întâlnit la Washinton să ia lumină și să dea ce mai are de dat fiecare, unii cu bună ziua, alții cu basca de pământ, alții resurse, muniție, armament, sisteme Patriot, după posibilități. Doar cei care nu sunt membri N.A.T.O. au venit să ia, promisiuni, ajutoare, aplauze. După cum era obiceiul încă din copilăria democrației noastre, când Înalta Poartă era la Istanbul sau la Moscova, ai noștri s-au dus cu căciula în mână și cu pana, să semneze tratate și angajamente, că așa a fost înțelegerea, să vină fiecare cu o ofertă, că nu te duci la stăpân cu mâna goală nu? Al nostru, ca să nu meargă cu mâna goală l-a luat cu el pe Ciucă, deși nu mai e nici șeful S.M.Ap., nici ministrul apărării, nici șeful guvernului, deci unii ar spune că a fost luat cam degeaba. Ei, chiar degeaba nu, că cică Iohannis, conform unor surse pe surse, l-a prezentat pe Ciucă celorlalți șefi sau reprezentanți, ca și când lumea nu ar fi auzit de eroul de la Nassiryah și celebra fasole frecată cu varză acră, sau de „ostașul din slujba țării”. Acuma că tot rulează pe „Pro Arena” serialul cu Zelensky președinte „În slujba poporului” mă întreb și eu, nu se putea un titlu mai original al cărții domnului Ciucă? Ce dracu’ domn’e, doar la unii merge cu copiatul? Probabil mulți dintre ei se întreabă în slujba cărei țări se află autorul, că la români nu prea se simte și nici Iohannis nu știe. L-a luat cu el pe autor să dea iesplicațiile de rigoare. Una peste alta, eu stau și mă țuțur cum să îl prezinte Iohannis pe Ciucă unor oameni cu care acesta e în contact încă de când urma cursurile… dar ce spun eu, cursuri, din maternitate. În plus ce căuta Iohannis pe acolo, că el despre armată știe doar câți nasturi are șlițul și câte kg are bobina de CTy 67, iar despre problemele de stat nimic, că el nu prea a stat prin România, a fost mai mult plecat.

În fine, să revenim la oile strânse la Washington. Cum spuneam, cei mai amărâți au venit cu pixurile pregătite să semneze angajamente și tratate strategice. Cică polonezii deja au semnat un tratat cu Ucraina, prin care s-ar angaja să apere spațiul de deasupra teritoriului pe care li l-au luat rușii, cu prietenii lor americani și englezi și l-au dat apoi Ucrainei. Așa au primit sarcină. La fel a primit și va semna și Iohannis un tratat de pretinie cu Ucraina prin care le va asigura energie, gaze, petrol, cetățenie familiilor oligarhilor din Ucraina, sisteme „Patriot”, și cam tot ce vrea Zele, cât mai e prin zonă. În plus, românii, așa cum s-a decis recent, vor trebui să apere interesele românilor oriunde ar fi ei, adică de prin Moldova, Ucraina, care chiar dacă nu sunt țări N.A.T.O, beneficiază din partea noastră de prevederile articolului „cinci indice unu”.

Posibil să fi primit aceleași indicații și „promisiuni” și celelalte țărișoare vecine și furate de ruși, cu teritorii lipite de Kiev. Eu nu știu ce-or fi vorbit ei și nici ce semnează sau stabelesc fără să semneze, dar pot pune pariu că unii deja se gândesc că își vor reîntregi mai târziu țărișoara așa că vor considera că un mic efort în plus nu strică. Culmea este că același lucru l-au făcut și rușii, probabil tot la înțelegere cu Înalta Poartă, că și ei au trecut la apărarea spațiului aerian de pe vechile teritorii rușești și probabil și lor li s-a promis neoficial că vor rămâne cu ele. Trebuia invitată și Rusia la Summit, ca să fie cercul complet.

Ca să parafrazez o frază consacrată în media, „omul nostru știe” deja ce vor semna toți ceilalți lideri, dar ne va spune numai după ce semnează aceștia, că poate „unii e șmé” și nu mai semnează. Despre ce semnează Iohannis în numele nostru, mai beșeaua, că românul nu trebuie să știe ce a mai vândut el pe unde a fost. Tocmai ce am văzut emisiunea lui Rifai cu Serghei Mizil în care povestea el cum vindea țigări, parfumuri, blugi și casete ca să aibă ce pune pe masă. Slăbuț băiatu’, slăbuț! Păi președinții și premierii noștri nu s-au mânjit cu casete porno, ei au vândut flote, rezerve, regii, e adevărat au dat și tutun, dar nu câteva vagoane, ei au dat regia tutunului cu totul, au vândut armata, petrolul, pământul, independența, suveranitatea, libertatea românului… Ceee, se încurcă ei cu săpunuri și blugi?

Mă întreb ce soartă o să aibă viitorii președinți? Vai de capul lor, fii ploii vor fi. Păi ce mai vând ei, cum se mai mențin în scaun, cum să prindă al doilea mandat, că nu mai e nimic de vândut, e deja vândut sau amanetat tot. Eu nu știu cine o fi prostul care va candida la prezidențiale, poate de asta se feresc și cele două partide să nominalizeze, nu prea mai au ce fura promite sau vinde și atunci cum să se mențină la putere? Vor avea soarta lui Aldo Moro. Doamne păzește!

Unii zic că cică tocmai de-aia l-a adus Iohannis pe Ciucă cu el la Washington, să arate lumii pe viitorul președinte. Să-l facă să recunoască față de lumea mare că el va veni la Cotroceni și să nu mai poată da înapoi după aia, că doar „a vorbit cu oamenii”… Ar cădea de neserios nu? Cred că Ciolacu jubilează, a scăpat, dacă Biden e de acord și îl susține pe Ciucă, treaba e aranjată. Ceee? Nu se știe dacă Biden va mai candida sau dacă va ține minte ce s-a vorbit zilele astea? Nicio problemă, America e obișnuită, păi asta face de când s-a născut aproape. Și oricum el candidează doar ca să poată ajunge președinte ăla de este desemnat vice și și mai oricum, nu el a condus America până acuma. Cum cine? Lasă că vă spune Iohannis.

Noi cu ce ne alegem? Să nu vă așteptați să vă spună ce a semnat sau promis el și nici ce i s-a promis lui. Oricum va primi și el ce am primit și noi doar că pentru el va fi o mare surpriză. Săracu’ de el nu e învățat. Noi deja cerem singuri. Alții, mai sugubeți zic că Iohannis s-ar fi dus acolo ca să-și anunțe candidatura la președinția SUA, că tot se vorbește că nu îl mai vor democrații pe Biden. Ar fi un progres pentru America, de la un președinte care nu poate spune ce știe, va ajunge la unul care nu știe ce spune. Și cică l-ar fi luat pe Ciucă cu el ca să își vândă cartea, să scoată bani de campanie. Mai știi? Că tot veni vorba de cărți, auzii că Rick Harrison de la „Așii Amanetului” vine în România să caute cea mai valoroasă carte din lume, o carte de gramatică a limbii române de clasa a VIII-a din anul 1982. Ce o fi acolo nu știu, dar cică cine învață după aia ajunge președinte.

Așadar a fost mare summit mare, lumea N.A.T.O. s-a adunat să stabilească cum să îl bată pe Putin, dar nimeni nu știe cu adevărat cine pe cine va bate. Eu stau și mă întreb, țările astea care au participat în 75 de ani la atâtea misiuni de „instaurare a democrației” organizate de unchiul Sam prin diferite colțuri ale lumii, plătind cu bani, tehnică, vieți omenești, resurse, fiecare misiune indiferent pe unde a fost organizată, nu a învățat și nu învață nimic din ele? Nu s-au săturat de țepe? Și Lumea îl blamează pe bietul Vlad Dracul că a fost țepar. Ce vorbești domn’le?! Vlăduț al nostru a fost bebeluș pe lângă unchiul Sam. Să mai pomenesc și de pieile roșii cât de tăbăcite au fost? Se știe.

Cică Ucraina așteaptă sau se așteaptă să fie învitată să adere la N.A.T.O. Păi cum să fie invitată să adere la N.A.T.O., o țară care are probleme teritoriale cu toți vecinii și este în război cu unul din ei? Oare chiar nu știe Zele că ce vrea sau așteaptă el e absurd? În al doilea rând, intrarea în N.A.T.O. presupune vot unanim. Câtă vreme Ucraina va avea în componență teritorii care au aparținut altor state membre, acestea nu vor semna aderarea, indiferent ce motive se vor invoca. Știți cine se opune cel mai mult acuma aderării Ucrainei? S.U.A. și Marea Britanie și voi dovedi că așa e. Dacă una din condițiile de aderare este să nu ai conflict cu vecinii, cine s-a opus vehement în repetate rănduri semnării unui acord de pace între Rusia și Ukraina? Ați ghicit! Răpunsul este că acestea, și altele ceva mai mici ca ele, Nu vor ca Ucraina să intre în N.A.T.O., căci dacă ar vrea, ar face tot posibilul să se înceteze conflictul și nu prin înarmare. Oare nu vede nimeni acest adevăr?

În rest orice s-ar declara, raporta, semna, promite, orice angajamente, amenințări și pumni s-ar ridica, toate sunt de ochii lumii. Conflictul din Ucraina satisface pe deplin producătorii de armament și muniție, tehnică militară, mari companii de exploatare a resurselor din Ucraina și de pretutindeni, marii oligarhi își freacă mâinile, treaba merge unsă câtă vreme e război, merg afacerile lor, lumea sărăcește, se împrumută, milogește, stă cu teamă, de la homeless până la micile state care oricum cotizează și atât. Vor câștiga statele și investitorii care vor „participa” la „reconstrucția Ucrainei” cea care va mai rămâne și cine știe, poate nu doar a Ucrainei. Deja zonele și sferele de interes sunt tranșate.

România, prin conducătorii ei se cam învârte pe lângă o reconstrucție. Și așa, deja stabilesc alții ce tehnică să cumpărăm, ce să facem cu ea odată cumpărată, ce autostrăzi să construim, cui să vindem gazele din Marea Neagră, noi suntem deja ocupați, vom avea cea mai mare bază militară americană din Europa. Iohannis a promis că va mai înființa niște baze militare prin România sau cum a spus el, se vor lua „măsuri concrete pentru creșterea prezenței aliate”. Suntem gata să ne asumăm un rol activ, inclusiv prin găzduirea de structuri solide de comandă și control. Vom definitiva cu Bulgaria crearea unui Comandament Regional pentru Forțele Speciale pe care îl vom pune la dispoziția N.A.T.O.

Dragi români, vizitați-vă țara cât mai aveți timp, că deja Dobrogea, Delta, ieșirea la Marea Neagră, Bucegii, se micșorează pentru români. Ce ne mai promite Iohannis? ” Ne dorim un pachet ambițios care să includă lansarea Misiunii N.A.T.O. în Ucraina!”… Iohannis cere Păi dacă chiar își dorește misiune NATO în Ucraina. și tot rămâne fără funcție, îl propun șeful misiunii. Apropo, mai zicea domnul Iohannis că pentru „Patriot”-ul cedat Ucrainei, România trebuie să fie recompensată „rezonabil” de N.A.T.O. Rezonabil pentru el înseamnă o funcție pe undeva prin U.E., că la N.A.T.O. nu să putu. Așa cum șampania este o băutură pe care o bea clasa muncitoare prin reprezentanții ei, și recompensa o va primi România prin președintele ei.

La final, ca să mai înveselesc puțin atmosfera, câteva citate din declarațiile lui Iohannis la Washington, ceva în genul perlelor de bacalaureat: „În prezent, România și cetățenii ei beneficiaza de cele mai solide garanții de securitate din toate timpurile”. Totodată însă, ” reuniunea are loc în contextul celei mai mari crize de securitate de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial […] România a devenit mai sigură, mai puternică și mai implicată […] după cum știm și de acasă și din altă parte, una este discuția în plină campanie și narativul agresiv de campanie, alta este pe urmă administrația curentă…”.

Să așteptăm comunicatul oficial. Va fi mai distractiv.


Azi pentru mâine: Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, primul muzeu de artă contemporană din România…

La început, putem vorbi despre „Muzeul de Artă” din Galați chiar începând cu anul 1956, când acesta însuma 148 de lucrări ale unor plasticieni din toate perioadele. În anul 1967 primește un spațiu generos pe strada Domească nr. 141 (fostul Palat Episcopal). Ulterior a făcut parte din Complexul Muzeal Galaţi. Din 1990, prin decizia 118/17 martie, emisă de Primăria Județului Galaţi, funcționează ca „Muzeu de Artă Vizuală”. „Muzeul de Artă Vizuală” din Galaţi este primul „Muzeu de Artă Contemporană” din România și a fost oaza de respirație a plasticii, de fapt a plasticii „neoficiale”, într-o perioadă când aceasta era aproape de neconceput, în perioada comunistă. Incredibil, dar adevărat, în „oraşul roşu” a fost primul şi unicul muzeu unde tot ceea ce era interzis se putea expune. Probabil neconvenționalismul zonei, acel spirit de „porto franco” rămas din trecut, aceea multiculturalitate care defineşte orașul Galați, toate acestea şi-au spus cuvântul. De la începuturi și până acum, sperăm încă mulţi ani şi multe generații de acum încolo, oraşul Galaţi de pe malul Dunării, pe drept cuvânt s-a identificat şi se va identifica cu noțiunea de „capitală a artei contemporane românești”. „Muzeul de Artă Vizuală” Galaţi este singura unitate de memorie culturală care are ca obiect conservarea şi reprezentarea artei plastice moderne şi contemporane din România în evoluția sa, cu accent pe perioada actuală.

Patrimoniul de bază îl constituie pictura, sculptura, grafica şi bineînțeles, artele decorative. Fenomenul plastic românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică este şi el semnificativ reprezentat în muzeu, fapt ce permite instituţiei de cultură un demers integrat în ecuaţia devenirii artistice româneşti. Sunt prezente creaţii ale artei româneşti din a doua jumătate a secolului XIX şi din secolul XX, mai ales în sensul identificării punţilor de legătură între prima şi a doua jumătate a secolului: Theodor Aman (1831 – 1891), Nicolae Grigorescu (1838 – 1907), Theodor Pallady (1871 – 1956), Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), Octav Băncila (1872 – 1944), Ştefan Popescu (1872 – 1948), Jean Steriadi (1880 – 1956), Camil Ressu (1880 – 1962), Iosef Iser (1881 – 1958), Marius Bunescu (1881 – 1971), Ion Theodorescu Sion (1882 – 1939), Nicolae Dărascu (1883 – 1959), Nicolae Tonitza (1886 – 1940), Ştefan Dimitrescu (1886 – 1933), Rudolf Schweitzer – Cumpăna (1886 – 1975), Dumitru Gheaţă (1888 – 1972), Lucian Grigorescu (1894 – 1965), Vasile Popescu (1894 – 1944), Henri Catargi (1894 – 1976), Alexandru Ciucurencu (1903 – 1977), Ion Ţuculescu (1910 – 1962), reprezentanţi ai avangardei româneşti Victor Brauner (1903 – 1966), M. H. Maxy (1895 – 1971), Mattis – Teutsch (1884 – 1960), Marcel Iancu (1895 – 1984), etc. Cea mai însemnată parte a patrimoniului şi a expunerii permanente a muzeului o constituie operele contemporane până la zi. Putem menționa personalităţi de renume ale picturii şi sculpturii contemporane româneşti, reprezentate prin creaţii de o valoare recunoscută pe plan naţional şi internaţional: Horia Bernea (1938 – 2000), Ion Nicodim (1932 – 2007), Ion Sălişteanu (1929 – 2011), Ion Alin Gheorghiu (1929 – 2001), Octav Grigorescu (1933 – 1987), Georgeta Năparuş (1930 – 1997), Marin Gherasim (1937 – 2017), Paula Ribariu (1938), Ştefan Câlţia (1942), Gheorghe Anghel (1938), George Apostu (1934 – 1986), Ovidiu Maitec (1925 – 2007), Napoleon Tiron (1935), Mircea Roman (1958), Cristian Bedivan (1951), Alexandru Nancu (1959 – 2013) etc.

Colecția de grafică este și ea prezentă alături de fondul de pictură și sculptură Wanda Mihuleac (1946), Marcel Chirnoagă (1930 – 2008), Mircia Dumitrescu (1941), Dan Erceanu (1943), George Leolea (1938 – 1983), etc. şi de artă decorativă Ana Lupaş (1940), Şerbana Drăgoescu (1943 – 2013), Mimi Podeanu (1927 – 1975), Cela Neamţu (1941), Şerban Gabrea (1940), Costel Badea (1940 – 1995), Radu Tănăsescu (1947), etc.
Donațiile reprezintă un alt segment important pentru patrimoniul muzeului. Menționăm colecțiile: „Idel Ianchelevici” (1909 – 1994), sculptor belgian de origine română, „Georgeta” (1910 – 1994) şi „Constantin Arămescu” (1914 – 1966), artişti americani născuţi la Galaţi şi donaţia „Roth-Ionescu” cuprinzând opera Lolei Schmierer Roth (1896 – 1981). Cea mai mare parte a patrimoniului, conţinând peste 5000 de piese, este conservat în depozitele muzeului, fiind valorificat periodic în expoziţiile organizate de instituţie. Muzeul de Artă Vizuală, vine prin programele sale către public cu extinderea gamei de cercetare, documentare şi prezentare, dincolo de ramurile tradiţionale ale artelor, dincolo de tradiţionalul muzeu, ca depozit spre vizitare. Muzeul de Artă Vizuală Galați nu înseamnă numai muzeu în sens clasic, ci şi aceea legatură între instituţie şi creaţie. În afară de păstrarea, cercetarea și valorificarea patrimoniului cultural, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi înseamnă si aceea deschidere unică către vizual, în accepţia sa cea mai largă – atelierul tânărului plastician, spaţiu de creaţie pentru zona experimentalului în comunicarea prin artă, performance, interferenţa artelor, vizualul mişcării coregrafice, vizualul experimentului ambiental, vizualul freneziei muzicale, fără a mai pune în discuţie vizualul efervescenţei taberelor, simpozioanelor de creaţie. Misiunea Muzeului este aceea de a exista în comunitate și aceea ca spiritul cultural să existe prin el.

În 2011, prin Ordin al ministrului culturii și patrimoniului național, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 832/24.11.2011 s-a statuat acreditarea „Muzeului de Artă Vizuală” Galați iar în ,2019 s-a obținut reacreditarea Muzeului. În ceea ce priveşte anvergura activităţilor Muzeului de Artă Vizuală putem menţiona numai în ceea ce priveşte proiectele desfăşurate în plan internaţional privind promovarea artei plastice româneşti şi implicit a spectrului citatin următoarele activităţi: 1997 – Turcia, Trabzon; Franţa, Paris, (Centrul Cultural al României); 1998 – Germania, Ulm; 1999 – Danemarca, Arhus; 2000 – Turcia, Alacati; 2001 – Italia, Veneţia (Institutul Român de Cercetări şi Studii Umanistice); 2002 – Franţa, Paris (Ambasada României); 2003 – Turcia, Istanbul; 2004 – Ungaria, Budapesta; 2005 – Austria, Viena; 2006 – Grecia, Salonic; 2006 – Franţa, Paris, (Le Salon de la Societe des Artistes Français); 2007 – Franţa, Pessac, St. Gaudens; 2008 – Franţa, Bordeaux; 2009 – Portugalia, Lisabona; 2010 – Belgia, La Louviere, Bruxelles; 2011 – Italia, Torino, Roma; 2012 – Silistra, Russe, Varna, Bulgaria; Olanda, Amsterdam; Israel, Ierusalim; 2014 – Austria, Viena; 2015 – Coreea de Sud, Gwangju; 2016 – Anglia, Londra; Italia, Veneţia, 2018 – Zhejiang, Republica Populară Chineză; Bruxelles, Belgia.

Pe de altă parte, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi a lansat şi implementat o serie de programe culturale cuprinzând cercetarea şi evidenţa patrimoniului, activitate expoziţională, manifestări culturale în străinătate, activitate publicitară, tabere şi simpozioane de creaţie, expuneri, lansări de carte, lecţii de educaţie estetică. Probabil cea mai importantă funcție a Muzeului este promovarea plasticii contemporane românești cu accent pe „Atelierul tânărului creator”. Colaborarea cu Academiile de Artă, Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos”, Uniunile de Creație ale Artiștilor Plastici, reprezintă o constantă în activitatea diurnă a instituției.

Prin decizia nr. 156/31.03.2004 emisă de Guvernul României, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, imobilul din strada Domnească nr. 141 unde din 1967 funcţiona Muzeul de Artă Vizuală a fost retrocedat Arhiepiscopiei „Dunării de Jos” Galați. Retrocedarea efectivă s-a produs în anul 2013. La ora actuală Muzeul funcţionează în trei spaţii: sediul din Strada Tecuci nr. 3, bloc V3B, parter (spaţiu expoziţional), imobilul din strada Eroilor nr. 6 (spaţiu administrativ), depozite pentru pictură, sculptură, grafică, tapiserie, arte decorative, într-un spaţiu amenajat şi închiriat în locaţia Calea Prutului. O parte din patrimoniul de sculptură ambientală a fost mutat în spaţiile expoziţionale în aer liber ale Universităţii „Dunărea de Jos” Galați. La ora actuală sunt în curs lucrările pentru construirea unui nou muzeu prin eforturile Consiliului Județean Galați. Este vorba de o construcție desfășurată pe 4 niveluri cu o arie de 6.680 mp. Această investiție va marca efectiv ideea de Galați „capitală a artelor”. Noul muzeu de artă vizuală din Galați este un proiect în valoare de 5 milioane de euro – investiție aprobată. Proiectul de realizare a unui nou muzeu de artă vizuală în Galați, deși pus în așteptare timp de 10 ani, a primit acum aprobarea consiliului judetean Galați din punct de vedere tehnic și al indicatorilor tehnico-economici. Valorând aprox. 5 milioane de euro, proiectul devine astfel cea mai mare investiție făcută în ultimii ani pentru un edificiu cultural al Galațiului. Acest muzeu este considerat cel mai important muzeu de arta vizuală din România și primul de acest fel. Proiectul noului sediu al muzeului a fost conceput încă din 2008, de către arhitectul Dan Ujeuca. De la plan la realizare a fost, desigur, cale lungă în ciuda faptului că proiectul a fost premiat de către Ordinul Arhitecților; Muzeul de Arta Vizuală a rămas în sediul provizoriu de lângă Piața Centrală Galați. În noul sediu al Muzeului de Artă Vizuală, care se construieşte în Parcul Rizer, vor fi amenajate săli de expunere, laboratoare pentru conservarea şi restaurarea obiectelor de artă, ateliere de lucru, depozite, un amfiteatru multimedia cu 185 de locuri şi o bibliotecă. Se estima ca noul sediu să fie inaugurat în 2020. Din specificațiile proiectului de hotărâre votat reiese că noul sediu va avea patru niveluri și va fi conceput ca o jumătate de cilindru înclinat spre est, iar planul acoperișului va fi perpendicular pe generatoarea cilindrului. Fațada ceramică va fi ventilată și opacă, cu o înălțime de peste 20 m. Arhitectul Dan Ujeucă a inclus și o copertină perimetrală din sticlă stratificată, cu lățime de 15 m, destinată circulației și organizării pe timp de vară a unor expoziții sau ateliere de creație în aer liber. Costel Fotea, Președintele Consiliului Județean Galați, a mai declarat următoarele: „Am ambiția să fac acest proiect și să dăm un sediu pe măsura unuia dintre cele mai importante, dacă nu cumva cel mai important muzeu de artă modernă din România. Este absurd ca o astfel de instituție culturală, la care expozițiile sunt planificate cu peste un an înainte, unde artiștii de mare calibru se înghesuie să expună, nu are un sediu pe măsură, Vom rezolva asta, chiar dacă vor sări unii să ne critice”. În 2023 au fost reluate lucrările la acest important proiect județean și național. Așteptăm și noi data la care se va deschide publicului larg această bijuterie de clădire, spre a putea accesa speranța și viitorul din domeniul artistic.


Drumul roman din Valea Teleajenului: cale milenară de trecere peste Munții Carpați

Acum știm mai multe despre Valea Prahovei, dar Valea Teleajenului a cunoscut din cele mai vechi timpuri o vie circulație a oamenilor și a mărfurilor peste munți în Transilvania. Calea de acces pe Valea Teleajenului este mai veche decât căile de acces peste munți ale Văii Prahovei și Văii Buzăului. Conform studiilor istorice, armatele romane în drumul lor spre Transilvania – leagănul străvechi al dacilor – au ales Valea Teleajenului preferând să ocolească dificila Vale a Prahovei. Singurele drumuri comerciale din aceasta zonă care făceau legătura cu Brașovul erau Drumul Teleajenului și Drumul Buzăului. Chiar când domnitorul Mihai Viteazul și-a strâns oștile la Ploiești si a pornit să realizeze Unirea Țărilor Române a urmat aceste două drumuri : Buzău și Teleajen. Cercetările arheologice au scos la iveală urme din vechime care atestă că acum 3000 de ani Valea Teleajenului era locuită și constituia o cale de legătură între triburile trace așezate de o parte și de alta a munților Carpați. Pe Valea Teleajenului au fost atestate urme ale epocii bronzului prin săpăturile efectuate la cele 2 cetăți getice descoperite în localitățile Homorâciu și Gura Vitioarei. Astfel fragmentele de ceramică descoperite la Gura Vitioarei aparțin Culturii Criș și provin din neoliticul timpuriu. Prezența cetăților getice de la Gura Vitioarei și Homorâciu, precum și a castrelor romane de la Drajna de Sus (vechea cetate dacă Ramidava amintită de Ptolomeu în scrierile sale) și de la Mălăești, atestă importanța strategică al acestui „Drum al Teleajenului”. De altfel în timpul daco – geților întreg județul Prahova a cunoscut o perioadă de înflorire și dezvoltare. Încă din secolul III î.Hr. apar cetățile getice din localitățile Târgșor, Mălăești, Budureasca– Fântânele, Tinosu, Coada Malului, Slănic și Gura Vitioarei. La Muzeul de Istorie al României din București găsim expuse două tezaure de referință ale geto-dacilor: Coiful de aur descoperit în Castrul Roman de la Mălăești – Coțofenești (coif ce aparținea probabil unei căpetenii de armată datând din secolul IV î.Hr.), precum și Tezaurul dacic de la Coada Malului alcătuit din obiecte de podoabă de preț din argint aurit (sec I î.Hr) care au aparținut probabil tot unei căpetenii. Rafinamentul și stilul în care sunt lucrate aceste podoabe arată maiestria și știința prelucrării metalelor prețioase prezentă la poporul dac.

Castrele romane din afara arcului carpatic, de pe actualul teritoriu al judetului Prahova, situate în localitățile Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor au avut rolul de apărare militară a teritoriilor ocupate și, în același timp, de supravegherea intereselor economice și comerciale ale Imperiului Roman, printre care un rol important l-a avut exploatarea resurselor importante din Subcarpații de Curbură. Aceste castre romane au avut o perioadă relativ scurtă de funcționare, de la sfârșitul campaniilor militare ale lui Traian în Dacia până la începutul domniei lui Hadrian (112-113 d.Hr.), când romanii s-au retras pe aliniamentul Rucăr – Bran, cedând în fața atacurilor dacilor liberi. Cu toate că prezența castrelor romane în zonă a fost relativ scurtă, romanii au dispus de resurse materiale și umane suficiente pentru a organiza o infrastructură de transport local, formată din drumuri. Prima referire scrisă la drumul roman de pe Valea Teleajenului se datorează lui Cezar Bolliac și a fost publicată în revista „Trompeta Carpatică” (1869), în contextul descoperirilor făcute la nord de localitatea Slon. Date privind un tronson de drum pavat (numit „Troianu”) vizibil în satele Olteni-Teișani (jud. Prahova) au fost colectate în 1873, prin intermediul lui Alexandru Odobescu. Drumul roman a beneficiat, de asemenea, de o descriere detaliată în studiile lui Nicolae Densușianu. Studiul care s-a remarcat prin contribuția cea mai consistentă, atât în ceea ce privește stabilirea unui traseu aproximativ și în specificarea tehnicii de construcție a drumului, a fost Gh. Zagoriț (1912). Datele furnizate de Gh. Zagoriț au fost singurele obținute pe teren. Informațiile din 1912 ale lui C. Zagoriț cu privire la drumul roman au rămas până astăzi cele mai detaliate și pertinente. În perioada comunistă și postcomunistă, din motive obiective, eforturile arheologilor s-au concentrat mai mult pe situri cu o complexitate superioară și un inventar mai bogat, cum ar fi cele din Drajna de Sus, Târgșor, Mălăiești, Slon sau Budureasca. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul drumului roman, care a rămas în mare parte necunoscut.

Depozitul de seceri descoperit la Drajna de Jos, datând din epoca bronzului, care cuprinde elemente transilvănene, demonstrează că utilizarea traseului de comunicație prin pasul Tătaru este foarte veche. Abandonarea drumurilor naturale de către oameni în favoarea celor amenajate s-a produs treptat, odată cu ascensiunea politică și economică a dacilor, sau mult mai sigur, după instaurarea puterii romane. Faptul că aici a existat un drum important pe vremea dacilor, care a avut funcția de legătură între Transilvania și Muntenia, este arătat destul de clar de punctele fortificate de-a lungul Teleajenului. O primă cetate geto-dacică străjuia la Gura Vitioarei, din vârful Movilei, care se afla pe malul stâng al Teleajenului, la confluența cu Valea Danciului. Arheologii au descoperit urme de locuire din epoca neolitică, epoca bronzului și mai ales din epoca geto-dacică. De asemenea, la vârful Cetățuia, care desparte valea Teleajenului de cea a Drajnei, urme din epoca bronzului (cultura Monteoru) și a doua epocă a fierului (cultura geto-dacică) au fost scoase la lumină. Podișul Cetățuia este înconjurat de terase care par a fi de origine antropică și au fost fortificate cu paturi de pământ și piatră. Aceste lucruri ne arată că drumul Teleajen a fost „coloana vertebrală” a așezărilor umane și a punctelor fortificate din epoca fierului (La Tène). Importanța strategică și economică a acestui sector antic al locuirii umane se reflectă cel mai bine în îmbunătățirile aduse de romani, prin construirea de castre și drumuri pavate. Unii muncitori care lucrau pe Valea Telejenelului la sfârșitul secolului al XIX-lea au găsit pe caldarâm (pe vechiul drum roman pavat) o monedă cu chipul împăratului Domițian (81-96 d.Hr.). Controlul administrației romane în zona Văii Teleajenului s-a limitat la staționarea trupelor, menite să monitorizeze activitățile economice cheie, să controleze drumurile și să intervină în situații de nevoie. Existența drumurilor, precum și a celor trei castre în zona de râurile Prahova și Teleajen, la Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor, pot fi atribuite resurselor importante existente din punct de vedere cantitativ și calitativ. Abandonul fortificațiilor romane de la Târgșor, Drajna de Sus și Mălăiești au avut loc, cel mai probabil, în primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr.. După această dată, drumurile au început să fie neglijate, să se deterioreze și în cele din urmă să dispară din peisaj. Factorii istorici, geografici și socio-economici au făcut ca drumul roman de pe Valea Teleajenului să nu dureze până astăzi. Starea sa fizică s-a deteriorat permanent din cauza neglijenței, a factorilor climatici (ploaie, îngheț-dezgheț) și a activităților antropice. În sectoarele subcarpatice, unde densitatea populației era mai mare, și pe terasele fertile din Teleajen, drumul a fost distrus într-o proporție foarte mare de practicile agricole sezoniere. Degradarea sa s-a intensificat pe măsură ce oamenii au devenit mai numeroși, iar terenurile s-au diminuat prin multiplele diviziuni ale loturilor de teren. La sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele sociale și agrare întreprinse de Alexandru Ioan Cuza, locuitorii s-au văzut în situația de a valorifica orice bucată de pământ. Astfel, oamenii au început să are din ce în ce mai des cu plugurile in zonele pietruite din grădinile lor și au fost forțați să le distrugă pentru a câștiga spațiu agricol. Nu se știe dacă starea drumului a fost afectată în vreun fel de construcția liniei de cale ferată cu ecartament îngust de la Măneciu Ungureni la Vama Buzăului, care a urcat pe Valea Telejenelului până la Boncuța, între anii 1913-1968. Cert este că în timpul regimului socialist, o parte din drum era acoperit de apele lacului de acumulare de la Măneciu.

În zone agricole izolate sau incompatibile cu agricultura, natura și-a asumat pe deplin drepturile. D. Bazilescu nota la sfârșitul secolului al XIX-lea că pe Valea Dracului, în zona montană, „copaci de trei-cinci metri în circumferință au crescut pe zone pietruite”. Drumurile romane, construite cu cheltuieli și multă muncă, includeau de obicei două elemente: „agger” (parte tematică, pavată cu dale de piatră sau de râu) și „crepido” (elemente care au încadrat și delimitat trotuarele carosabile). De-a lungul lor, de la milă la milă (1472 m), au fost instalate pietre care indicau distanța și din loc în loc au fost amenajate zone de odihnă sau cu funcții speciale. Două surse primare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și frații Zagoriț vorbesc despre tehnica de construcție a drumului roman pe Valea Teleajenului. Drumul roman este descris de către cercetători a avea o lățime minimă de 3,92 metri (conform D. Bazilescu-1894) și un maxim de 7,84 metri (conform lui I. Alecsandrescu – 1873). În urma cercetărilor realizate de C. Zagoriț de la „Troianu” și din alte părți, s-a concluzionat că lățimea drumului de pe Valea Teleajenului a fost de maxim șase metri. În ceea ce privește „agger”, numit popular „caldarâm” (drum pietruit), acesta era de obicei făcut din pietriș de pârâu. Pietrele au fost așezate parțial în picioare (cele mici), parțial scalate (montate, cele mari și cele largi). La nord de Vălenii de Munte până la Telejenel, drumul avea „petice”, un indiciu al gradului de avarie sau poate al unei execuții pripite. Potrivit lui C. Zagoriț, pietrele au fost încadrate între două muchii de piatră în picioare și adânc înglobate, formând ceea ce arheologii numesc „crepido” din punct de vedere planimetric. Drumul a fost uneori construit la nivelul solului („nu are șanțuri pe margine” – D. Bazilescu 1894), iar alteori a fost construit pe un pat de pământ (terasament), denumit popular „troian”. În acest sens, cel mai concludent rămâne exemplul „troian” care a măsurat alength de 80 m, descris pentru prima dată în 1873, în „Chestionar arheologic” al lui Alexandru Odobescu. Conform descrierilor făcute la începutul secolelor XIX-XX, cea mai bine conservată parte a drumului – probabil până în zilele noastre – a fost în sectorul muntos, pe Valea Telejenelului. În secolele conduse de migrații și războaie, lipsite de grija pe care o merita, drumul roman și-a pierdut aspectul inițial, dar a rămas în folosul populației locale. Între secolele II și IX, de la retragerea trupelor romane până la ascensiunea unei noi forțe politice, economice și militare în Balcani – respectiv, înființarea administrației slave sud-danubiene – drumul roman a rămas printre principalele drumuri strategice din Carpații de Curbură. Mulți istorici și arheologi au confirmat faptul că drumul roman de pe Valea Teleajenului, drum ce trece prin Carpați prin pasul Tabla Buții (Munții Tătaru), la sud se apropie de porturile Olteniței și Giurgiu. În ceea ce privește traseul detaliat al drumului roman în sectorul deluros și muntos al Curburii Carpaților, drumul roman care vine de lângă Ploiești, părăsea actuala vale a Teleajenului lângă satul Teișani, traversa câmpia Stăneștiului și urca pe Valea Drajnei până la Vârful lui Crai. Schimbarea direcției acestui drum se făcea de pe șaua dintre Piscul Domnului și dealul Cetățuii. Preotul Ioan I. Costeanu, a mărturisit despre acest lucru, în anii ’30 ai secolului trecut: „La punctul numit Hanul Madamei, pe drumul Ploiești-Bratocea, există un drum natural, care duce prin râul Teleajen până în câmpia Grădiștea (câmpia Stănești), între satele Drajna de Sus și de Jos. Unii spun că vechiul drum roman spre Păducel și Vârful Crai ar fi fost aici”. La începutul secolului al XX-lea au fost localnici care au mărturisit că au văzut urme de pietre pietruite (pavaj) în zona numită Grohotiș (sub Vârful Craiului, munții Tătaru). Motivul principal al acestui traseu a fost legată de prezența castrului de la Drajna de Sus, obiectiv care trebuia să aibă acces direct pe o rută de transport. Ca urmare, traseul cel mai plauzibil este următorul: Tabla Buții – Vârful Crai-Valea Drajnei (Castrul Drajna de Sus)-Câmpia Stăneștilor- Râul Teleajen-zona actuală a satului Teișani-Valea Slănicului-Valea Vărbilău (Castrul Mălăiești) – Castru Târgșor.

Pe lângă drumul principal discutat, trebuie admis că au existat și drumuri secundare. Cezar Bolliac a punctat o astfel de legătură în sectorul muntos încă din 1869: „…atunci un drum roman se îndreaptă spre Telejenelu, de unde erau semne ale unei ramuri plecate spre Coliba Veche. Același tronson ar putea include partea de drum de la nord de satul Teișani și ramura de la Drajna-Zona Teișani, prin actualul oraș Vălenii de Munte, în direcția Ploiești. În cele din urmă, o ramură importantă a drumului roman transcarpatic se îndrepta spre est, spre Buzău și mai departe spre gura Dunării. Prin urmare, se poate afirma că „drumul lui Traian” a fost mai degrabă o rețea de drumuri cu diferite grade de finisare, care a asigurat transportul rapid de persoane și bunuri materiale (în special sare). Drumurile romane au continuat să fie folosite mult timp după căderea imperiului, prin urmare și drumul acesta de pe Valea Teleajenului a fost întreținut mai multe secole. Primele informații privind întreținerea drumului roman datează, potrivit lui Alexandru Ionuț Cruceru, din perioada timpurie a Evului Mediu (secolul al IX-lea) și sunt direct legate de fortificația de tip bizantin care a funcționat la nord de satul Slon (Cetatea Slonului). Numele râului Teleajen a apărut în documentele interne abia în secolul al XV-lea, dar în ceea ce privește formația sa, o perioadă anterioară poate fi admisă. Cea mai comună teorie etimologică se referă la E. Petrovici și afirmă că Teleajen provine din slavă și se traduce ca „drumul carelor”. În perioada de expansiune a puterii Imperiului Bulgar pe versanții sudici ai Carpaților (secolul al IX-lea), slavii de la sud de Dunăre au găsit în exploatare părți ale drumului roman. Din motive economice și militare, au fortificat zonele muntoase și au încurajat utilizarea drumului de vârf (Plaiul Buților), contribuind decisiv la modelarea realitățile socio-economice persistente din Evul Mediu. Teleajen a fost, inițial, versiunea „slavizată” a unui toponim moștenit de la substratul latin, cu referință la drumul roman. La nivel semantic, forma slavă „Teleajen” („drumul carelor”, „carosabil”) are asemănări cu toponimul Via Lapidea („drum asfaltat”), menționat într-un document din 1346, care desemnează drumul imperial roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Apulum, în Cricău -Sectorul Gâlda de Jos. În timp, vechiul drum roman (sau, mai precis, ramura sa principală) a început să se degradeze și să-și piardă configurația inițială. Dintr-un singur drum care a traversat văile Drajnei, Teleajen (în Stănești-Sectorul Teișani), Slănic și Vărbilău, acesta a ajuns treptat la două tronsoane separate, independente din punct de vedere funcțional: primul tronson, drumul Teleajen, a fost moștenitorul drumului transcarpatic roman și a avut două variante, spre valea Buzăului și la sud, pe Valea Teleajenului. Acest drum din Teleajen a fost găsit în arhive încă din secolele XVI-XVII, înregistrat cu porecla „drumul vechi” sau „calea veche”. Ramura cu valea Buzăului, care oferea cea mai scurtă legătură între Transilvania și Dunăre, apare în secolul al XV-lea, ca obiectiv de importanță strategică în Carpații de Curbură. În opinia istoricului Laurențiu Rădvan, acest drum este menționat în actul din 1358, prin care Ludovic cel Mare a acordat negustorilor sași din Brașov dreptul de a circula liber „între Buzău și Prahova”, până unde Ialomița și Siret se varsă în Dunăre. A doua secțiune a fost drumul sării care a avut punctul său de plecare în Slănic-Teișani zona (cea mai bogată în resurse importante de sare) și a coborât pe văile Slănic și Vărbilău, cu destinația principală Peninsula Balcanică. Contrar așteptărilor, toponimul „calea sării” este folosit ca punct de referință în actul de cumpărare din 1689, încheiată de Mihail Cantacuzino cu bătrânii slănicilor, pentru viitoarea exploatare a Spătarului. Acest anacronism aparent (atestarea drumului de sare înaintea exploatărilor de sare) nu ar trebui să fie surprinzătoare, având în vedere faptul că cea mai importantă activitate economică a satelor din bazinul mijlociu al Teleajenului, în secolele XV-XVII, a fost legată de comerțul cu sare. În registrele taxelor vamale de la Brașov din 1503-1554 există numeroase transportatori din așezări, cum ar fi Berevoiești (Vălenii de Munte), Ghitioara, Slănic, Teișani, Homorâciu, Ogretin, Teleajen (neidentificat) și altele, care dovedesc o lungă tradiție în exploatarea și transportul sării. Drumul roman de pe Valea Teleajenului a fost păstrat în memoria colectivă sub diferite denumiri, cele mai multe dintre ele referindu-se la oameni sau la figura considerată a fi a întemeietorului. Astfel, avem: „drumul tătar”, „drumul roman”, „caldarâmul lui Traian”, „Troianul”. (G.V.G.)


Ovidiu Papadima: o flacără a gândirii Românești…

Toate marile personalități, în diferitele epoci ale istoriei noastre precum: mame, dascăli, genii, profeți, eroi, martiri, mărturisitori și sfinți ai Neamului, surprind în sufletul lor aprins și cuprind în inima lor dogoritoare, Icoana autohtonismului și Aura ortodoxiei noastre! Toate aceste mari personalități prin viziunea lor, prin trăsăturile lor expresive, fizice, morale, intelectuale, culturale, artistice, spirituale, care reprezintă spiritul unei întregi națiuni, dobândesc pentru posteritate, chiar eternitate, Icoana unei rare frumuseți, în care se reflectă dimensiunea esențială a Neamului, a Nației, a poporului, a comunității lor prezente! Toate aceste mari personalități, verigă cu verigă alcătuiesc lanțul de aur al unei deveniri determinate care alcătuiesc pentru totdeauna cultura națională – Pantheonul nostru spiritual! Toate aceste mari personalități înmănunchiate de un spațiu și un timp s-au ridicat deasupra vremurilor istorice, către culmile celeste ale spiritului răspândind în jur har, frumusețe și adevăr!

O boare montană cu mireasmă cromatică a adus din vestiții munți ai Pindului, o corolă de aromâni printre care Hurmuzachi, Gojdu, Șaguna, Sbiera, Boldur, Gafencu, Ianolide, Papanace, Papacioc, Vizirescu, Izverna, Lațcu, Căpitănescu, M.G. Samarineanu, Papadima-tatăl ș.m.a. Ovidiu Papadima s-a născut la Sinoe-Constanța, în familia unor demni aromâni, dîrji, evlavioși și credincioși, în ajunul nașterii Sf. Prooroc Ioan Botezăorul, la 23 Iulie 1909. În cadrul Colegiului „Al. Papiu Ilarian” – Târgu Mureș, a fost un elev eminent. A urmat între anii 1928-1931, cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Capitală, situându-se tot între studenții de merit. După licență a fost profesor preuniversitar și asistent la Academia de Studii Comerciale. În urma examenului de capacitate pentru profesorii de liceu din anul 1935, Ovidiu Papadima s-a clasificat primul pe țară și surprinzător a cerut orașul Oradea, care avea liberă o catedră de limba și literatura română la Secția maghiară a Colegiului „Emanoil Gojdu”. Cetatea Oradei radia încă prin marea FAMILIE, binecuvântată de inspiratul și inimosul ei părinte Iosif Vulcan, peste care se simțea clar mireasma frumuseții poetului nepereche filogeto-dacul Mihail Eminescu.

Cum era un îndrăgostit de frumusețile paradisiace ale noii sale Patrii, a purces la pas între miracolele naturii, hărăzite de Dumnezu, cum singur se mândrea deseori între cei cunoscuți: „Am obiceiul să-mi cunosc țara cu talpa piciorului…” (Gândirea, An IV, Nr. 3-4/ 1995)… S-a minunat de mărețele Cetăți dacice ale Ponorului, Cetatea Rădesei, în jurul cărora stăruiau peșterile Unceasa, Focul viu, Meziad, „Peștera cu oase”, Stâna de Vale, Valea Iadei, Poiana Florilor, Pridvorul Custurii, Moara Dracului, Piatra Tâlharului și multe alte locuri de basm. Ca profesor și-a apropiat câțiva colegi de seamă ori colaboratori la diferite publicații orădene: Octav Șuluțiu, coleg de studenție și profesor de franceză, Theodor Neș, directorul colegiului, colaborator la Transilvania și Societatea de mâine, poetul teleormănean George A. Petre, care publicase volumul de poezii Dumnezeu, iar alături de Al. Olteanu a fondat binecunoscuta Aurora, Asociația scriitorilor și ziariștilor fără deosebire de naționalitate. Au urmat Emil Roșescu, inițiatorul-realizatorul expoziției „Cartea de aur”, poetul Ion Șugariu cu celebrul volum „Țara de foc. Înrolat ca sublocotenet pe Frontul de Vest, a căzut eroic în Cehoslovacia, apărând orașul Brezno, lăsându-ne sângerând Carnetele unui poet căzut în război.

După Șugariu, s-au adăugat Ovidiu Drâmba, născut în Marginea de Bihor, Traian Blajovici directorul Bibliotecii județene Bihor, Gheorghe Bulgăr un specialist în lingvistică, Ion Buta președintele clubului turistic Oradea, ctitorul Stânei de Vale ș.a. A avut bucuria cunoașterii familiei Florica și M.G. Samarineanu, dârji aromâni, mari pasionați de literatură, el fiind autorul volumului Șoapta clipelor trăite, al volumului de poezii Tablouri din Pind și romanele Romanță fără note și Kyazim, care au pus bazele unor străluciri orădene: Sentinela de la Vest, Gazeta de Vest, Vestul românesc, Cele trei Crișuri etc. Soarta i-a surâs privilegiul colaborării la faimoasa FAMILIE a lui Iosif Vulcan. Ovidiu Papadima era format deja ca cronicar literar la sânul celebrei reviste din Capitală GÂNDIREA, din perioada anilor 1932-1938, fiind deopotrivă o mișcare elitistă și o erudită revistă. Din păcate Apocalipsul războiului mondial l-a smuls din acel tărâm de basm și cultură orădeană, înrolându-l militar. Războiul nu i-a amputat însă colaborarea la inimoasa FAMILIE – Vulcan și Țara visurilor noastre.

Între 1937-1940 a urmat prin bursa Alexander von Humboldt, cursuri doctorale în Germania, apoi între 1940-1941 a predat literatura română la Universitatea din Viena. Venind în țară devine asistentul profesorului George Călinescu, șef de lucrări la Facultatea de Litere și Filosofie și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călineascu”. În anul 1944 și-a susținut doctoratul în litere, deschizându-i-se calea strălucită a carierei universitare, dar la scurt timp regimul roșu instaurat prin grația regelui Mihai I, l-a întemnițat religios, onorând temutele închisori: Calea Rahovei, Ghencea, Jilava, Craiova, Gherla, Canal. Eliberat în 1953, i-a fost arestată polivalența gândirii de eseist, istoric, cronicar literar, folclorist.

După opera de debut din 1941, „O viziune românească a lumii, Ovidiu Papadima a explorat maxim tărâmul Folclorului nostru național, reușind cu succes să alcătuiască o Antologie a poeziei populare, intitulată sugestiv: CU CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT, Ed.Minerva, Buc.,1987, căreia i-a adăugat o serie de monografii și volume de eseuri, iar după urcarea la ceruri i-a urmat cartea Evocări în care i-a îmbrățișat pe Nichifor Crainic, Doctorul N.C. Paulescu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Mateiu Caragiale, Vasile Voiculescu, D. Caracostea, I. Agârbiceanu, G. Călinescu ș.m.a.

După elogiul eseisticii și al ziaristicii marelui teolog Nichifor Crainic, a urmat venerarea poeziei acestui Corifeu al liricii religioase, afirmând că, „poezia lui Nichifor Crainic a avut destinul tragic, în măreția și nedreptățile sale, ale tuturor premergătorilor, consacrându-se ca poetul calmului șesurilor Dunării; al energiei îndurerate din anii de restriște ai războiului; al nostalgiilor țăranului depărtat de lumea lui; al dragostei noastre profane de viață; al religiozității noastre organice; al adâncurilor primare ale folclorului; ale formulărilor clare ale tradiției… Ca atare, în simetriile clare ale versului său cu egală solicitudine, tot ceea ce simte că, pornind din sufletul și din gândul său, se poate întâlni în vreun punct cu gândurile și sufletul neamului.” (Gândirea, Anul II, Nr. 4/1993)

Acest titan al Medicinii, al daco-românismului, al conștiinței și-al tradiției noastre ortodoxe, a adus atâta sens în viața sa pământească scurtă, cât nu au realizat alții în decurs de secole. „Savantul acesta atât de ciudat, atât de deosebit,- cu inteligența lui rece și precisă, ca o lamă de bisturiu, trăind într-o nespus de rară și fermecătoare armonie cu un suflet arzător creștin, și-a prelungit și după moarte liniile întoarse straniu ale vieții, într-un destin tot atât de singular, acela de a fi prin spiritul său în cea mai frământată actualitate, în timp ce imaginea lui se afundă din ce în ce, palidă și bună ca și în timpul vieții, în mările imense de fum și de singurătăți ale uitării… Pentru el, știința și credința alcătuiau un tot armonic de gândire și de viață, fiindcă ele se împlineau, se sprijineau una de alta. Sufletul lui creștin, căuta tiparul mâinii lui Dumnezeu în creațiune, iar spiritul său de om de știință căuta în legile dumnezeești logica și precizia neșovăitoare a laboratorului.” (ibid.)

Aruncând și o scurtă privire, dar intensă și profundă asupra capodoperei populare Miorița, îi surprinde întreaga arhitectură constituită ancestral, cosmogonic din această „întrepătrundere desăvârșită a tainelor cosmosului cu amănuntele vieții pământești de toate zilele…, astfel că valorile de artă ale Mioriței s-au ridicat din adâncurile firii pământești până la splendorile vieții cosmice, într-una din capodoperele literaturii întregii omeniri.”(Gândirea Anul IV,Nr.3-4/1995)

Prin voia Bunului Dumnezeu, a Neamului, a Națiunii noastre primordiale i-a fost hărăzit o VATRĂ de așezare spiritual-religioasă, a cărei cultură și credință, prin ctitorirea de gând, de cuvânt, de faptă, prin har, spirit, artă și opere nemuritoare, ce s-au revărsat înfloritor și roditor peste întreaga albie a omenirii doritoare de sens și strălucire. „Scrisul lui Lucian Blaga e una dintre mărturiile cele mai dătătoare de nădejdi, ale posibilităților noastre de a aduce cândva rod deosebit și vrednic de a fi căutat, în marile recolte sufletești ale lumii; de a ne împinge seva solului propriu până la înflorirea înaltă a unor petale care să poată îmbogăți, fără îngăduințe, corola de vis a omenirii… Sunetul fundamental, adânc, al poeziei lui Lucian Blaga este ecoul grav al unui dureros proces de căutare.”(Gândirea Anul IV,Nr.1-2/1995)

Distinsul eseist și eruditul monograf aromân Ovidiu Papadima, ne-a lăsat și o amintire și din gulagul comunist oferit cu prisosință Elitelor spirituale naționale, de regimul concentraționar instaurat prin voia și trădarea regelui Mihai I și-a camarilei sale, care au legalizat bolșevismul în țara noastră predată prin lașitate, crimă și mojicie, sovieticilor cotropitori și prădători. Dincolo de infernul permanent ce sălășluia în sinistrul Reduit al odioasei temnițe subpământene Jilava, scriitorul Ovidiu Papadima, ne introduce într-o atmosferă feerică de primăvară, când Natura își croiește haina verde, divină pentru întâmpinarea Învierii Domnului. Harul Duhului Sfânt le-a înlesnit camarazilor întemnițați religios, organizarea în celula neîncăpătoare a unei Universități populare, pentru pregătirea unui astfel de miracol divin. „Ca profesori apelasem aici la universitarii din celulă (o cameră croită pentru 60 de persoane, înghesuia cu îngăduința conducerii sistemului ateo-comunist,cca. 160 de întemnițați religios): col. Voropchievici; col. Mircea Tomescu; Costache Sturzu; Ovidiu Papadima; N. Georgescu-Cocoș, mâna dreaptă a lui Iorga la conducerea gazetei „Neamul Românesc”; Zoltan Franyo – prieten al românilor, cunoscător profund al poeziei lui Eminescu și traducător în limbile maghiară și germană al versurilor poetului. Bunăoară eu am vorbit în primul semestru despre Alecsandri, drumul vieții și al creației sale, iar în al doilea semestru despre Zahei orbul, romanul lui V. Voiculescu… De Înviere, colegii din celula situată la capătul galeriei, m-au rugat să vin la ei și să le vorbesc despre ouăle roșii de Paști. Am început tocmai de la mitologiile asiatice, care vorbeau despre nașterea cosmosului dintr-un OU primordial și am terminat analizând celebra poezie a lui Ion Barbu, Oul dogmatic.” (Gândirea Anul IV, Nr. 1-2/ 1995)

Antologia – prin termenul get-trac, – anthologion însemnează alegerea a ceea ce e mai frumos din toate realizările de artă. Adunătorul unei Antologii a fost întotdeauna un îndrăgostit de frumos, alcătuind astfel o Corolă sclipitoare din bogata colecție a creatorilor de splendori, parcurgând întinderi mari din domeniul artei literare, fiind în egală măsură subiectiv și obiectiv. „În folclor, autorul e unul singur, în mii și mii de ipostaze individuale caleidoscopice: poporul. Publicul este tot el; fie omul singur, care cântă o doină pentru el însuși, pentru a-și ușura sufletul; fie fata sau flăcăul ce cântă pentru a fi auzit de „celălalt”, comunicându-i aleanul dragostei; fie ceata de țărani care cântă împreună la prășit, la secerat, la cosit, la tăiatul pădurii, pe drum la plecarea și la întoarcerea de la lucru. La șezătoare, la nuntă sau la înmormântare, la ceremoniile agrare de fructificare sau de sărbătoare a recoltei, la povestirile sau cântecele de seară din jurul focului – autorul și publicul se dedublează: există cel ce spune sau cântă, dar există și cei care ascultă și privesc.” (CU CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT, Antologia…, op. cit., p. 5-6)

Cântecul e șoapta, bucuria, ritmul, dorul, armonia, lumina țâșnite din CUVÂNTUL dumnezeesc, pentru a încânta pe pământ sufletul frumos al Omului, spre a-l urca la LOGOSUL ceresc! Cântecul sublim alături de Cuvântul ales sunt aripile sufletului spiritual al valahului credincios! Cântecul sublim și Cuvântul ales sunt cele mai nobile expresii ale Vieții sufletești! Poezia creștin-ortodoxă care e o esență de muzică cultă, filosofie pură, armonie celestă este un înainte mergător al întregii creații posthristice geto-daco- române de la Ap. Pavel încoace. „Foaie verde lemn uscat,/ De oftat ce-am tot oftat/ Soarele s-a-ntunecat,/ Luna n-a mai luminat.// De oftat ce-am oftat tare,/ Nici soarele nu răsare,/ Nici luna lumină n-are,/ Nici pe câmp nu crește-o floare.// Cui a lăsat oftatul, Ierte-i Domnul păcatul,/ Că omul dacă oftează,/ Inima-și mai ușurează.// Foicică bob mărunt,/ De oftat și de urât/ Sufletul mi-am amărât,/ Viața mi-am posomorât.” (G.Dem. Teodorescu, Muntenia; De la Petrea Crețu Șolcan;cf. Antologia…); „Doamne, la inima mea/ Este-un râu și-o fântânea:/ Râul de dor s-a făcut,/ Fântâna de gândul mult.”(Cicerone Theodorescu, Com. Nădăștie-Alba; De la Ion Buric Judele; cf. Antologia…); „Cine m-aude cântând/ Zice că n-am nici un gând;/ Dar atâtea gânduri am/ Câte zile-s într-un an;/ Ș-atâtea gânduri mă mâncă/ Câte păsărele cântă;/ Atâtea gânduri mă bat/ Câte frunze-s pe un brad.// Așa mă bat gândurile,/ Ca pe murg oblâncurile./ Și muntele care-i munte/ Și el are gânduri multe,/ Iară eu un junișan/ Gânduri multe cum să n-am?” (Seb Bornemisa,Transilvania)

Cuvântul ales și cântecul sublim, Poezia și Muzica, Armonia și Frumosul nu se întâlnesc doar la marile momente solemne. Ele se întrunesc în viața dacoromânului, clipă de clipă, zi de zi. „Credem că o antologie de acest gen ar dezvălui fațete și relații puțin cunoscute, din poezia noastră populară, dacă ea s-ar organiza pe principiul acesta: al urmăririi felului în care cântecul popular însoțește viața omului de la leagăn până la mormânt, în toate momentele ei semnificative.” Ovidiu Papadima, Antologia…op. cit.)

Fiecare mare creator, gânditor din toate epocile istorice ale Neamului nostru, prin viața și opera lui este în egală măsură, Măsură a izvorului nemuritor al Folclorului, care însoțește viața omului de la naștere spre trecere și renaștere, în toate momentele lui sacre, semnificative!