Moesii au fost un trib daco-trac. Ei erau cunoscuți și sub numele de „mysi”. De la tribali, situați în zona Plevnei, pe ambele maluri ale Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării erau numiți moesi. În realitate erau aceeași populație traco-geto-dacă care controla ambele maluri ale Dunării din Panonia până în Delta Dunării și Dobrogea în general. Cucerirea romană a dus la crearea în timp a două provincii Moesia inferioară și Moesia Superioară și, mai târziu, după retragerea aureliană la Dacia Ripensis care cuprindea o parte însemnată din Moesia. Până în secolul VII într-o formă sau alta Imperiul roman și apoi după prăbușirea acestuia, la 476, bizantinii au preluat cu pauze controlul acestor teritorii traco-geto-dace care s-au romanizat. Nici venirea slavilor la sfârșitul secolului VI sau la începutul secolului VII nu a reușit să spargă unitatea acestei populații autohtone atinse de civilizația romană, care s-a menținut pe aliniamentul Dunării până în Munții Haemus la sud și la nord de fluviu în zona carpatică. De altfel, Cassius Dio, în „Istoria romană” consemna că „…dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu-lângă țara tribalilor-țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie ca sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.” De la toponimul Moesia apare numele locuitorilor autohtoni ca „mesi” sau „misieni”. Printr-o simplă translație lingvistică de la „moesi” s-a ajuns la „misieni”. Acești misieni localnici latinofoni au trăit în această regiune înfruntând popoarele migratoare și stăpânirea bizantină. Când au prins momentul istoric propice au ieșit din păduri și munți ca să se răscoale împotriva stăpânirii bizantine. Istoricul bizantin Niketas Choniates a scris în „Istoria…” sa despre răscoala Asneștilor de la 1186. În relatarea lui vedem similaritatea dintre valahi și misieni: „Împăratul Isaac Anghelos […] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva romeilor […]După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți […] La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan …”. Deci bizantinii revelau faptul că valahii și misienii erau același popor. Posibil ca etnonimul de „misieni” să țină de o denumire locală sau regională a vlahilor, care au fost consemnați în cronicile medievale, încă din secolule IX și X.
Marele istoricul Vasile Diamandi, specializat pe istoria aromânilor, scria un excelent articol în 1913 în care făcea referire la misieni, articol intitulat „Românii din Peninsula Balcanică”. Iată ce scria istoricul despre epoca migratoare și misieni. Este o explicație rațională și coerentă documentar care trebuie reținută: „Coloniştii lui Aurelian stabilindu-se în Mesia superioară, care azi nu este decât Serbia şi o parte a Panoniei, au format un strat foarte compact, contribuind la romanizarea Misienilor, ceea ce ne dovedeşte tradiţia prin ajutorul căreia, a ajuns aşa ceva la urechile cronicarului bizantin Niceta Chiniatu din secolul al XII care zice: „Cei care locuiau lângă Anchiale, învrăjbindu-se mai cu seamă Romanii »barbari de lângă muntele Emu, cari mai înainte se numeau Misieni iar acum se chemă Vlahi”. Misieni romanizându-se au procurat imperiului Roman de răsărit noui forţe şi au contribuit şi mai mult la împuternicirea lor, procurând imperiului chiar capete încoronate, ca Constantin cel Mare, Justinian şi alţii. O altă probă şi mai palpabilă de romanizarea Misienilor, sunt nemuritoarele cuvinte „Torna , Torna”, pronunţate de soldaţii din armata bizantină in timpul unei lupte ce a avut loc în 579 d. Christos între Bizantini şi Avari, cuvinte care hotărâră soarta războiului şi ceea ce dovedeşte că elementul roman era foarte numeros in provinciile Imperiului Bizantin. lată ce ne spune cronicarul Theophanes: „Iar Haganul (şeful Avarilor) pătrunde în Thracia prin drumul ce duce spre miază-zi, ocupând zidurile cele mari (fortăreţele) iar Comenţiolus ascuns în pădurile Emului (Balcanilor n.red.) eşi împreună cu Martin (doi generali bizantini) şi apucând pe Hagan nepregătit din cauza năvălirei mulţimii barbare in Thracia, avantgarda înaintează cătră el şi era să fie isbânda întreprinderei, dacă din nenorocire nu se făcea o greşală tocm ai în privinţa acestei întreprinderi, pentru că răsturnându-se sarcina unei vite, un tovarăş al stăpânului vitei strigă să ridice sarcina în limba lui maternă Torna, torna frate şi stăpânul catârului n’a auzit vocea, iar mulţimea auzind şi crezând că duşmanii i-au priceput au luat-o la fugă strigând în gura mare „Torna, Torna”. Iar Haganul cuprins de mare frică a fugit neputându-se abţine. Vedeai că Avarii şi Romanii „fugeau şi unii şi alţii fără să fie goniţi de cineva. „La fel scrie şi Theofelact Simocata. Ilustrul savant B. P. Haşdeu în cartea sa „Strat şi Substrat”, pag. 6, vorbind de acest eveniment încheie astfel: începând de la Thunman şi până la „Cipariu, începând dela Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năsdrăvan catâr”, fără care n’am fi în stare astăzi a dovedi printr’un text neînduios latinizarea Tracilor între Balcani şi Dunăre. Unii istorici moderni bazaţi pe o altă cronică din acele timpuri Intitulată „Stratighicon” de Mauriciu, care scrie, că „Se striga iarăşi defensorilor” Terna, Mina şi se întorc spre partea „opusă”, susţin, că cuvintele Torna, Torna, nu probează, că soldaţii erau Vlahi şi că se începuse formaţiunea limbei armâneşti, ci că erau nişte termeni militari latineşti rămaşi în arta militară bizantină încă de pe timpul când limba latină era limba oficială. Aceasta ipoteză nu poate fi în total adevărată căci şi azi la noi se zice Torna, Torna, când se apleacă sămarul unui catâr, încât soldaţii din armata lui Martin şi Comenţiolos, care au pronunţat acele neperitoare cuvinte, erau Misieni şi Thraci romanizaţi, iar limba ce vorbeau, era limba rustică latină, limba strămoşilor noştri. Elementul roman provenit din amalgamarea Coloniştilor lui Aurelian şi Misieni şi Thraci romanizaţi, fu cu timpul Împins spre Sud de cătră invaziunea slavo-bulgară, care a avut loc în secolul al VII-lea, adâpostindu-se mai întâiu în Balcani, de unde încetul cu încetul se întinse spre Sud ocupând Macedonia, Epirul şi Thessalia. De unde până atunci se numeau Romani, de-odată apar cu numele de Vlahi”. (Gazeta de Transilvania, „Românii din Peninsula Balcanică”, 28 Aprilie 1913). Deja la 1913 istoriografia românească a clarificat elocvent continuitatea daco-romană în Balcani și existența misienilor ca vechi locuitori autohtoni traco-geto-romanizați între Munții Haemus (Balcani) și Dunăre și care au primit o denumire locală de ”misieni” provenită de la denumirea provinciei Moesia, dar etnic trebuie să subliniem că erau români, denumiți de izvoarele străine ca valahi sau vlahi. Această populație localnică a fost fundamentul etnic autohton pe care s-au bazat frații români Petru și Asan la 1186 să se răscoale împotriva Imperiului Bizantin și să proclame primul stat românesc medieval – Țaratul româno-bulgar cu capitala la Veliko -Târnovo.
Reputatul istoric medievist Stelian Brezeanu, profesor zeci de ani la facultatea de istorie a Universității București în perioada comunistă și post-decembristă consideră că misienii sunt populațiile localnice de traco-geți latinofoni care trăiau pe ambele maluri ale Dunării și controlau arealul dintre Munții Haemus și Munții Carpați. Ei sunt valahi sau români denumiți misieni, de la etnonimul provinciei romane Moesia. Brezeanu susține că la venirea bulgarilor lui Asparuch în Balcani, deja în secolul VII, misienii erau formați ca popor, ca proto-români. Etniconul „misieni” dispare din sursele bizantine odată cu venirea bulgarilor migratori în Balcani în secolele VII și X, ca să reapară în „Istoriile…” bizantine odată cu secolul X. Tot Stelian Brezeanu susține că denumirea generic de „bulgar” în țaratele imperiului bulgar, apoi sub revenirea stăpânirii bizantine și până la prăbușirea Constantinopolului la 1453, includea și populațiile de misieni sau valahi. Istoricul explică faptul că termenul generic de „bulgari” cuprindea și populația valahă dunăreană, așa cum francii în vremea merovingienilor era o denumire generică a unei elite subțire de stăpâni, înconjurată de localnicii gali. La fel și în cazul longobarzilor sau normanzilor, care erau denumiri generice ce cuprindea și populația autohtonă majoritară. Deci „bulgarii” menționați în cronicile medievale se referau și la misieni sau valahi. Choniates în „Istoriile…” sale face o referire clară la etnia misienilor, adică Valhilor, așa cum am menționat. Mai mult, bizantinul Choniates evidențiază clar că misienii sau valahii nu mai sunt vechii locuitori ai imperiului roman, ci „barbarii” autohtoni latinofoni, adică traco-geții –românizați, ce în secolul X erau de fapt stră-românii. (Stelian Brezeanu, „Românitatea orientală în evul mediu de la cetățenii români la națiunea medieval”, Ed. All, Buc. 1999, pp. 87-88). Este de evidențiat și fapul că localnicii misieni au fost fundamentul etnic al răscoalei valahilor Asan și Petru în anii 1186-1187 împotriva Bizanțului, devenind parte a Imperiului româno-bulgar. Din cronicile bizantine reiese că acest imperiu valah controla Dunărea între Munții Balcani și Munții Carpați. În luptele cu bizantinii conducătorii valahi se retrăgeau la nord de Dunăre să se păzească de armatele romeilor și să-și ia ajutoare de la frații de sânge și lege. Iar apoi treceau Dunărea înapoi, cu sprijinul valahilor nord-dunăreni împotriva armatei bizantine. Consider că misienii acești valahi dunăreni de la sud și nord de Dunăre au fost coloana vertebrală politică, etnică, militară și economică a primului stat românesc medieval, iar Țara Românească fondată de Basarab I spre anul 1330 a reprezentat al doilea stat românesc fondat în evul mediu. Acest stat medieval cuprindea valahii de la nord de Dunăre, adică și pe foștii misieni amintiți în secolul X de cronicile bizantine.
Lasă un răspuns